CUPRINS - Muzeul Judetean Teleorman

ECATERINA ŢÂNŢĂREANU 

HABITAT MEDIEVAL ÎN SUD-VESTUL MUNTENIEI ÎN 

SEC. XIV-XVII. TEMEIURI ISTORICE ŞI ARHEOLOGICE

Copertă: Ulcior amforat, Zimnicea.

ECATERINA ŢÂNŢĂREANU 

HABITAT MEDIEVAL ÎN SUD-VESTUL MUNTENIEI ÎN 

SEC. XIV-XVII. TEMEIURI ISTORICE ŞI ARHEOLOGICE 

PUBLICAŢIILE MUZEULUI JUDEŢEAN TELEORMAN 

(I) 

Editura Renaissance 

Bucureşti 

2010

PUBLICAŢIILE MUZEULUI JUDEŢEAN TELEORMAN 

EDITOR: Ecaterina Ţânţăreanu 

TEHNOREDACTARE: Pavel Mirea, Floriana Otomega, Liviu Nicolescu 

COPERTA: Pompilia Zaharia 

ILUSTRAŢIE: Cornelia Lungu, Geanina Dragne, Pompilia Zaharia, 

Pavel Mirea, Ion Torcică, Florin Grofu 

TRADUCERE: Isabela Denize 

(I) 

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 

Ţânţăreanu, Ecaterina 

Habitat medieval în sud-vestul Munteniei în sec. XIV-XVII. Temeiuri istorice 

şi arheologice/ Ecaterina Ţânţăreanu 

Bucureşti, Editura Renaissance, 2010 

ISBN 978-973-8922-80-8 

Volum editat cu sprijinul Consiliului Judeţean Teleorman 

Editura Renaissance 2010 

www.editurarenaissance.ro 

(Editură recunoscută C.N.C.S.I.S.) 

Editor: Sorin Alexandru ŞONTEA 

Telefon/fax: 031.808.91.97/0744.652118 

E-mail: sorinsontea@rdslink.ro 

Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii 

ISBN 978-973-8922-80-8 

Tipar: ABSTRACT MEDIA SRL 

Tel/fax: 031.808.91.97

LISTA DE ABREVIERI 

INTRODUCERE 

CUPRINS 

CAPITOLUL I. SURSE ŞI ISTORIOGRAFIE 12 

1. Sud-vestul Munteniei – zonă de contact etnic şi cultural 12 

2. Izvoare narative externe şi interne 14 

2.1. Călători străini 14 

2.2. Cronicari turci 20 

2.3. Cronicari munteni 22 

3. Izvoare cartografice 25 

4. Istoricul cercetărilor arheologice 

CAPITOLUL II. MEDIU GEOGRAFIC ŞI POTENŢIAL UMAN 36 

1. Cadrul natural 36 

2. Cadrul demografic 42 

2.1. Aşezările omeneşti 42 

2.2. Limitele administrative ale judeţelor istorice Teleorman şi Vlaşca 44 

2.3. Repertoriul primelor atestări documentare ale localităţilor din 

judeţele Teleorman şi Giurgiu 

2.4. Populaţia 

CAPITOLUL III. ECONOMIE MEDIEVALĂ 86 

1. Agricultura 86 

1.1 Cultivarea plantelor 87 

1.2 Creşterea animalelor 88 

1.3 Bălţile şi pescuitul 89 

1.4 Pădurile 90 

2. Meşteşugurile 91 

3. Căile de comunicaţie şi comerţul 93 

3.1 Drumurile 93 

3.2. Comerţul 97 

3.3. Circulaţia monetară 102 

4. Transhumanţa 

CAPITOLUL IV. HABITATUL MEDIEVAL 107 

9 

27 

45 

82 

105

1. Aşezarea deschisă 107 

1.1 Locuinţa 113 

2. Arhitectura de apărare 115 

2.1 Cetăţile de zid 116 

2.2 Fortificaţiile de pământ 120 

3. Arhitectura civilă 121 

3.1 Curţile boiereşti 121 

4. Arhitectura religioasă 129 

4.1 Aşezăminte monahale 130 

4.2 Mănăstiri şi schituri dispărute 145 

4.3 Biserici de mir 146 

5. Alte monumente 

CAPITOLUL V. CULTURA MATERIALĂ 154 

A. Materialul arheologic din aşezări 154 

1. Ceramica 154 

1.1 Ceramica uzuală 154 

1.2 Ceramica smălţuită 162 

2. Unelte, obiecte de uz casnic, arme 176 

B. Materialul arheologic din fortificaţii 177 

C. Materialul arheologic din aşezămintele religioase 179 

D. Tezaure de podoabe 

CAPITOLUL VI. SOCIETATE 185 

1. Danii din domeniul domnesc 185 

2. Mari boieri şi domeniile lor 193 

3. Kazalele turceşti Turnu şi Giurgiu – o secvenţă din relaţiile româno otomane 

CONCLUZII 

RÉSUMÉ 

BIBLIOGRAFIE 

SURSELE ILUSTRAŢIILOR 

INDICE 

ILUSTRAŢII 

153 

182 

205 

210 

216 

224 

237 

240

LISTA ABREVIERILOR 

AAR Mem. Sect. Ist. - Analele Academiei Române – Memoriile Secţiunii Istorice 

ACMI – Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice 

AGA – Anuar de Geografie şi Antropografie 

Arh. M – Arheologia Moldovei 

Arh. O - Arhivele Olteniei 

Arh. Gen. – Arhiva Genealogică 

B.A.R. – Biblioteca Academiei Române 

BCH – Bulletin de Correspondance Hellénique 

BCMI – Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice 

BIA – Bulletin de l'Institut d'Archeologie, Sofia 

BMI – Buletinul Monumentelor Istorice 

BMJG – Buletinul Muzeului Judeţean Giurgiu 

BMJV – Buletinul Muzeului Judeţean Vlaşca 

BM Teoharie Antonescu – Buletinul Muzeului Teohari Antonescu 

BO – Biserica Ortodoxă 

BSNR – Buletinul Societăţii Numismatice Române 

BSRG – Buletinul Societăţii Române de Geografie 

CAMNI – Cercetări Arheologice, Muzeul National de Istorie a României 

CAB – Cercetări Arheologice în Bucureşti 

CCA – Cronica Cercetărilor Arheologice 

CCDJ – Cultură şi Civilizaţii la Dunărea de Jos 

CN – Cercetări Numismatice 

CNA – Cronica Numismatică şi Arheologică 

D.A.N.I.C. – Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti 

GB – Glasul Bisericii 

Materiale – Materiale şi Cercetări Arheologice, Institutul de Arheologie Bucureşti 

MIM – Materiale de Istorie şi Muzeografie, Muzeul Municipiului Bucureşti 

MM – Muzee şi Monumente 

RA – Revista Arhivelor 

REI – Revue des Études Islamiques 

RGR – Revista Geografică Română 

RI – Revista Istorică 

RIR – Revista Istorică Română 

RM – Revista Muzeelor 

RMM. MIA – Revista Muzeelor şi Monumentelor. Monumente Istorice şi de Artă 

SCIA – Studii şi Cercetări de Istoria Artei 

SCIV – Studii şi Cercetări de Istorie Veche, din 1974 devenit SCIVA 

SCN – Studii şi Cercetări Numismatice 

SMIM – Studii şi Materiale de Istorie Medie 

SMMIM – Studii şi Materiale de Muzeografie şi Istorie Militară

INTRODUCERE 

În abordarea subiectului acestei lucrări s-a pornit de la premiza că în istoriografia 

medievală tematica globală fiind axată pe reliefarea factorilor permanenţi care au influenţat 

procesul istoric, luarea în considerare a unor arii restrânse ca teritoriu şi populaţie poate aduce 

beneficiul unor circumstanţe particulare. 

Definirea termenului „habitat”. 

Dicţionarele stabilesc în mod general pentru termenului habitat, sensul de arie 

geografică condiţionată de bogăţia solului, altitudine, climă, în care un grup social sau o 

comunitate etnică îşi poate desfăşura activităţile esenţiale 1 , în timp ce, din punct de vedere 

etnografic, termenul se restrânge la conceptul de amenajare a unei microzone geografice 2 . În 

acest sens, lucrarea de faţă a avut ca obiectiv principal elaborarea unui studiu de sinteză care 

să pună în evidenţă, în cadrul condiţiilor generale ale vieţii medievale, acele aspecte zonale, 

specifice regiunii de sud-vest a Munteniei şi totodată o evaluare a gradului de cunoaştere a 

istoriei locale până în prezent. 

Al doilea obiectiv a constat în realizarea unei metodologii de cercetare a materialului 

arheologic inedit, în special a ceramicii, pentru a putea aborda şi acea latură a contextului 

istoric care reflectă viaţa cotidiană, mai puţin cunoscută atât datorită insuficientei cercetări 

arheologice cât şi numărului redus al izvoarelor documentare. 

Cadrul geografic şi istoric. Cadrul geografic analizat este regiunea de sud-sud-vest a 

Munteniei, situată în câmpia joasă dintre văile inferioare ale Oltului şi Argeşului şi Dunăre, 

care din punct de vedere administrativ este cuprinsă în prezent în judeţele Teleorman şi 

Giurgiu. 

Alegerea formulei s-a datorat faptului că este o regiune geografică structural unitară 

şi din punct de vedere morfologic distinctă faţă de restul Câmpiei Române, iar mediul natural 

omogen a determinat o evoluţie economico-socială şi culturală similară a colectivităţilor 

umane din zonă, cu mici variaţii vizibile în plan orizontal, adică pe direcţia nord-sud. 

Spaţiul nu a fost abordat pe considerente exclusiv geografice sau pe criteriul fostelor 

judeţe istorice Teleorman şi Vlaşca, pentru că, în acest caz, se puneau în discuţie teritorii care 

astăzi fac parte din şapte noi unităţi administrative faţă de judeţele medievale, care în acelaşi 

timp ar fi dus la pierderea oricărui sens pragmatic al studiului şi nu în ultimul rând pentru că 

tema judeţelor istorice a fost examinată într-o lucrare recentă. 

1 The New Encyclpaedia Britannica, vol. V, Chicago, 1956, p. 603. 

2 Romulus Vulcănescu, Dicţionar de etnologie, Buc., 1979, p. 152

10 

Ecaterina Ţânţăreanu 

Din aceleaşi motive nu au fost depăşite limitele conveţionale ale celor două judeţe 

actuale, pentru a îngloba monumente care în epoca medievală erau reprezentative pentru 

judeţul Vlaşca, de exemplu mănăstirea Glavacioc sau curţile boiereşti de la Corbii Mari. 

Cadrul istoric al cercetării corespunde epocii medievale târzii şi cuprinde perioada 

dintre secolele XIV-XVII. Limita inferioară se situează de fapt spre sfârşitul sec. al XIV-lea, 

motiv pentru care a fost acordată cea mai mare atenţie epocii lui Mircea cel Bătrân, iar limita 

superioară se opreşte la cumpăna dintre secolele XVII-XVIII. 

Conţinutul lucrării şi metodologia de lucru. 

Prin structura lucrării au fost inventariate, sistematizate, interpretate şi valorificate 

izvoare istorice de natură arheologică şi numismatică, documentare, narative, cartografice şi 

geografice care conţin dovezi ale manifestărilor procesului istoric medieval, desfăşurat în 

regiune. 

În capitolul care prezintă istoriografia s-au evidenţiat evenimente istorice importante 

şi binecunoscute, aşa cum se reflectă în izvoarele narative, cele mai multe contemporane cu 

acestea şi nu rareori divergente, fără a mai face apel la istoriografia actuală. 

În tratarea izvoarelor arheologice preocuparea principală a fost de prezentare a 

complexului medieval de la Zimnicea, care, din punct de vedere formal este puţin cunoscut, şi 

cu precădere a ceramicii, citată adesea fără a fi fost publicată vreodată. Metodele utilizate 

pentru sistematizarea şi clasificarea acesteia sunt analiza critică, analogia şi comparaţia. 

În capitolul referitor la problemele demografice a fost inclus un repertoriu cu primele 

atestări documentare ale localităţilor din cele două judeţe de azi, considerat util pentru 

corectarea unor greşeli de datare şi localizare şi necesar în alcătuirea celorlalte capitole. 

În spaţiul acordat problemelor economice accentul a fost pus pe elementele legate de 

specificul comercial al zonei, cum sunt drumurile, schelele, vămile. 

Pentru ilustrarea categoriilor de monumente arhitectonice, maniera de lucru aleasă a 

fost repertoriul, numărul redus de monumente nepermiţând o analiză pe criterii tipologice sau 

stilistice. 

Pentru reliefarea aspectelor sociale s-a abordat punctual problematica domeniilor 

feudale sub forma daniilor domneşti şi a domeniilor funciare boiereşti şi s-a rezervat un 

subcapitol unui episod al relaţiilor dintre Ţara Românească şi Imperiul Otoman, concretizate 

de raporturile cu cele două teritorii de la Dunăre, aflate în administrarea directă a Porţii, 

kazaua Giurgiu şi niabetul Turnu. 

O precizare importantă este că în studiu nu au fost incluse toate componentele 

contextului istoric regional, cum ar fi aria vieţii politice şi a instituţiilor medievale, demersul

Habitat medieval în sud-vestul Munteniei în sec. XIV-XVII. Temeiuri istorice şi arheologice 11 

fiind focalizat pe secvenţe ale existenţei societăţii locale, evident în limitele informaţiilor 

disponibile şi s-au urmat în general direcţii neabordate sau prea puţin preocupante până în 

prezent. 

Tabula Gratulatoria 

Lucrarea de faţă reprezentând teza de doctorat, autoarea se simte datoare să îşi 

exprime sentimentele de gratitudine faţă de acele persoane care, cu multă bunăvoinţă, au 

sprijinit-o în această realizare. 

Îi mulţumesc, în primul rând, d-lui dr. Nicolae Constantinescu, conducătorul tezei de 

doctorat, pentru gentileţea şi răbdarea pe care mi le-a acordat pe parcursul elaborării tezei, 

alături de permanenta îndrumare şi de materialul inedit pe care mi l-a oferit. 

Îi sunt recunoscătoare d-nei dr. Oana Damian, cercetătoare la Institutul de 

Arheologie Vasile Pârvan, pentru generozitatea cu care mi-a pus la dispoziţie documentaţia 

ştiinţifică despre ceramica bizantină şi de asemenea pentru permisiunea de a studia materialul 

arheologic inedit de la Zimnicea, din depozitele MNA. 

Îi mulţumesc d-lui dr. Daniel Spânu de la aceeaşi instituţie, pentru solicitudinea cu 

care mi-a oferit documentaţia de şantier referitoare la faza medievală din ultimele campanii 

arheologice de la Zimnicea, precum şi d-nei dr. Silvia Marinescu-Bîlcu şi d-lui dr. Aurel 

Vâlcu pentru informaţiile utile transmise. 

Adresez mulţumiri d-nei dr. Anca Păunescu de la MNIR pentru ajutorul acordat la 

studierea ceramicii provenite de la Zimnicea aflate în patrimoniul acestei instituţii şi de 

asemenea d-nei dr. Anca Popescu, cercetătoare la Institutul de Istorie Nicolae Iorga, pentru 

amabilitatea cu care mi-a oferit o bibliografie inexistentă în bibliotecile publice. 

Le mulţumesc pentru bunăvoinţă colegilor Traian Popa şi Emil Păunescu de la 

Muzeul Judeţean Teoharie Antonescu din Giurgiu, care mi-au prezentat pentru studiu piesele 

provenite din săpătura de la Zimnicea pentru informaţiile transmise privind istoria medievală 

a judeţului Giurgiu şi de asemenea prof. D. Burlacu, custodele Muzeului sătesc Frăteşti. 

Le rămân îndatorată, pentru sugestiile şi observaţiile făcute, d-lor dr. Panait I. Panait, 

dr. Gheorghe I. Cantacuzino, dr. Spiridon Cristocea. 

Pentru timpul acordat, în special în realizarea ilustraţiei ca parte componentă a tezei 

de doctorat, le mulţumesc colegilor mei din Muzeul Judeţean Teleorman, în special d-rei 

Pompilia Zaharia şi d-lor Pavel Mirea şi Ion Torcică. 

Acestora şi altor persoane, rămase nenumite, care au contribuit la finalizarea tezei 

mele de doctorat, le rămân profund recunoscătoare.

12 


CAP. I. SURSE ŞI ISTORIOGRAFIE 

1. Sud-vestul Munteniei – Zonă de contact etnic şi cultural 

Cercetarea geografico-istorică a regiunii de sud-vest a Munteniei, care cuprinde din 

punct de vedere administrativ judeţele Teleorman şi Giurgiu, relevă faptul că situarea ei la 

extremitatea central-sudică a ţării nu trebuie privită din perspectiva unui spaţiu periferic, ci a 

unuia asociat evoluţiei generale a istoriei româneşti, dar supus unor multiple influenţe, care îi 

conferă calitatea de zonă de contact. Riverană la Dunăre, aflată între gurile a două râuri cu 

importante vaduri, Oltul şi Argeşul, această regiune a fost o adevărată poartă de neîntreruptă 

roire de populaţii, arie de convergenţă de culturi, sosite din direcţii diferite, atât dinspre sud şi 

est cât şi dinspre vest (Pl. I). 

De aceea trebuie evocat în primul rând factorul latin şi contactul nemijlocit al 

Munteniei de sud-vest cu puterea militară a Romei, manifestat prin cuprinderea unei părţi a 

teritoriului locuit de geţi în provincia Dacia Inferior şi relaţiile clientelare ale dacilor liberi cu 

Imperiul Roman 3 . Invazia slavilor, desfăşurată în Câmpia Dunării în decursul mai multor 

secole, a creat raporturi de convieţuire cu populaţia autohtonă romanizată până la asimilarea 

lor de către aceasta, fapt demonstrat arheologic de individualizarea grupurilor culturale 4 . În 

acelaşi mod, călăreţii turanici, pecenegi şi cumani, veniţi din stepele răsăritului, au ocupat 

Câmpia Burnazului şi Vlăsia, de unde au dislocat populaţia locală şi au provocat dispariţia 

aşezărilor aparţinând culturii Dridu 5 . În lucrarea Revelaţii toponimice pentru istoria neştiută a 

românilor, I, Teleormanul, tipărită de Academia Română imediat după moartea autorului şi 

apreciată ca ultima viziune de istorie medievală a profesorului 6 , Nicolae Iorga, după ce 

cunoscuse prin intermediul Dicţionarului geografic, statistic, economic şi istoric al judeţului 

Teleorman 7 şi al documentelor Păucescu toate numirile locale din judeţul Teleorman, a 

analizat originea lor şi a fixat la o dată timpurie din evul mediu aportul fiecărui element etnic 

la topica ţinutului: a) românii, cu ale lor aşezări Românaţi şi cu Vlăsia lor valahă, cu Ţara 

Românească din Vlaşca, numită aşa de slavii bulgarizaţi, pe când slavii cu adevărat sârbi 

cunosc numele venit de la stăpânirea şi aşezarea romanilor (vlah - valah- Valahia); b) cumanii 

cu Teleormanul, Burnazul, Bărăganul, curganele, culele şi cetăţile lor de aici, care apoi apar 

3 Ioana Bogdan Cătăniciu, Muntenia în sistemul defensiv al imperiului roman, Alexandria, 1998, p. 41-43 

4 Suzana Dolinescu-Ferche, Aşezările din sec. III şi VI în sud-vestul Munteniei. Cercetările de la Dulceanca, 

1974, p. 127; Maria Comşa, Gh., Bichir, Date preliminare cu privire la necropola de la Păuleasca, în SCIV, 

tom. 25, 1973, p. 317 

5 Valeriu Leahu, Gheorghe Trohani, Două morminte de călăreţi nomazi, în SCIV, tom 29, nr. 4, 1978, p. 539. 

6 Ion Donat, Revelaţii toponimice pentru istoria neştiută a românilor. Recenzie, Ed. Ramuri, Craiova, 1941, p. 1 

7 Pantele Georgescu, Dicţionar geografic, statistic, economic şi istoric al judeţului Teleorman, Buc., 1897.


dincolo de Vlaşca şi merg până în fundul Dobrogei şi c) slavii coborâţi din Panonia pe la 

Orşova, ducând cu ei acel dialect, fără influenţe trace, din limba bulgară (vlaški -Vlaška). 8 . 

Prezenţa otomană în regiune s-a impus, dincolo de raportul de suzeranitate al Porţii 

în Ţara Românească, prin înglobarea în imperiu a celor două cetăţi de la Dunăre, Turnu şi 

Giurgiu, cu importantele lor vaduri, împreună cu populaţia dimprejurul lor, situaţie care a 

durat, cu puţine întreruperi, patru sute de ani. În vremurile moderne, prin refugiaţii creştini de 

la sudul Dunării, români, bulgari, sârbi, greci, Câmpia Dunării şi mai ales stepa doar parţial 

desţelenită din părţile Burnazului s-au populat prin înfiiţarea de noi aşezări, exemplul cel mai 

concludent fiind fondarea, mult mai târzie, a oraşului Alexandria de către locuitorii veniţi de 

pe teritoriul Bulgariei şi stabiliţi în împrejurimi 9 . Această parte a câmpiei este în acelaşi timp 

traversată de cele mai scurte şi mai prielnice drumuri care leagă dealurile, munţii şi ţările 

trans-carpatine de artera Dunării şi de ţările balcanice, având dublu caracter, de zonă de 

circulaţie şi zonă de amestec 10 . În timp ce despre Dunăre se spune că datorită legăturilor 

lesnicioase de pe un mal pe altul ea a putut fi frontieră politică, dar nu şi etnică 11 , Oltul poate 

fi considerat de fapt ca hotar antropogeografic între câmpia oltenească şi cea muntenească 12 . 

Acele drumuri străvechi care au străbătut regiunea şi făceau legătura cu Transilvania 

şi Oltenia, dar şi cu Peninsula Balcanică şi cu Asia Mică au pus pecetea unor influenţe 

multiple asupra civilizaţiei populare, în cele două aspecte ale sale, cultura materială şi cea 

spirituală. Trebuie precizat că delimitarea actuală geografico-administrativă a teritoriului în 

discuţie nu coincide cu limitele istorice ale zonelor etnografice care o compun, cunoscute sub 

numele de Romanaţi, Teleorman, Olt, Vlaşca şi care, în pofida condiţiilor asemănătoare de 

viaţă au conturat o cultură cu trăsături cu un pronunţat specific local. 

Permanentele interferenţe de natură economică şi comercială, precum şi contactul cu 

locuitorii veniţi din alte regiuni ale ţării – olteni, moldoveni, ungureni 13 , au turnat peste 

tiparele local-tradiţionale particularităţi ale zonelor de obârşie, care se regăsesc în toponimia 

locală, în modul de trai, în elemente privind aşezările, arhitectura, ocupaţiile, meşteşugurile, 

portul popular, obiceiurile 14 . 

8 

N. Iorga, Revelaţii toponimice pentru istoria neştiută a românilor, I, Teleormanul, în AAR, Mem. Sec. Ist., tom 

XXIII, 1941, p. 350. 

9 

Stan Cristea, I. Moraru, Ecaterina Ţânţăreanu, Gh. Popa, Gh. Cristea, Alexandria 160 de ani. Monografie, 

Alexandria, 1994 , p. 16-22. 

10 

GeorgeVâlsan, Câmpia Română,. Contribuţiuni de geografie fizică, BSRG, tom XXXVI, Buc., 1916, p. 3. 

11 

N. Popp, Bazinul Dunării, natură şi om, Buc., 1988, p. 77. 

12 

Vintilă Mihăilescu, Vlăsia şi Mostiştea. Evoluţia geografică a două regiuni din Câmpia Română, în BSGR, 

tom XLIII, 1925, p. 43. 

13 

N. Iorga, op. cit., p. 337-339. 

14 

Mioara Cioară, Vlad Bâtcă, Zona etnografică Teleorman, 1985.

14 


2. Izvoare narative externe şi interne 

2.1. Călători străini 

Mărturiile străinilor care au călătorit în decursul timpului prin Ţările Române 

compensează puţinătatea sau chiar absenţa informaţiilor privind perioade istorice mai vechi, 

cum este cea imediat următoare întemeierii statelor feudale şi sunt preţioase izvoare 

documentare privind diferite aspecte ale vieţii timp de câteva secole. Relaţiile de natură 

istorică, socio-economică, politică, culturală şi religioasă, cu un conţinut evident de 

subiectivism, sunt în general rezultatul observaţiilor directe ale călătorilor care au stat sau au 

trecut prin ţările noastre şi şi-au notat impresiile după două paradigme de percepere a 

realităţii: descrierea cu caracter geografic şi social – politic, precum şi tabloul unui fapt 

istoric, în viziunea personală sau a grupului pe care îl reprezentau autorii mărturiilor. 

Primii călători care au traversat ţinutul de sud-vest al Munteniei au fost pelerinii 

germani Peter Sparnau şi Ulrich von Tennstädt. La întoarcerea din Ţara Sfântă, în anul 1385, 

venind dinspre Târnovo, au trecut prin Ţara Românească în care au intrat „pe unde are şi 

voievodul de aici un oraş care se numeşte Sviştov” (Zimnicea), apoi au mers la ”Russenart” 

(Rusii de Vede), la „Nuwestad” (Piteşti), Câmpulung şi mai departe în Transilvania spre 

Buda 15 . 

Itinerariul de la Bruges, datat între 1380-1390, poate fi considerat drept schema de 

itinerar ilustrată de pelerinii Tennstädt şi Sparnau 16 , prin ea îngăduindu-se identificarea 

drumului de la Argeş (Nerx) la Giurgiu sau la Rusciuk (Rosay vel Jargo) ce trecea prin Piteşti 

(Nieuwemere), prin Ciupa (Suppa) şi Velea (Vela), ultimele pe Neajlov. Itinerariul de la 

Bruges este mai important nu numai prin reperele geografice pe care le indică ci şi pentru 

informaţia pe care o conţine referitoare la misionarii catolici care împânzeau drumurile 

statelor ortodoxe de la Dunăre 17 . 

Relaţia călătoriei din anul 1445 a cavalerului burgund Wallerand de Wawrin la 

Marea Neagră şi pe Dunăre, datorată unchiului său Jehan de Wawrin este un izvor de o 

valoare incontestabilă în descrierea aspectului local şi a cetăţilor dunărene în vremea imediat 

următoare dezastrului suferit de flota cruciaţilor la Varna (1444) şi în legătură cu planurile lui 

Iancu de Hunedoara şi Vlad Dracul de recucerire a cetăţilor în defavoarea turcilor la Dunăre. 

Expediţia cu galerele pe fluviu a cavalerului burgund a început cu asediul fără succes al 

Silistrei şi cucerirea Turtucaiei, după care li se propune cruciaţilor să meargă şi să cucerească 

15 Călători străini despre Ţările Române, vol. I, Buc., 1968, p. 17-19. 

16 Ibidem, p. 22. 

17 Ibidem, p. 24-25.


cetatea Giurgiu pe care cronicarul o descrie amănunţit: „... o cetate foarte puternică, pătrată, 

cu patru laturi de zid şi la colţul fiecărei laturi era câte un turn foarte mare, cu totul pătrat, şi 

cel mai mic din aceste turnuri era mai mare şi mai puternic decât turnul castelului Turcan şi 

tot astfel întărit cu gherete şi cu galerii de lemn...” 18 . Importanţa cetăţii Giurgiu în sistemul 

defensiv al Ţării Româneşti reiese din intervenţia domnitorului Vlad Dracul care le povesteşte 

cavalerilor că este cea mai puternică cetate care se află pe Dunăre şi care „ar putea să facă cel 

mai mare rău tuturor creştinilor dacă ea ar cădea în mâinile turcilor, căci atunci când turcii vor 

să facă incursiuni în Ţara Românească sau în Transilvania ei trec împreună cu caii lor pe 

această insulă de aici” 19 . După izbânda de la Giurgiu, corpul expediţionar s-a îndreptat spre 

Nicopole, unde „a ancorat pe malul stâng, în faţa unui turn mare, rotund, înconjurat de ziduri, 

în chip de brace, care turn era aşezat pe malul apei, pe pământul Ţării Româneşti” 20 . Cetatea 

Turnu, aflată sub ocupaţie efectivă turcească, îi aducea mari nemulţumiri domnului român: 

„Nu vedeţi oare acest turn zdravăn aşezat în faţa Nicopolelui, pe care îl ţin turcii şi care 

domină ţara mea, datorită lui îmi fac în fiecare an mare pagubă.” 21 . O informaţie interesantă 

consemnată în relaţia burgundă, dar vădit exagerată, este aceia a încuviinţării date de către 

domnitor pentru aşezarea unui număr de 12.000 de bulgari fugari în unele ţinuturi de margine 

ale ţării, care era „...mare şi încăpătoare, cu mai puţin popor” 22 , acţiune de altfel neprobată de 

documentele interne. 

Pierre Lescalopier, agent diplomatic al ambasadorului Franţei la Constantinopol, 

mergând în Ardeal şi în Polonia într-o misiune aparentă de mijlocire a unei căsătorii 

princiare 23 , ţine un jurnal al călătoriei în Ţara Românească şi Transilvania (1584), în care 

descrie amănunţit trecerea din Bulgaria în Valahia pe la vadul Giurgiului, pe un pod umblător. 

El numeşte Giurgiu „sat mare”, vorbeşte despre coabitarea în kaza a românilor cu turcii, 

aminteşte de existenţa ruinelor cetăţii din insulă pe care le închipuie, fantezist, distruse în 

prima cruciadă de Petru Eremitul şi după un popas, într-un sat numit Ioneşti, aflat la hotarul 

kazalei cu ţara, se îndreaptă spre Bucureşti 24 . 

Maciej Strykovski, eruditul polonez care a făcut parte din solia trimisă de regele 

Poloniei la Constantinopol în 1574-1575 în frunte cu Andrei Taranowski, a traversat Ţările 

Române şi la ducere şi la întoarcere, impresiile culese fiind notate în cronica sa. El descrie 

18 Ibidem, p. 103. 

19 Ibidem, p. 104. 

20 Ibidem, p. 113. 

21 Ibidem. 

22 Ibidem, p. 112. 

23 N. Iorga, Istoria românilor prin călători, Buc., 1981, p. 163. 

24 Călători străini în Ţările Române, vol. II, 1970, p. 425.

16 


locul pe unde se face ieşirea şi apoi intrarea în Ţara Românească a delegaţiei, pe la Giurgiu, 

„unde Dunărea este lată de o milă” 25 . 

Jaques Bongars, intrat în serviciul diplomatic al regelui Henric al IV-lea, în numele 

căruia călătoreşte la mai toate curţile regale, mai ales la cele protestante, în anul 1585, pornit 

într-o călătorie la Constantinopol, a străbătut Ungaria, Transilvania şi Ţara Românească 26 , 

memoriile călătoriei fiind adunate într-un jurnal 27 , în care descria drumul de la Bucureşti la 

graniţă unde a trecut pe la Giurgiu, care era sub administraţia otomană şi pe care îl găseşte ca 

„târg şi castel cu o garnizoană turcească” 28 . 

Petru Bogdan Bakšić, arhiepiscop catolic al Bulgariei şi în cele din urmă vicar 

apostolic pentru cele două Valahii, în urma repetatelor vizite în Principatele Române a 

întocmit dări de seama cuprinzând o mare bogăţie de informaţii pentru istoria celor două Ţări 

Române 29 . În călătoria în Ţara Românească din anul 1640 a dat o descriere a cetăţilor de pe 

malul stâng al Dunării: Giurgiu, de pildă, era bine întărită şi avea alături un oraş cu 3000 de 

case, dintre care 1000 erau ale turcilor şi restul ale românilor. Cifrele par exagerate, dacă nu 

cumva trebuie luată în calcul întreaga populaţie a kazalei. El se plânge de vama excesivă, 

aplicată „mai ales feţelor bisericeşti” şi cerută de vameşii evrei, care sunt mai mulţi la schelele 

Dunării decât cei turci. Călătorul bulgar vizitase şi Turnu, „cetate bine păzită pentru proviziile 

pe care le depozitează pentru soldaţii din garnizoană.” El remarcă întinderea ei de 6 mile în 

lung şi în lat şi bogăţia ţinutului de la gurile Oltului 30 . 

Paul de Alep era fiul patriarhului Antiohiei Macarie al III-lea, care l-a însoţit pe tatăl 

său, în calitate de arhidiacon, într-un periplu în Moldova, Ţara Românească şi Rusia. Oraşe, 

palate, mănăstiri şi biserici, ceremonialuri de curte, ritualuri religioase, obiceiuri şi tradiţii 

populare, politică, personalităţi, toate sunt descrise şi analizate de călătorul sirian care a lăsat 

astfel un preţios izvor documentar al vieţii cotidiene sociale, economice, politice, culturale în 

cea de-a doua jumătate a secolului al XVII-lea în Ţările Române 31 . Vorbind de drumul de la 

Slatina la Bucureşti, către care se îndreptau, afirmă că drumul era foarte greu, datorită 

pădurilor dese 32 . Mănăstirea Glavacioc, o veche ctitorie, este văzută ca o biserică mare cu o 

arhitectură frumoasă, având două turle, una deasupra navei, alta deasupra corului şi pe care o 

aseamănă cu biserica Adda din ţinutul Tripoli. Aici cei doi prelaţi au participat şi la o slujbă 

25 

Ibidem, p. 450; N. Iorga, op. cit., p. 154. 

26 

Ibidem, vol. III, 1971, p. 159. 

27 

N. Iorga, op. cit., p. 166-171. 

28 

Ibidem. 

29 

Călători străini în Tările Române, vol.V, 1973, p. 194-198. 

30 

Ibidem, p. 200. 

31 

Ibidem, vol. VI, 1976, p. 1-18. 

32 

Ibidem, p. 225.


de hirotonire 33 . Mănăstirea Comana l-a impresionat pe autor nu numai prin dimensiuni, 

fortificaţii şi asemănarea unui turn cu cel al „Sf. Troiţe” din Moscova, ci şi prin aşezarea ei 

într-o insulă înconjurată de lacuri şi bălţi de nepătruns, care o făceau inexpugnabilă, încât 

„dacă împăratul vrea să poarte război împotriva ei cu întreaga lui armată, nu ar fi în stare să o 

biruie”. Nu departe de mănăstire pelerinii s-au oprit la Coiani, unde Constantin Cantacuzino 

avea un palat după felul palatelor din Constantinopol, cu două clădiri principale şi o 

biserică 34 . 

Evlia Celebi, despre a cărui viaţă se ştiu prea puţine lucruri, după ce a intrat în 

anturajul sultanului Murad al IV-lea a început o perioadă de numeroase peregrinări în Orient 

până la malurile Nilului, apoi de la Viena până în Polonia, trecând şi prin Ţările Române. 

Astfel, cartea călătoriilor sale cuprinde mii de pagini cu observaţiile şi însemnările autorului 

despre locurile şi popoarele întâlnite, despre evenimentele petrecute în timpul periplului 35 . 

Celebi a cunoscut îndeaproape Ţara Românească pe care a cutreierat-o de mai multe ori şi a 

cunoscut foarte bine cetăţile turceşti de la Dunăre, lăsând descrieri amănunţite despre 

existenţa lor la mijlocul veacului al XVII-lea. Cetatea Turnu, care în vremea sa se prezenta ca 

o cetate interioară datorită zidului de pământ construit în jurul său, prin care se pătrundea prin 

două porţi, una care se deschidea spre uscat şi cealaltă spre Dunăre, avea şi un oraş exterior 

format din trei sute de case. Acesta era hasul prinţesei Ayşe-Sultan şi aducea un venit de 10 

pungi de aspri pe an, obţinuţi din agricultură, căci avea un pământ bun 36 . Dar, pe lângă datele 

cu mare valoare documentară, călătorul turc lasă şi note ce conţin multe inexactităţi, cum ar fi 

atribuirea, în mod greşit, a ridicării cetăţii Giurgiu lui Mehmed I şi construirii cetăţii Turnu lui 

Baiazid I, pe care aceştia doar le-au refăcut. Când consemnează etapele şi conacele din 

drumul parcurs între Turnu şi Bucureşti, relatarea corespunde realităţii, verificabilă până la un 

punct, după care se pierde în informaţii fanteziste – localizează izvoarele râurilor Teleorman 

Glavacioc şi Neajlov în Ardeal, confundă judeţul Teleorman cu un oraş numit aşa, pe care îl 

descrie ca un ţinut înfloritor şi mai vorbeşte despre un „oraş, [inexistent] Varşani, aşezat pe un 

şes întins, cu o mie de case, şapte mănăstiri, una cu clopot şi trei sute de dughene” . Cifrele 

sunt evident exagerate, dacă mai adăugăm datele despre târgul anual care, spune el, ţinea 40 

de zile şi unde veneau negustori din India, China, Persia, Grecia... 37 . 

33 Ibidem, p. 225-226. 

34 Ibidem, p. 231-232. 

35 Ibidem, p. 311-325. 

36 Ibidem, p. 705. 

37 Ibidem, p. 706-707.

18 


Al doilea tip de relaţie este cel care a înregistrat şi a redat un eveniment demn de 

reţinut, precum campania antiotomană a lui Mihai Viteazul din vara – toamna anului 1595. 

Alfonso Visconti, primul nunţiu apostolic acreditat pe lângă principele Transilvaniei 

Sigismund Bathory după aderarea acestuia la Liga Creştină, a transmis Curiei papale rapoarte 

şi dări de seamă despre acţiunile şi climatul politic din jurul lui Sigismund dar şi relatări 

despre Ţara Românească aflată în plină cruciadă a creştinilor de la Dunăre 38 . În scrisoarea din 

25 oct. [1595], relatează despre bătălia pentru Giurgiu la care participă principele 

transilvănean şi un detaşament de italieni conduşi de Silvio Piccolomini. Visconti descrie 

drumul de la Bucureşti la Giurgiu, „foarte anevoios datorită mlaştinilor şi numeroaselor 

poduri”, unde îi aşteptau turcii lui Sinan Paşa, care după drastica înfrângere de la Călugăreni 

trecuse fluviul în Bulgaria, de unde dirija rezistenţa trupelor turceşti în cetatea Giurgiu şi în 

insulă 39 . 

Diego Galàn, spaniol de origine, după ce a fost prins de piraţi şi vândut ca sclav, a 

devenit vâslaş pe galere. În această postură a participat la mai multe campanii militare pe vase 

otomane. După eliberarea din robie Galàn şi-a redactat memoriile, ele cuprinzând şi relaţia 

despre campania lui Sinan Paşa din 1595 în Ţara Românească, cu toate fazele, de la 

construcţia podului peste Dunăre şi pregătirea operaţiilor militare pentru bătălia de la 

Călugăreni până la contraatacul asupra cetăţii Giurgiu de către oştile lui Mihai Viteazul şi 

Sigismund Bathory. Expunerea lui Galàn este interesantă, ea având viziunea autorului creştin 

de pe galera turcească, cu o simpatie nedisimulată pentru români şi în mod special pentru 

principele Mihai 40 . Dezastrul oştirii turceşti, aflată în derută şi haos este privit cu plăcere de 

fostul rob creştin, el apreciind că pierderile turcilor ar fi fost de 30000 de oameni în timp ce 

ale creştinilor erau doar de 30 de morţi şi 22 de răniţi. Aprecierea memorialistului că sultanul 

regreta mai mult pierderea cetăţii Giurgiu decât înfrângerea suferită, reflectă corecta lui 

percepţie privind poziţia strategică şi militară a cetăţii de la Dunăre, care îi dădea posesorului 

cheia principalei treceri în Ţara Românească. 

Filippo Pigafetta, istoric militar şi arhitect, a însoţit în anul 1595 un corp 

expediţionar toscan trimis de marele duce Ferdinand în ajutorul lui Sigismund Bathory. Cu 

această ocazie a cunoscut Ţara Românească şi a trimis dări de seamă despre mersul campaniei 

cancelarului marelui duce, atât după observaţiile sale la faţa locului cât şi după povestirile 

38 Ibidem, vol. III, p. 455 şi 472. 

39 Ibidem, p. 480. 

40 Ibidem, p. 518-520.


soldaţilor italieni 41 . Nu a participat la asediul Giurgiului, pe care îl relatează din auzite, dar 

descrie de la faţa locului cetatea stăpânită de turci „...clădită de principi greci din piatră 

cioplită, cu câteva turnuleţe groase şi cu ziduri la fel, tot într-un loc prielnic... care are un 

perimetru ca la o treime de milă...” 42 . Într-o lucrare de-a sa despre apărarea Transilvaniei, 

Pigafetta descrie unul din cele patru drumuri spre Ţara Românească, cel ce urmează firul 

Oltului (Aluta), care se varsă în Dunăre la hotarele Ţării Româneşti, lângă Turnu, singurul 

(oraş) stăpânit de turci în acea regiune 43 . 

Silvio Piccolomini, care a aparţinut unei vestite familii sieneze şi a fost unul dintre 

cei mai faimoşi comandanţi din secolul al XVI-lea, a fost desemnat de marele duce al 

Toscanei să comande detaşamentul de italieni din campania antiotomană din anul 1595. 

Scrisorile lui completează relatările nunţiului papal Visconti şi ale lui Pigafetta, martori ai 

aceluiaşi eveniment. Maestru al artei militare, el prezintă în epistolele către duce, pe un ton 

destul de ponderat, peripeţiile din războiul cu Sinan Paşa 44 . În cea de-a doua scrisoare de la 

Giurgiu, datată la 1 noiembrie, povesteşte despre fuga peste fluviu a armatei turceşti şi marile 

ei pierderi de oameni, dând cifra exactă a robilor creştini eliberaţi, 6000. Piccolomini descrie 

rolul artileriei italiene comandate de el în cucerirea oraşului şi laudă vitejia soldaţilor toscani, 

fără a aminti ceva despre participarea oastei lui Mihai Viteazul la această acţiune militară. 

Relaţia anonimă din 1595 este o descriere, din interior, a călătoriei cetei de toscani la 

ordinul şi pe cheltuiala marelui duce Ferdinand pentru a sprijini campania antiotomană a 

creştinilor de la Dunăre. Fără a insista asupra isprăvilor militare ale italienilor, prezentate 

necondiţionat laudativ, este interesantă descrierea oraşului şi cetăţii Giurgiu, atunci teatru de 

război, dar care „fusese un oraş mare şi frumos, cum dovedeau numeroasele ruine. Cum acest 

oraş fusese cucerit în urmă cu 80 de ani, a rămas acolo această cetate care apoi a slujit de 

palat. Se află pe malul Dunării şi este clădită cu cinci turnuleţe, cu flancuri şi ferestruici de 

apărare. Zidul care leagă aceste turnuri între ele formează o curtină, deopotrivă de înaltă ca 

turnurile. Pentru a da cetăţii o mai mare piaţă de arme sultanul i-a adăugat două curţi de 

apărare, una spre Dunăre, iar cealaltă în parte opusă ei, unde se află (şi) poarta mare a 

cetăţii” 45 . 

Sinan Paşa, marele vizir al Imperiului Otoman care a condus expediţia din anul 1595 

din Ţara Românească, într-o scrisoare adresată lui Nişandyi Başâ la 1 octombrie, căuta să se 

41 Ibidem, p. 540-541. 

42 Ibidem, p. 552. 

43 Ibidem, p. 562. 

44 Ibidem, p. 563-564. 

45 Ibidem, p. 594.

20 


dezvinovăţească de insuccesul armatei sale şi punea retragerea sa precipitată în cetatea 

Giurgiu, la acea dată încă turcească, doar pe seama duşmăniei naturii, căci se apropie iarna 

„când se strică şi se înfundă drumurile şi când se revarsă apele nu se mai poate trece cu 

armata ...” 46 . 

Samuel Twardowski, poet cu studii iezuite, care l-a însoţit în anul 1622, în calitate de 

secretar pe ducele Zbaraski, trimis al regelui polon Sigismund al III-lea Wasa la 

Constantinopol ca să încheie pace cu turcii, descrie drumul prin Ţara Românească cu simpatie 

şi plăcere 47 . De la Bucureşti la Giurgiu a trecut peste râurile Neajlov şi Câlnişte şi a ajuns la 

Călugăreni, unde persista amintirea lui Mihai Viteazul „care a zdrobit la ostroave 100.000 de 

turci”. După trecerea hotarului valah pe pârâul Şerpăteşti, nu la Dunăre, unde fusese din 

vechime, autorul redă impresiile pe care i le făcuse marele râu şi activitatea pescărească 

febrilă din jurul lui şi al cetăţii Giurgiului, aşezată pe o înălţime, pentru o mai bună apărare 48 . 

2.2. Cronicari turci 

În cronicile turceşti, care sunt oficiale, de curte, sunt consemnate evenimente ce 

decurg din relaţiile cu alte popoare şi state, în special în perioada de expansiune a Imperiului, 

aşa cum se întâmplă şi cu Principatele Române, în contextul luptelor anti-otomane sau a 

existenţei unor raporturi politice. Urmărind naraţiunile cronicarilor turci pe o perioadă de 100 

de ani, între jumătatea secolului al XV-lea şi jumătatea secolului al XVI-lea se poate constata 

că acelaşi eveniment poate fi prezentat de mai mulţi autori în două moduri: cu oarecare 

asemănare, probabil prin folosirea unui izvor comun, sau privit din perspective diametral 

opuse, însă din toate răzbate intenţia de glorificare a faptelor sultanilor. Un exemplu poate fi 

maniera în care aceşti cronicari atribuie construcţia cetăţilor Giurgiu şi Turnu sultanilor 

Mehmed I şi Baiazid I. 

Orudj Bin Adil, în lucrarea intitulată Cronicile dinastiei otomane, precizează că 

sultanul Mehmed a venit până la Dunăre unde s-a oprit şi a construit cetatea Giurgiu sau 

Ierkökÿ 49 . Aşîk Paşa Zade, contemporan cu Orudj, s-a informat probabil din aceeaşi sursă, 

căci consemnează că sultanul a pornit cu noroc spre vilaietul Ţării Româneşti, ajungând până 

la malul Dunării. Apoi i-a trimis pe akângii iar el a stat şi a construit cetatea Giurgiu 50 . În 

cronica lui Mehmed Neşri, numită Cronica dinastiei otomane, cunoscută ca unul din izvoarele 

46 


47 

Ibidem, vol.IV, 1972, p. 495-497. 

48 


49 

Mihail Guboglu, Mustafa Ali Mehmet, Cronici turceşti privind Ţările Române, Extrase Sec. XV-mijlocul sec. 

XVIII, I, Buc., 1966, p. 51. 

50 

Ibidem, p. 85.


narative principale ale istoriei turceşti 51 , prezintă ridicarea cetăţii în chip asemănător, în anul 

819 al Hegirei, eveniment încheiat cu supunerea lui Mircea cel Bătrân, prin acceptarea de 

către acesta a haraciului. „După aceea sultanul [Mehmed], mergând cu cinste şi trecând 

Dunărea s-au oprit la malul ei. Acolo au făcut cetatea Giurgiu şi au reparat Isaccea şi 

Enisala” 52 . Scrisă spre sfârşitul secolului al XVI-lea, cronica lui Sa'Adeddin Mehmed Hodgia 

Effendi, numită Coroana istoriilor, povesteşte evenimentele anului 1417, „când sultanul 

porneşte din Adrianopol şi ajunge la Dunăre, unde, cu poruncă împărătească, oastea 

purtătoare de victorie s-a repezit în Ţara Românească. Pe malul sus numitului fluviu s-a 

terminat construcţia unei cetăţi, mare cât un munte, numită Giurgiu, şi au mai reparat cetăţile 

Isaccea şi Enisala” 53 . Într-o operă istorică mai târzie, din prima jumătate a secolului al XVII- 

lea, numită Cronică aleasă şi informativă, istoriograful Mehmed bin Mehmed consemnează că 

în zilele lui Mehmed I turcii au reparat cetatea Turnu şi Isaccea de pe malul Dunării 54 , dar mai 

departe, vorbind despre trecerea lui Sinan Paşa peste fluviu, la Giurgiu, spune, contrazicându- 

se, că cetatea era unul din locurile întemeiate de sultanul Mehmed Celebi, gloriosul strămoş al 

gaziului sultan Mehmed han Cuceritorul 55 . O altă atitudine a autorilor, de data acesta contrară 

ideii construcţiei, apare în cronicile în care se vorbeşte doar despre refacerea şi repararea 

acestor cetăţi. Şükrülah bin Sehabeddin Ahmed, în opera intitulată Cele nouă triburi şi istoria 

sultanilor otomani, şi care ar fi putut fi martor al evenimentelor de care vorbeşte, remarcă 

existenţa a trei cetăţi, care “...din pricina ghiaurilor cei fără minte fuseseră ruinate şi el 

[sultanul Mehmed I ] a făcut ca toate trei să înflorească. Una se numea Enisala, a doua 

Isaccea, a treia se numea Giurgiu” 56 . Idris Bitlisi, în cronica sa Cele opt paradisuri, scrisă la 

comanda sultanului Baiazid al II-lea, arată că oştile lui Mehmed Celebi, trecând marele fluviu 

Dunărea în Ţara Românească, la început au supus patru cetăţi vestite, pe nume Isaccea şi 

Enisala şi Turnu şi Giurgiu 57 , iar cronicarul Kodja Husein, care plasează acţiunea în anul 

1420, spune că, strângând oşti, marele sultan a trecut Dunărea şi a cucerit la început cetăţile 

Isaccea şi Enisala şi Turnu şi Giurgiu....” 

Al doilea exemplu este felul în care reflectă cronicarii turci dezastrul suferit de 

armata otomană în lupta de la Călugăreni şi pierderea cetăţii Giurgiu în favoarea domnului 

român Mihai Viteazul, alături de care luptase şi principele transilvan Gheorghe Rácóczi al II- 

51 Ibidem, p. 107. 

52 Ibidem, p. 116. 

53 Ibidem, p. 307. 

54 Ibidem, p. 403. 

55 Ibidem, p. 418. 

56 Ibidem, p. 32. 

57 Ibidem, p. 163.

22 


lea, un moment de slăbiciune al Imperiului Otoman, aflat de altfel în plină glorie şi putere. 

Mehmed bin Mehmed, care a fost contemporan cu episodul pe care îl comentează sugestiv, 

foloseşte un limbaj din care se resimte datoria cronicarului de a îmbunătăţi imaginea oştirii 

turceşti în bătălia de la Călugăreni, „...care se afla într-un loc nefavorabil, şi unde mulţi din 

oastea islamică au trecut în rândul gaziilor şi martirilor, în timp ce ghiaurii care au murit s-au 

dus în iad” 58 . Autorul, aflat în afara limitelor obiectivităţii, considera lupta ca fiind câştigată 

totuşi de turci, care apoi, în mod triumfător au ocupat Târgoviştea şi Bucureştiul. Finalul 

campaniei din 1595 împotriva Ţării Româneşti, atât de puţin glorios pentru luptătorii 

islamului, cu fuga peste Dunăre a lui Sinan Paşa şi mai ales ocuparea cetăţii Giurgiu de către 

„răufăcătorul Mihai şi soldaţii unguri demni de dispreţ”, este relatată cu economie de cuvinte 

şi cu neplăcere evidentă de către scriitor 59 . Ibrahim Pecevi tratează în cronica sa acelaşi 

subiect, ca martor ocular. În acea perioadă era ajutor de cadiu la Giurgiu, funcţie pentru care a 

primit misiunea de a se prezenta la curtea domnitorului împreună cu ceilalţi creditori turci, dar 

a scăpat de măcelul pus la cale de Mihai fiind anunţat cu un ceas mai devreme de un prieten 

ghiaur de ceea ce urma să se întâmple 60 . Înfrângerea turcilor în mlaştinile de la Călugăreni 

este datorată, în opinia lui, intervenţiei divine, căci „din voia lui Alah oastea islamică a fost 

cuprinsă de mare spaimă, încât nu putea să opună nicio împotrivire, ca şi orgoliosul serdar 

[Sinan Paşa]”. Considerat de cronicar principalul vinovat pentru imensele pierderi suferite de 

otomani la Giurgiu, Sinan Paşa „a şi avut o faimă atât de proastă, încât ne le-a mai fost dat 

musulmanilor să cunoască aşa ceva” 61 . Kara Celebi Zade Abdul Aziz Efendi în lucrarea 

Grădina celor virtuoşi, îndulceşte puţin imaginea şi trece sub tăcere înfrângerea ruşinoasă a 

lui Sinan Paşa la Călugăreni, după ce îşi condusese „steagurile strălucitoare ca soarele” şi 

vorbeşte de marea biruinţă şi cucerire obţinute la Târgovişte şi Bucureşti, urmărind 

desfăşurarea evenimentelor până la deznodământul nefericit de la Dunăre, când în focul 

săbiilor călăreţilor lui Mihai Viteazul, de această dată aliaţii transilvăneni nemaifiind amintiţi, 

au pierit numeroşi oameni din armata norocoasă. Şi tot atunci „au căzut în mâinile asupritoare 

ale ghiaurilor uneltele, muniţiile precum şi cetatea Giurgiu” 62 . 

2.3. Cronicari munteni 

Literatura istorică din Ţara Românească de la sfârşitul sec. al XVII-lea, care 

corespunde curentului umanist, poartă marca ideologică şi morală a grupului sau patronului 

58 Ibidem, p. 418. 

59 Ibidem, p. 422. 

60 Ibidem, p. 499-500. 

61 Ibidem, p. 504. 

62 Ibidem, p. 551.


sub egida căruia cronicarii îşi plasează scrierea. Din aceste scrieri spicuim fragmentele cu 

referire directă la persoane şi evenimente legate de istoria noastă locală. 

Letopiseţul Cantacuzinesc este o scriere pregnant partizană, emanată din interiorul 

partidei Cantacuzinilor 63 . Lucrarea, care se consideră a fi fost redactată de Stoica Ludescu ce 

s-a folosit de scrieri mai vechi din sec. al XVI-lea şi începutul celui de-al XVII-lea, începe de 

la descălecat şi se termină la 1690, secvenţa care porneşte cu anul 1660 fiind o adevărată 

cronică de familie. În şirul faptelor, prima care ne interesează este cea care priveşte urcarea pe 

tron a lui Radu de la Afumaţi, împotriva pretendentului Mehmet, susţinut de turci, pe care l-a 

biruit întâi „la sat la Glubavi” şi mai apoi la Clejani, „unde mulţi turci au pierit” 64 . Rezistenţa 

voievodului, având punctul de plecare în luptele de pe Neajlov, va avea meritul istoric de a fi 

zădărnicit transformarea Ţării Româneşti în paşalâc turcesc 65 . Al doilea moment este cel al 

succesiunii la tronul Ţării Româneşti după moartea lui Mircea Ciobanul, când boierii pribegi, 

întorşi din Transilvania, i-au obligat pe fiul nevârstnic Petru şi pe văduvă, doamna Chiajna, să 

se refugieze peste Dunăre. Cu ajutorul turcilor de la Giurgiu situaţia s-a restabilit în favoarea 

urmaşului lui Mircea, Petru cel Tânăr, după victoria din luptele de la Şerpăteşti şi Boiani – 

poate Coiani – în care „au pierit Badea clucerul din Bucşani şi mulţi oameni de-ai 

pribegilor” 66 . Din epopeea lui Mihai Viteazul, detaliat istorisită, confruntarea cu otomanii din 

vara şi toamna anului 1595 este tratată drept unul din episoadele rămase celebre în istoria 

românilor. Mai înainte este redată cu amănunte prima victorie de la începutul anului 1595 

împotriva detaşamentelor de tătari şi turci de la Putinei, Stăneşti şi Şerpăteşti, pe care i-a 

urmărit peste Dunăre şi i-a mai lovit o dată la Rusciuc, de unde „... să învârtejiră cu multă 

dobândă, la scaunul lui, la Bucureşti” 67 . Despre bătălia de la Călugăreni spune cronicarul că 

„... a fost război foarte mare la august 13..., de dimineaţă până-n seară şi mai mult sânge se 

varsă, cât şi apa era ...cu sânge” 68 . Victorios, Mihai şi-a aşezat tabăra la Stoeneşti, unde i-a 

aşteptat pe Sigismund Bathory şi pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, cu ajutorul cărora lau 

silit pe Sinan Paşa să se retragă spre Dunăre „... până ajunseră la Cetatea Giurgiului şi 

îndată stricară podul. Tăind mulţime de turci, îi înecară în Dunăre şi cetatea...” Un alt episod 

din campaniile antiotomane este cel al ofensivei din iarna anului 1596 împotriva Nicopolei, 

când Mihai vodă s-a oprit la vadul Dunării şi „ocoli cetatea Turnul şi-l bătură şi-l arseră”. 

63 

Cronicari Munteni, Studiu introductiv, de Dan Horia Mazilu, Buc., 1988, p. XXI. 

64 

Istoria Ţării Româneşti1290-1690. Letopiseţul Cantacuzinesc, Buc., 1960, p. 48. 

65 

Istoria Românilor. De la universalitatea creştină către Europa „patriilor”, vol. IV, Buc., 2001, p. 417. 

66 

Istoria Ţării Româneşti, p. 50-51. 

67 

Ibidem, p. 57-58. 

68 

Ibidem, p. 61.

24 


Radu Popescu, cronicarul oficial al primului domn fanariot, Nicolae Mavrocordat, în 

Istoriile domnilor Ţărâi Rumâneşti, folosind aceeaşi compilaţie ca autorul letopiseţului 

cantacuzin, oferă o imagine asemănătoare asupra evenimentelor povestite, cu unele amănunte 

inedite cum ar fi preţul de 50.000 de galbeni al „hicleniei” lui Mihnea Vodă, după rezultatul 

înjositor pentru turci al bătăliei de la Călugăreni sau informaţia că la Nicopole Mihai a obţinut 

o altă biruinţă, multiplicată în nordul Bulgariei, unde i se închină toată sârbimea” 69 . Cu toate 

că are o atitudine nu tocmai binevoitoare faţă de Constantin Brâncoveanu, nu are îngăduinţă 

nici pentru aga Constantin Bălăceanu, ginerele lui Şerban Cantacuzino, numit „vrăjmaşul de 

obşte al domnitorului şi al ţării”, căci s-a alăturat generalului Heisler cu scopul de a-l înlătura 

din scaunul domnesc pe Brâncoveanu, duşmanul său neîmpăcat. Domnul, „şi-a vărsat mânia 

cu moarte”, ucigându-i pe boierii complotişti, iar asupra agăi Bălăceanu, căzut pe câmpul de 

bătălie de la Zărneşti, răzbunarea a fost mai cruntă, căci „i-au trimis capul la Bucureşti, 

punându-l într-o suliţă, în curtea lui, în ziua de Sfântă Mărie” 70 . 

Cronica logofătului Radu Greceanu, cu titlul pompos ”Începătura istorii vieţei 

luminatului şi preacreştinului domnului Ţării Rumâneşti, Io Constandin Brâncoveanu 

Basarab Voievod, dă când Dumnezeu cu domniia l-au încoronat, pentru vremile şi 

întâmplările ce în pământul acesta în zilele mării sale s-au întâmplat,” scrisă din porunca şi 

sub supravegherea însuşi a domnului Constantin Brâncoveanu, abundă în invective şi 

denigrări la adresa adversarilor domnitorului, printre ei aflându-se Constantin Bălăceanu. 

Cronicarul povesteşte că aga Bălăceanu îl susţinea pe Gheorghe Cantacuzino la tron mai mult 

din dorinţa de a ajunge el cât mai aproape de scaun, „ca el ispravnic domniei şi otcârmuitor 

făcându-se, căci tânăr copil era de ani coconul acela al lui Şerban Cantacuzino....” În viziunea 

lui, moartea lui Constantin Bălăceanu pe câmpia Zărneştilor este foarte puţin glorioasă, el 

acolo aflându-se „nu în războiu, ci mai de o margine fiindu şi văzând înfrângerea nemţilor, 

cum au putut şi el dosul au dat, ajungându-l turcii rău l-au tăiat şi l-au sfărâmat...”, sfârşitul 

boierului fiind întruchipat ca o pedeapsă divină, „acestu Costandin Bălăceanu nu-l lăsa, 

ticălosul, trufiia ca să-şi aducă aminte de Dumnezeu, ci credea în avere şi în cai şi în arme şi 

în vitejii şi în fandasii nebuneşti...” 71 . Un alt episod interesant este cel în care autorul descrie 

deplasarea lui Constantin Brâncoveanu şi a curţii sale în cel de-al cincilea an al domniei, la 

Giurgiu şi Rusciuc pentru a întâmpina oştile vizirului otoman şi ale hanului tătar, aflate în 

drum spre Ţara Ardealului, pentru a o lua de supt stăpânirea neamţului: „...Unde dar domnul 

69 

Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţării Româneşti, Buc., 1963, p. 170. 

70 


71 

Greceanu Radu Logofătul, Istoria domniei lui Constantin Basarab Brâncoveanu Voievod (1688-1714), Buc., 

1970, p. 79.


pe Dunăre mergându, şeicile ce era cu zahareaoa împărătească încă den jos veniia şi cum 

domnul Ţării Rumâneşti este aflând, începutu-au din toate săi cele cu tunurile dându, cinste 

domnului făcându...” 72 . Tabăra pentru sfatul celor trei conducători de oşti s-a aşezat în satul 

Daia, de unde au hotărât să se îndrepte spre Valea Teleajenului. 

3. Izvoare cartografice 

Lucrările cartografice europene, importante surse de identitate istorică, semnalează 

cu destulă întârziere repere geografice în spaţiul din sud-vestul Munteniei, dar din momentul 

în care sunt înregistrate, la jumătatea secolului al XVI-lea, ele apar în mod frecvent pe hărţile 

editate în diverse centre europene. 

Prima semnalare se află pe harta realizată de veneţianul Jacop Gastaldo în anul 

1548, Nova Tabula Poloniae, Ungariae, Boemiae, Germaniae, Rusiae, Lituae, în care cetatea 

Giurgiu este situată undeva la vărsarea râului Dâmboviţa în Dunăre şi figurează sub numele 

Zorga (Pl. II/1). Aproape imediat, în anul 1550, pe una din planşele operei sale Cosmographia 

Universalis, Sebastian Münster plasează, aproape exact, cetatea Cholownyk (Holovnic), 

denumire sub care va fi cunoscută în mod curent cetatea Turnu, ca pandant al Nicopolei din 

Bulgaria (Pl. II/2). Este vizibil cum autorii acestor hărţi plasează ca puncte de interes, cel mai 

probabil comercial dacă nu şi strategic, pe malul nordic al Dunării, între Severin şi Brăila, 

doar cele două porturi amintite. Cu titulatura Zorga, Zorza, Zulz, Zorzo, Giurgevo pentru 

Giugiu şi Collownich, Cholownus, Colownik, Cholonic, Culla pentru Turnu, cetăţile, aflate în 

graniţele Imperiului Otoman, dar pe teritoriul Ţării Româneşti, sunt figurate în hărţile semnate 

de cartografi celebri ai timpului lor, cum sunt Antonio Lafreri-1560 (Pl. III/1), Ioannes 

Sambucus-1566, Gerardus de Jode-1578, Abraham Ortelius-1579, Dominicus Custodis-1596, 

Gerard Mercator-1602, Guillaume Blaeuw şi Jean Blaeuw-1640 (Pl. III/2), H.Jaillot-1664, 

Wiliam Bery-1683, L.Covens şi C. Mortier-1683, Giacomo Cantelli-1684, N.Sanson -1696 73 . 

Primul document cartografic românesc, Harta Ţării Româneşti tipărită de Stolnicul 

Constantin Cantacuzino la Padova în anul 1700, înfăţişează, pentru prima dată, pe lângă 

celelalte elemente ale geografiei Valahiei şi conturul administrativ al judeţelor. Astfel judeţul 

Teleorman, desfăşurat pe o fâşie de la Dunăre până aproape de regiunea de dealuri, cuprindea 

un număr de 48 de aşezări, iar judeţul Vlaşca, întins de asemenea ca o bandă de la sud la nord, 

îngloba 32 de sate, dintre care 7 cu reşedinţe boiereşti 74 (Pl. IV/1). 

72 

Ibidem, p. 97-98. 

73 

D. Dem. Dimăncescu, Atlas de facsimile, San Francisco, 1935, f. 25, 30, 37, 45, 47, 60, 75, 79, 83, 87, 89, 93, 

94, 97). 

74 

BAR H. 1165.

26 


În mod cronologic, pe parcursul sec. al XVIII-lea, cele mai multe reprezentări 

cartografice care conţin detalii geografice şi despre regiunea aici în discuţie, sunt hărţile 

întocmite de administraţia austriacă. Aceasta era interesată de o bună cunoaştere nu numai a 

Olteniei -Vlahia Mică- vremelnic ocupată, ci de întreg teritoriul Ţării Româneşti, din motive 

nu numai militare. 

Astfel Fr. Schwantz cuprinde în lucrarea sa Tabula Valachiae Cisalpine din anul 

1722 şi un teritoriu îngust de pe malul stâng al Oltului inferior, teritoriu aparţinând azi 

judeţului Teleorman 75 . 

Probabil la scurt timp după acesta se întocmeşte o Schiţă a districtului numit 

Romanaţi ce se găseşte dincolo de Olt, care, în afara erorii din titlu, pentru că era vorba de 

judeţul Olt, este o hartă preţioasă datorită observaţiilor de teren exacte, în bună măsură 

valabile şi astăzi. Planul cuprinde văile Oltului şi Sâiului, până la vărsarea lor în Dunăre 76 . 

În Descrierea de către Maiorul Jeney a Bulgariei din anul 1784, autorul include şi 

Oltenia, cu gurile de vărsare ale Oltului, pentru care înregistrează unele amănunte locale 77 . 

Judeţele, aşa cum se configurau în epocă, sunt prezentate în două lucrări cartografice 

apărute aproape simultan: Charte von der Moldau und Walachaey, editată de F.L.Güssefeld în 

anul 1785 78 şi Mappa specialis Walachiae realizată de F. Jos. Ruhedorff, editată în anul 

1788 79 (Pl. IV/2). Pe aceste hărţi se găsesc gravate şi limitele administrative ale celor două 

kazale turcesti, Turnu şi Giurgiu, cu o parte din satele lor aparţinătoare. 

Redactată într-o concepţie valoroasă pentru detaliile oferite despre reţeaua 

hidrografică, masivele de pădure sau stepă, dar şi cele ce privesc aşezările omeneşti, 

drumurile, instalaţiile economice şi chiar vestigiile istorice, este harta realizată de colonelul 

Specht între 1790 şi 1791 pentru Marele Stat Major al Armatei Austriece. Numită Militarische 

Carte der Kleinen oder oesterreichischen und grossen Wallachei, aceasta este o importantă 

sursă de informaţii pentru prezentarea geografiei fizice şi a realităţilor demografice privitoare 

şi la judeţele Teleorman şi Vlaşca la sfârşitul secolului la XVIII-lea 80 (Pl. V/1). O hartă târzie 

faţă de epoca pe care o dezbatem, dar care poate fi folosită ca termen de comparaţie pentru 

realităţi anterioare cu câteva secole, este Harta rusă din anul 1835 81 (Pl. V/2), realizată la 

indicaţiile generalului Kiseleff, care conţine elemente fizice, administrative şi economice utile 

75 BAR H. 231. 

76 DANIC R 3 c 228-231. 

77 DANIC R 89 c 351-354. 

78 BAR H. 2145. 

79 BAR H. 983. 

80 BAR H. 1003. 

81 C. C. Giurescu, Principatele române la începutul sec. XIX. Constatări istorice, geografice, economice, 

statistice pe temeiul hărţii ruse din 1835, Buc., 1957, p. 277-279.


şi în studiul istoriei locale, mai ales pentru un spaţiu cum este cel al judeţelor Teleorman şi 

Giurgiu, nefavorizate de izvoare documentare bogate. 

4. Istoricul cercetărilor arheologice 

Cercetările arheologice întreprinse în ultimele şapte decenii în regiunea cuprinsă 

între cursurile inferioare ale râurilor Olt şi Argeş în diferite aşezări, cimitire, fortificaţii, 

aşezăminte religioase şi civile, permit o mai bună cunoaştere a contextului local şi a 

influenţelor culturale ce privesc populaţia care a trăit în decursul secolelor XIV – XVII în 

zona de sud-vest a Munteniei, completând şi continuând, pe cât posibil, informaţiile 

documentare (Pl.VI). Rezultatele cercetărilor au demonstrat că această regiune de graniţă, 

limitrofă Dunării, bogată în ape şi păduri nesfârşite, a permis şi favorizat existenţa unor 

comunităţi umane firesc integrate în circuitul social, economic, politic şi cultural al statului 

medieval românesc. 

Judeţul Teleorman 

Zimnicea. Situl arheologic de la Zimnicea a fost semnalat pentru prima dată de 

August Treboniu Laurian în Magazin istoric pentru Dacia, unde, relatând excursia pe Dunăre 

de la Giurgiu la Orşova, în care a cunoscut monumentele antice, s-a oprit şi la Zimnicea, pe 

malul Dunării, unde se afla o cetate de pământ 82 . Mai târziu, Cezar Bolliac a întreprins 

cercetări arheologice la cetatea Zimnicea, al cărei nume l-a legat de împăratul bizantin Ioan 

Tzimnisces şi a constatat în interiorul cetăţii, care conserva, după părerea lui, caracterul de 

fortificaţie de pământ, trei straturi de cultură: un nivel mai vechi, cu olărie primitivă neagră, 

apoi un nivel roman şi în cele din urmă un nivel aparţinând secolului X, de influenţă 

bizantină 83 . În afara cetăţii, Bolliac a găsit o necropolă întinsă, cu urme de incineraţie, pe care 

Constantin Moisil o atribuie apoi epocii romane 84 . Primele săpături arheologice sistematice au 

fost organizate la Zimnicea de Ion Andrieşescu în anul 1924, cu rezultatele nepublicate, astfel 

că informaţiile privind epoca medievală au rămas necunoscute, în timp ce problematica 

privitoare la epoca La Tène a fost din plin valorificată de Vasile Pârvan în monumentala sa 

lucrare Getica 85 . Săpăturile arheologice au fost reluate în anul 1948 de o echipă condusă de 

Ion Nestor, care, deşi preocupată în principal de problemele locuirii preistorice şi mai ales 

getice, a constatat că peste straturile vechi s-a suprapus un strat de vieţuire autohtonă 

82 August T. Laurian, Istriana sau descrierea cetăţilor din preajma Dunării descoperite într-o călătorie din vara 

anului 1845, în Magazin Istoric pentru Dacia, II, 1846, p. 65-116. 

83 Cezar Bolliac, Opere, vol. II, Buc., 1956, p. 227-228. 

84 C. Moisil, Staţiunile preistorice din România, în BCMI, III, 1910, p. 122. 

85 V. Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, Bucureşti, 1926, p. 133, 467, 470, 630.

28 


românească, datată în secolele XIII-XV, ai cărei locuitori şi-au construit bordeie din lemn 

acoperite cu stuf şi paie 86 . Corespunzător satului medieval, care a suprapus aşezarea din cea 

de-a doua epocă a fierului, s-au dezgropat 17 morminte în perimetrul Câmpului Morţilor, în 

movila C2, cu defuncţii orientaţi creştineşte, întinşi pe spate şi cu mâinile pe piept, cu un 

inventar sărac, reprezentat de câteva podoabe modeste 87 . În campania din anul 1949, în 

cuprinsul movilelor C3 şi C4 s-au mai descoperit 11 bordeie, alte urme din preajmă 

îndreptăţind concluzia că zona reprezenta un sector important al satului, a cărui topografie 

începea să se precizeze exclusiv la est de cetate şi sud de C3 şi C4, fapt confirmat şi de 

descoperirile din campaniile următoare. O datare certă a complexului medieval au oferit-o 

monedele descoperite atât în bordeie cât şi în preajma lor. Este vorba de monede emise de 

ţarii bulgari şi domnii Ţării Româneşti, toate datate în cea de-a doua jumătate a sec. al XIV- 

lea, când se situează principala perioadă de locuire medievală, aceasta desigur putându-se 

întinde şi înainte, în prima jumătate a secolului, dar a putut continua şi în secolul următor 88 . 

După o altă pauză, cercetările arheologice au fost reluate în anul 1966 de un colectiv din 

Institutul de Arheologie Bucureşti condus de Alexandrina Alexandrescu, la care au aderat 

ulterior şi muzeele din Alexandria şi Giurgiu, fapt care a dus la împărţirea materialului 

arheologic dobândit din săpătură la cele trei instituţii. Şi de această dată obiectivul l-au 

constituit complexul getic şi necropolele mai vechi, nivelul medieval, deşi bogat şi valoros, 

ieşind parţial din sfera de interes a cercetătorilor. Faptul este confirmat prin amânarea 

publicării rezultatelor ce privesc epoca medievală de la Zimnicea, deşi istoriografia 

domeniului prezintă, în special apariţia ceramicii smălţuite, ca moment de referinţă în 

clasificarea ceramicii din sec. al XIV-lea, cu ecourile ei în perioada imediat următoare 89 . Au 

fost identificate noi bordeie, cu o concentrare mai mare în sectorul limitrof cu oraşul actual, 

dar la sud de drum şi au fost cercetate în continuare morminte din necropola medievală, cu 

inventare la fel de sărace ca şi cele din campaniile mai vechi. Din 1975 cercetările s-au 

întrerupt din nou până în anul 2001 când au fost reluate de un colectiv condus de Mircea 

Babeş 90 . Şi de data aceasta materialul medieval este cantitativ bogat, dar nu atât de 

spectaculos ca cel cunoscut până acum. Referitor la topografia satului, în urma unor sondaje 

de salvare s-a constatat că în zona mai joasă, din imediata apropriere a locuirii getice, 

86 

I. Nestor et al., Săpăturile arheologice de la Zimnicea, Jud. Teleorman, în Studii, an 2, 1949, p. 120. 

87 


88 

Idem, Aşezările din societatea primitivă şi sclavagistă în regiunea Dunărea de Jos. Raport preliminar asupra 

campaniei de săpături arheologice de la Zimnicea, în SCIV, an 1, nr. 1, 1950, p. 100-101; Bucur Mitrea, 

Monede antice şi feudale de la Zimnicea, în BSNR, LXX-LXXIV, nr. 124-128, p. 255-256. 

89 

Barbu Slătineanu, Ceramica feudală românească, Buc., 1958, p.66-67; Corina Nicolescu, Ceramica smălţuită 

din sec. X-XV în lumina ultimelor cercetări arheologice, în SCIA, an VI, nr. 2, 1959, p. 83, 85, 86, 89, 93, 99. 

90 

Mircea Babeş et al., Cercetările arheologice de la Zimnicea-Campania 2001, în CCA, 2002, p. 344-345.


densitatea bordeielor este mai scăzută, şi prin urmare ar putea fi considerată una din marginile 

aşezării medievale 91 . 

Frumoasa. Com. Frumoasa. Cetatea de pământ a fost semnalată în anul 1869 de 

Cezar Bolliac care o descrie ca o cetate de pământ regulată, pătrată, cu trei şanţuri şi o intrare 

bine văzută 92 , iar materialele obţinute din săpătură, câteva fragmente ceramice, bârne 

putrezite ş.a. sunt considerate de autor preistorice (probabil dacice) ca şi de Constantin Moisil 

care îl citează pe Bolliac în studiul privind staţiunile preistorice din România 93 . Gr. Tocilescu 

foloseşte observaţiile lui Bolliac privitoare la Frumoasa, pe care o încadrează în categoria 

aşezămintelor preromane ale aşa numitelor cetăţi de pământ 94 . Mai târziu Tocilescu îşi va 

modifica părerea, incluzând Frumoasa în sistemul castrelor romane 95 , teză ce va fi apoi 

susţinută de Vasile Christescu care, după întreprinderea unei săpături de informare, datează 

castrul în sec. III d. Chr. şi publică rezultatele la Roma 96 . La aceeaşi teză a aderat şi Gh. 

Cantacuzino, care compară sistemul constructiv şi materialele de la Frumoasa cu cele de la 

Săpata de Jos şi Băneasa, ce făceau parte din sistemul de fortificaţii de pe Limesul 

Transalutan 97 . Concluziile săpăturii din 1928 propuse de V. Christescu au fost acceptate de 

arheologi, inclusiv de autorii volumului I al Tratatului de Istoria României din 1960. 

Săpăturile din anul 1964, executate de Nicolae Constantinescu şi cu concursul Muzeului din 

Alexandria, au modificat total ipotezele şi concluziile în legătură cu această cetate: în 

perimetrul închis de palisadă, peste un strat antic s-a înregistrat un nivel de locuire marcat de 

ceramică, obiecte de fier, oase de animale, seminţe carbonizate, cenuşă şi cărbune, urme de 

vetre, care asigură datarea cetăţii în sec. al XIV-lea. Peste acest nivel arheologic, distrus de un 

incendiu, se atestă un cimitir contemporan cu stratul cultural datat la începutul sec. al XV- 

lea 98 . 

Turnu Măgurele. Despre Cetatea Turnu, cunoscută sub mai multe denumiri, toate 

reprezentând forma slavă, turcească sau grecească a termenului turn 99 consemnează pentru 

prima dată August Treboniu Laurian în Magazin istoric pentru Dacia din anul 1846, care 

91 Idem, Cercetările arheologice de la Zimnicea-Campania 2002, în CCA, 2003, p. 347-348. 

92 Cezar Bolliac, op. cit., p. 227; vezi şi idem, în Trompeta Carpaţilor, an VII, nr.758, 1869. 

93 C Moisil, op.cit., p. 122. 

94 Gr. Tocilescu, Dacia înainte de romani, Buc., 1880, p. 535, 537. 

95 Idem, Fouilles et recherches archéologiques en Roumanie, Buc., 1900, p. 127. 

96 V. Christescu, Il castro romano di Frumoasa, în Bulletino del museo del Imperio Romano, III, 1932, XI, 

p. 35-46. 

97 Gh. Cantacuzino, La grande Camp Romain située près de la commune Băneasa, dép. de Teleorman, în Dacia, 

1941-1944, p. 470. 

98 N. Constantinescu, Cetatea de pământ de la Frumoasa, în SCIV, tom 16, nr. 1, 1965, p. 731-743. 

99 Gh. I. Cantacuzino, Cetăţile medievale din Ţara Românească, sec. XIII-XIV, Buc., 1981, p. 138-138.

30 


considera că cetatea s-a ridicat pe ruinele unui turn roman 100 . La scurt timp a fost vizitată şi de 

Cezar Bolliac care a întreprins o săpătură arheologică, a descris ruinele şi a presupus că există 

aici o fază romană, datorită fragmentelor de piatră romane cuprinse în construcţii, 

asemănătoare cu cele de la Oescus 101 . Următoarele săpături arheologice le-a realizat Grigore 

Florescu începând din anul 1936 până în 1939 şi în anul 1943, când de fapt a şi degajat 

zidurile de pământul şi materialul de demolare depuse în timp 102 , activitate care a făcut 

obiectul unei ample corespondenţe cu autorităţile locale şi cu Comisiunea Monumentelor 

Istorice, care comandase lucrarea 103 . Autorul nu este de acord cu opinia lui Tocilescu, care, 

bazându-se pe un pasaj al lui Procopius din De Bello Gothico 104 , localizează aici Turrisul 

roman ridicat de Traian şi consideră prima fază a cetăţii în epoca romană târzie, în vremea lui 

Constantin cel Mare, fază care a durat până prin secolele VI-VII, ca mai apoi să fie refăcută 

de Mircea cel Bătrân la sfârşitul sec. al XIV-lea, după care, ocupată de turci, să cunoască mai 

multe refaceri 105 . Gheorghe I. Cantacuzino, care a reluat cercetările arheologice şi a făcut 

săpături sistematice între 1978-1980, restabileşte fazele şi cronologia fortificaţiilor de la 

Turnu Măgurele pe baza datelor stratigrafice. Rezultatele cercetărilor infirmă existenţa fazei 

romane, primul zid al nucleului central şi zidul de incintă fiind medievale 106 . Din anul 2006 o 

nouă fază a cercetărilor arheologice, la care participă Muzeele din Alexandria şi Brăila, are 

drept obiective crearea legăturii stratigrafice şi cronologice a fortificaţiei pentagonale 

otomane cu turnul central şi începerea unor sondaje pe oraşul turcesc, adiacent cetăţii şi 

relevat de fotografiile aeriene şi ridicările topografice 107 . 

Dulceanca, com Vedea. Complexul medieval de la Dulceanca a fost descoperit în 

urma unor cercetări de lungă durată (1963-1967), realizate de Suzana Dolinescu-Ferche, într-o 

zonă în care nivelurile de locuire se succed începând din epoca bronzului (cultura Tei), în sec. 

III d. Chr. (cultura Chilia), în sec. VI d. Chr. (cultura Ipoteşti-Cândeşti-Ciurel), în sec. X şi în 

sec. XIV 108 . Extrem de rară în peisajul arheologic al aşezărilor din epocă, locuinţa de la 

100 August T. Laurian, op. cit., p. 83. 

101 Cezar Bolliac, op.cit., p. 229. 

102 Gr. Florescu, Cetatea Turnu (Turnu Măgurele), în RIR, XV, 1945, p. 432-464 ( vezi şi Idem, Turnul antic de 

la Turnu Măgurele. Cercetări arheologice din 1936, Buc., 1936, p. 22-26. 

103 Ionel Cândea, Ecaterina Ţânţăreanu, Nicolae Iorga în fruntea Comisiunii Monumentelor Istorice şi 

cercetările arheologice de la Cetatea Turnu-Turnu Măgurele, în vol. Nicolae Iorga 1871-1940. Studii şi 

Documente, III, Buc,. 2007, p. 113-130. 

104 Gr. Tocilescu, Dacia înainte de romani, p. 247-249. 

105 Gr. Florescu, Turnul antic de la Turnu Măgurele, p. 22-26. 

106 Gh. I. Cantacuzino, op. cit., p. 42. 

107 Ionel Cândea, Ecaterina Ţânţăreanu, Cercetările arheologice de la Cetatea Turnu-Turnu Măgurele din 2006, 

în CCA, 2007, p. 325-326. 

108 Suzana Dolinescu-Ferche, Raport asupra săpăturilor de la Dulceanca, Jud.Teleorman (1962-1967), în 

Materiale, IX, Buc., 1970, p. 318.


Dulceanca poate fi comparată cu cele de la Sucidava 109 şi Păcuiul lui Soare 110 şi mai aproape 

geografic, cu locuinţa de la Poiana-Flămânda. 

Răreanca-Bragadiru, com. Frumoasa. În săpătura de salvare din anul 1962, 

efectuată pe teritoriul satului Răreanca (în acel moment vremelnic trecut în administraţia CAP 

Bragadiru), pe terasa înaltă a râului Vedea, ce fusese parţial distrusă de lucrările de amenajare 

a unei vii, Gh. Bichir a identificat urme de locuire din epoci diferite, cele mai recente fiind 

cele din epoca medievală, la rândul lor reprezentând diferite etape. Pentru aşezarea mai veche 

a locuirii medievale cercetătorul propune două faze, databile, prima la sfârşitul sec. al XIII- 

lea, care ar precede aşezarea Zimnicea şi a doua în sec. al XIV-lea, contemporană cu aceasta 

din urmă. Argumentele invocate de autor pentru datarea fazei I, adâncimea mai mare a gropii 

bordeiului (0,95m), tipologia ceramicii şi existenţa unui cercel de tip Bielo-Brdo 111 , nu i se 

par îndreptăţite lui Nicolae Constantinescu, care aduce argumente solide în favoarea datării 

întregii aşezări în sec. al XIV-lea: inexistenţa locuinţelor suprapuse, tipologia bordeiului 2 şi a 

ceramicii găsite în el, ce este cu totul similară acelora de la Coconi, Frumoasa şi Zimnicea. 

Existenţa cercelului de tip Bielo-Brdo, găsit ars, fiind pusă în legătură cu cimitirul de 

incineraţie (sec.IX-X) depistat la mică distanţă lângă aşezare 112 . Această aşezare, dispărută în 

împrejurări legate de invazia lui Baiazid I în Ţara Românească în anul 1394, este suprapusă 

parţial de un cimitir datat în sec. XVI, contemporan cu o aşezare ce se întindea la nord vest de 

complexul din sec. al XIV-lea 113 . 

Udeni, com. Sârbeni. În punctul numit La Carieră din satul Udeni, situat în 

extremitatea de nord est a judeţului Teleorman, în urma săpăturilor de salvare realizate de Gh. 

Bichir datorită unor lucrări de excavaţie, au fost identificate vestigii arheologice aparţinând 

neoliticului, epocii de început a bronzului, La Tène-ului geto-dacic, secolelor III-IV d. Chr. şi 

epocii medievale 114 . Referitor la epoca medievală, pe lângă urmele sporadice din sec. al XIV- 

lea, au fost degajate şi 26 de morminte creştine, ce fac parte dintr-un cimitir datat, pe baza 

monedelor, în secolele XVI-XVII. Din aşezarea contemporană cu cimitirul s-au identificat 

două bordeie, cu un inventar sărac şi cu urme de arsură 115 . 

109 

D. Tudor, A. Matroşenco, Sucidava, în Materiale, V, 1961, p. 477. 

110 

Gh. Diaconu, Silvia Baraschi, Păcuiul lui Soare, Buc., 1977, p. 18-21. 

111 

Gh. Bichir, Quelques problèmes des XIII e et XIV siècles dans la Plaine Valaque à la lumière des fouilles 

de sauvegarde du Village de Bragadiru (district de Zimnicea ) în Dacia, NS, tom 9, 1965, p. 429-439. 

112 

Nicolae Constantinescu, Coconi. Un sat din Câmpia Română în epoca lui Mircea cel Bătrân. Studiu 

arheologic şi istoric, Buc., 1972. 

113 

Gh. Bichir, op.cit., p. 427. 

114 

Idem, Cercetări arheologice la Udeni, jud. Teleorman, în Muzeul Naţional, VII, 1983, p. 35. 

115 Ibidem, p. 54-58.

32 


Poiana-Flămânda, com. Ciuperceni. În campaniile din anii 1978 şi 1980, în castrul 

roman de la Poiana-Flămânda, situat la capătul sudic al Limesului Transalutan, astăzi aflat 

parţial sub apele Dunării, Ioana Bogdan Cătăniciu a descoperit în două secţiuni, orientate în 

direcţia nord-sud, în locul vestigiilor romane, o aşezare medievală românească. 116 . Au fost 

identificate parţial (numai pe traseul secţiunilor) trei bordeie şi o locuinţă de suprafaţă şi 

suficientă ceramică pentru datarea aşezării ca fiind contemporană cu cele de la Zimnicea, 

Frumoasa, Bragadiru, Coconi. Este o dovadă că locuitorii din sec. al XIV-lea au refolosit o 

fortificaţie mai veche, la vremea aceea mai puţin distrusă, pentru a întemeia un sat a cărui 

dispariţie este cel mai probabil legată de ocuparea definitivă a cetăţii Turnu de către turci şi 

transformarea ei în niabet, în primele decenii ale sec. al XV-lea 117 . 

Coşoteni, com Vedea. Cu ocazia întocmirii unui nou proiect de restaurare a 

Mănăstirii Drăgăneşti, ctitoria lui Matei Basarab şi a rudelor sale din anul 1647, un colectiv 

reprezentând Institutul de arheologie Bucureşti prin Elena Busuioc şi Muzeul Judeţean 

Teleorman a realizat un sondaj arheologic ale cărui concluzii pot fi astfel sintetizate: biserica 

ridicată de domnitor, chiar dacă a fost o refacere din temelie, cum spune pisania, a fost făcută 

pe planul bisericii anterioare. În sondajele exterioare nu s-au găsit urme ale unei mai vechi 

fundaţii, iar în interior, distrugerea pavimentului originar în timpul restaurării din 1935-1941, 

realizate de Comisiunea Monumentelor Istorice şi imposibilitatea de a se practica secţiuni 

extinse, nu au permis interceptarea vreunei urme ale altei fundaţii; de asemenea nu au fost 

identificate elemente care să poată lămuri problema existenţei unei incinte şi a unui ansamblu 

monahal 118 . 

Dudu, com. Plopii Slăviteşti. Obiectivele cercetării arheologice desfăşurate în 

intervalul 1995-2001 la Mănăstirea Plăviceni, ctitoria lui Dragomir mare vornic şi a soţiei 

sale Elina, rude apropiate ale lui Matei Basarab, din anul 1648, au avut scopul principal de a 

pune la dispoziţia arhitectului care realiza proiectul de restaurare şi reabilitare a 

monumentului, date privind planimetria construcţiilor dispărute, împreună cu elemente de 

arhitectură, de detaliu şi ansamblu, semnificative pentru evidenţierea etapelor de construire, 

nivelurile de călcare şi relaţiile cronologice dintre diferitele construcţii ale ansamblului. La 

săpături au participat în campania din anul 1995 reprezentanţi ai muzeelor din Piteşti şi 

Alexandria, iar campaniile următoare au fost realizate numai de colectivul Muzeului Judeţean 

116 Ioana Bogdan Cătăniciu, op. cit. 

117 Ecaterina Ţânţăreanu, Date despre locuirea medievală din castrul roman de la Poiana (Flămânda), jud. 

Teleorman, în CCDJ, XXII, Călăraşi, 2005, p. 459-464. 

118 Eadem, Consideraţii istorice, arhitectonice şi arheologice despre biserica „Sf. Dumitru” a fostei mănăstiri 

Drăgăneşti, jud. Teleorman, în BO, an VI, 1, Alexandria, 2004, p. 176-184.


Teleorman. Cercetarea arheologică a pus în evidenţă sub biserica lui Dragomir fundaţia unui 

edificiu anterior, de dimensiuni mai mici, probabil o biserică de lemn. În pronaosul bisericii 

mari au fost dezvelite mai multe morminte cu criptă şi unul fără criptă, cu inventare bogate şi 

în jurul bisericii un cimitir aparţinând atât epocii medievale cât şi epocii moderne 119 . S-a redat 

planimetria tuturor construcţiilor ce au constituit ansamblul monahal şi relaţia cronologică 

dintre acestea şi s-a relevat casa boierească sau stăreţia, un edificiu impozant situat pe latura 

de vest, dar în afara zidurilor de incintă 120 . 

Balaci, com. Balaci. Începută în anul 2000 şi realizată de un colectiv de la Muzeul 

Judeţean Teleorman condus de Nicolae Constantinescu, cercetarea arheologică întreprinsă la 

ruinele Curţilor boierilor Bălăceni, ridicate de marele agă Constantin Bălăceanu, ginerele 

domnitorului Şerban Cantacuzino, la sfârşitul sec. al XVII-lea, şi-a propus să răspundă la 

câteva întrebări în legătură cu acest monument nobiliar, care să ducă la o mai bună cunoaştere 

a lui. S-a constatat o alcătuire planimetrică a casei mai complexă decât ceea ce reprezintă 

ruinele pivniţelor, cercetate până atunci doar din punct de vedere arhitectonic şi al istoriei 

artei 121 , printr-un parter parţial care se dezvoltă pe latura de nord a construcţiei şi prin punerea 

în evidenţă a zidurilor gârliciului. Reliefarea faptului că edificiul nu a cunoscut faze de 

construcţie şi că lucrările au fost întrerupte înainte de a fi terminate sunt elemente importante 

în stabilirea contextului istoric al clădirii reşedinţei de la Balaci, legate de moartea violentă, 

pe câmpul de luptă, a autorului ei şi răzbunarea domnului Constantin Brâncoveanu pe tot ceea 

ce reprezenta amintirea duşmanului său, aga Constantin Bălăceanu 122 . 

Roşiorii de Vede. Sondajul arheologic de la Biserica „Sf. Nicolae”, în prezent 

demolată, a avut în vedere de la început nu atât biserica, ctitorită de familia Butculescu la 

sfârşitul sec. al XVIII–lea, cât posibilitatea ca ea să suprapună o biserică mai veche, întrucât 

era amplasată în vechea vatră a oraşului, atestat documentar din anul 1385 123 . Din păcate, 

vestigii ale unei biserici construite anterior nu au apărut, dar a fost surprins cimitirul aferent 

unui astfel de lăcaş, peste care a fost construită biserica târzie cu cimitirul generat de aceasta. 

Deşi relativ sărac, pe baza inventarului funerar reperat s-a constat că cimitirul din arealul 

119 

Spiridon Cristocea, Ecaterina Ţânţăreanu, Pavel Mirea, Cercetările arheologice de la biserica fostei mănăstiri 

Plăviceni, jud. Teleorman, în Argessis, Studii şi comunicări, seria Istorie, X, Piteşti, 2001, p. 139-155. 

120 

Ecaterina Ţânţăreanu, Pavel Mirea, Cercetările arheologice din incinta mănăstirii Aluniş-Plăviceni, în 

Argessis, XIV, 2005, p. 243-258. 

121 

Anca Brătuleanu, Curtea din Balaci, jud. Teleorman, în BMI, IV, nr. 3-4, 1993, p. 17-22; eadem, Curţi 

domneşti şi boiereşti în România. Valahia veacurilor al XVII-lea şi al XVIII-lea, Buc., 1997, p.15, 22 şi 27; vezi 

şi Tereza Sinigalia, Arhitectura civilă de zid din Ţara Românească în sec. XIV-XVIII., Buc., 2000, p. 322-326. 

122 

N. Constantinescu, Ecaterina Ţânţăreanu, Reşedinţa nobiliară de la Balaci-Teleorman (sfârşitul sec. al XVIIlea), 

Contribuţii arheologice, în BM Teoharie „Antonescu Giurgiu”, an IX-XII, nr. 9, 2003-2006, p. 165-172. 

123 

Călători străini, vol. I, p. 17-19.

34 


bisericii „Sf. Nicolae” a funcţionat o perioadă îndelungată, el putând fi datat, ca limită 

inferioară, pe baza inelelor formate dintr-o verigă de sârmă şi o plăcuţă circulară lipită, în sec. 

al XV-lea, cel târziu al XVI-lea 124 . 

Judeţul Giurgiu 

Giurgiu. Cel dintâi plan cunoscut al Cetăţii Giurgiu a fost releveul cu toate 

întăriturile aşa cum au fost ele găsite de ofiţerii din statul major al armatei ruse a gen. Pavel 

Kiseleff în anul 1829, după ce turcii au părăsit definitiv teritoriul Ţării Româneşti 125 . Planul 

prezintă situaţia ultimelor etape constructive şi de folosinţă ale importantei fortificaţii de la 

Dunăre, cercetării arheologice revenindu-i sarcina restabilirii planimetriei în fazele timpurie şi 

mijlocie a existenţei sale. 

Prima săpătură arheologică sistematică a fost cea organizată în anul 1955 de un 

colectiv de la Institutul de Arheologie Bucureşti la care au luat parte Ion Barnea, Paul 

Cernovodeanu şi Constantin Preda. S-a realizat o secţiune de control transversală pe fosta 

insulă de pe braţul Dunării, situată la sud-est de oraşul actual, în care au fost surprinse 

segmente din zidul de incintă, cu grosimea şi elemente de tehnică constructivă a parametrului 

şi s-a putut stabili stratigrafia aşezării 126 . A doua etapă de cercetare s-a iniţiat în anul 1975, 

când Dan Căpăţână de la Muzeul Militar Central a reluat lucrările. Astfel a început degajarea 

zidului de vest al incintei cu turnul de sud vest, situat chiar în interiorul fortificaţiei 127 . 

Cercetarea a continuat apoi cu turnurile de sud-est şi nord-est şi turnul donjon, pentagonal ca 

formă, cu paramentul amintind de tehnica bizantină a blocurilor de piatră legate între ele cu 

câteva asize din cărămidă romană, construit înaintea ansamblului întărit şi refolosit la 

fortificaţie 128 . 

Comana, com. Comana. Ansamblul monumental al Mănăstirii Comana, veche 

ctitorie domnească, se înalţă în plină Câmpie Română, înconjurată de mlaştini şi de apa 

Câlniştei, ceea ce i-a imprimat un caracter de citadelă. El a devenit obiectivul unor cercetări 

arheologice între 1971-1972, realizate de arheologii Lia Bătrâna şi Adrian Bătrâna în legătură 

cu lucrările de restaurare întreprinse de Direcţia Monumentelor Istorice în aceeaşi perioadă, 

124 

Ecaterina Ţânţăreanu, Veronica Predoi, Cercetările arheologice de la biserica Sf. Nicolae din Roşiorii de 

Vede, în CCA, 2002, p. 262-263. 

125 

N. A. Constantinescu, Cetatea Giurgiu, originile şi trecutul ei, în AAR, Mem. Secţ. Ist., II, 1916, pl. I-V. În 

amplul studiu sunt publicate mai multe imagini ale cetăţii şi oraşului Giurgiu, figurate în intervalul dintre 1595- 

1848; vezi şi Scarlat Stăncescu, Din trecutul oraşului Giurgiu, Buc., 1935, p. 61. 

126 

I. Barnea et al., Şantierul arheologic Giurgiu, în Materiale, IV, 1957 , p. 228-230. 

127 

Dan Căpăţână, I. Iavorschi, Săpăturile arheologice de la Cetatea lui Mircea cel Bătrân, Giurgiu, în Ilfov. File 

de istorie, Buc., 1978, p. 117-123. 

128 

Idem, Giurgiu, Raport arheologic, Campania 1997, în CCA, 1988, p. 21-22.


circumstanţă în care, la baza stratului feudal s-a evidenţiat un nivel cultural anterior, atestând 

o aşezare neolitică. 

Tradiţia istorică îi atribuia lui Vlad Ţepeş ridicarea lăcaşului 129 , fapt confirmat prin 

identificarea unei prime faze, cea a arhitecturii de lemn, alcătuite dintr-o biserică cu plan 

simplu, dreptunghiular, cu o mică necropolă în jur, chilii modeste şi lipsa oricărei fortificaţii, 

databilă între mijlocul sec. al XV-lea şi sfârşitul sec. al XVI-lea 130 . Cea de-a doua fază, cea 

arhitecturii de zid şi cea mai remarcabilă, cu o fortificaţie impunătoare şi biserică treflată, îi 

aparţine lui Radu Şerban, pe vremea boieriei, în anul 1588. Bine înzestrată de viitorul domn şi 

de urmaşii săi, starea mănăstirii va fi prosperă o lungă perioadă de timp, observaţiile de natură 

arheologică coroborate cu cele de natură arhitecturală şi arhivistică permiţând delimitarea a 

cinci faze principale în evoluţia monumentului, încadrate cronologic între veacurile al XVI- 

lea şi al XIX-lea, cea mai importantă modificare fiind cea înfăptuită de paharnicul Şerban 

Cantacuzino la începutul sec. al XVIII-lea 131 . 

Mironeşti, com. Gostinari. Ruinele Curţii feudale a lui Radu Şerban, domn al 

Ţării Româneşti (1602-1611), refăcute de postelnicul Constantin Cantacuzino la mijlocul sec. 

al XVII-lea şi admirate de Paul de Alep în popasul său din anul 1647 132 , au fost cercetate 

arheologic în anul 1988, de Gh. I. Cantacuzino cu sprijinul Muzeului Judeţean Giurgiu. 

Cunoscută de N. Iorga la începutul sec. XX tot sub formă de ruină, din această reşedinţă 

boierească se mai păstrau fragmente din zidărie, din pereţi şi din pilonii ce susţineau 

bolţile 133 . În timpul sondajelor arheologice a fost identificată substrucţia unor clădiri grupate 

în jurul perimetrului central al pivniţei, a cărei planimetrie aparţine stilului arhitectural al 

perioadei cuprinse între a doua jumătate a sec. al XVI-lea şi mijlocul sec. al XVII-lea. Sub 

acest nivel s-au descoperit vestigii din epoci anterioare, cum este locuirea dacică din sec. al II- 

lea î. Chr. şi o groapă cu material medieval din sec. al XV-lea şi începutul celui următor 134 . 

129 

I. Brezoianu, Mănăstirile zise închinate şi călugării străini, Buc., 1861, p. 44. 

130 

Lia Bătrâna, Adrian Bătrâna, Evoluţia ansamblului fostei mănăstiri Comana în lumina cercetărilor 

arheologice, în RMM-MIA, nr. 1, 1971, p. 20. 

131 


132 

Călători străini, vol. VI, 1976, p. 231-232. 

133 

N. Iorga, Sate şi mănăstiri din România, Buc., 1905, p. 247. 

134 

Gh. I. Cantacuzino, Gh. Sion, Ruinele curţii feudale de la Coiani-Mironeşti (judeţul Giurgiu). Date 

arheologice şi arhitectonice, în BCMI, an I, nr. 1-2, Buc. 1990, p. 67.

36 


1. Cadrul natural 

CAP. II. MEDIU GEOGRAFIC ŞI UMAN 

Relieful. Judeţele Teleorman şi Giurgiu, generic numite sud-vestul Munteniei, sunt 

situate în întregime în arealul Câmpiei Române, în partea central-sudică a acesteia (Pl.I). O 

grăniţuire a regiunii este lesne de conturat, marginile ei fiind reprezentate de la vest de Olt, la 

est de Argeş, la sud de Dunăre iar la nord de linia unde se termină Piemontul Cotmenei şi 

Câmpia Înaltă a Piteştiului. Deşi tot teritoriul se încadrează în câmpia joasă, caracterizată de o 

energie redusă a reliefului, unele particularităţi determină diferenţieri ale acestuia, mai 

pregnante de la nord la sud şi mai slabe de la est la vest. Această câmpie se deosebeşte prin 

altitudinea ei atât de câmpia Bărăganului, pe care o depăşeşte cu 20-25 m, chiar pe linia 

contactului lor în lungul Argeşului 135 , cât şi de Câmpia Olteană, mai înaltă, formată în cea 

mai mare parte de terasele Dunării. De asemenea, variaţii de altitudine se observă şi pe axa 

nord-sud, unde înălţimile scad de la 170 m lângă Slatina, la 50-52 m în valea inferioară a 

Vedei, coboară la 21-23 m în lunca joasă, ca apoi să crească uşor spre Dunăre şi să domine 

fluviul de la 80-100 m 136 . Având în vedere diferenţierile din configuraţia acestui spaţiu dintre 

Olt şi Argeş şi pe de altă parte individualitatea sa în ansamblul Câmpiei Române, geografii au 

stabilit subunităţile ce îl constituie. 

Gheorghe Vâlsan, care delimitează net Câmpia Română de Câmpia Olteniei pe linia 

Oltului, distinge două diviziuni ale regiunii în discuţie: în partea superioară Câmpia Găvanu 

Burdea, caracterizată de un sol sărac, podzolic şi un subsol din pietrişuri, cu o vegetaţie de 

stepă ce a luat locul pădurii de stejar 137 ; în partea inferioară, Câmpia sau Platforma 

Burnazului, unde câmpia urcă în sud la Dunăre şi direcţia reţelei hidrografice este dezaxată pe 

direcţia vest-est (de exemplu Câlniştea curge spre vărsare paralel cu Dunărea) iar vegetaţia de 

stepă este dominantă 138 . 

Vintilă Mihăilescu preia teoria celor două diviziuni, le cuprinde în Câmpia Română 

vestică, păstrează numele, dar propune mai multe subdiviziuni, după nuanţele 

morfostructurale şi de peisaj pe care le prezintă relieful. Câmpia Găvanu-Burdea o subîmparte 

în Câmpia Piteştilor cu caracter piemontan clar şi Câmpia Gavană, lipsită de terase, cu văi 

meandrice; Câmpia Vlascei de Mijloc, regiune cu văi mai adânci, terase şi vegetaţie de 

silvostepă; Câmpia Burdea, situată între Vedea, Teleorman şi Câmpia Boianului, cu câmpuri 

135 Petre Coteţ, Câmpia Română: Studiu de geomorfologie integrată, Buc., 1975, p. 304. 

136 Gh. Vâlsan, op. cit., p. 341 şi 345. 

137 Ibidem, p. 342. 

138 Ibidem, p. 346.


noi din ce în ce mai largi spre sud, între Olt şi Vedea. Pentru compartimentul sudic al câmpiei 

propune trei subdiviziuni: Burnazul central propriu-zis, Burnasul de vest, între Vedea şi Olt şi 

Burnasul de est, o fâşie strâmtă la limanul Cătăluiului 139 . 

Petre Coteţ denumeşte câmpia dintre Olt-Argeş şi Câlnişte Câmpia Găvanu-Burdea, 

o defineşte ca fiind o continuare spre vest a Vlăsiei, dar şi o continuare spre sud câmpiilor 

piemontane şi o divide în trei unităţi: Câmpia Boian, dominată de hidrografia afluenţilor 

Oltului şi Călmăţuiului, Câmpia Burdea, cuprinsă între Burdea şi Pârâul Câinelui şi Câmpia 

Videle, aşezată în bazinul afluenţilor de pe dreapta ai Argeşului, Glavacioc, Neajlov şi 

Dâmbovnic. De asemenea, geograful împarte câmpul înalt al Burnazului în Burnazul de est 

între Câlnişte, Neajlov, Argeş şi Dunăre şi Burnazul de vest, între Olt şi Teleorman 140 . 

Harta cu unităţile de relief ale României, editată în 1984, prezintă spaţiul sud-estic al 

Munteniei sub numele de Câmpia Teleormanului, cu subunităţile enumerate mai sus, la care 

se adaugă două subunităţi ale Câmpiei Boian: Câmpia Iminogului şi Câmpia Urluiului. 

Luncile, nelipsite din peisajul câmpiei, individualizate prin particularităţi 

morfohidrografice, reprezintă treapta de relief cea mai joasă, nu neapărat inundabilă, ci doar 

umedă 141 . În regiunea dintre Olt, Argeş şi Dunăre, datorită reţelei hidrografice bogate, luncile 

râurilor, dar mai ales lunca Dunării constituie un element deosebit în economia teritoriului 

prin potenţialul permanent sau temporar din bălţi şi lacuri şi mai ales prin bogăţia vegetaţiei şi 

faunei ce le populează. De-a lungul timpului, datorită eroziunii şi aluvionării, râurile şi-au 

lărgit lunca, unele atingând dimensiuni excepţionale, ca de exemplu lunca Argeşului care s-a 

dezvoltat până la o lăţime de 8 km în zona Potlogilor, mai lată chiar decât lunca Dunării care 

nu depăşeşte 6 km. 

Hidrografia. Sud-vestul Munteniei, ca unitate componentă a Câmpiei Române, 

aparţine bazinului hidrografic al Dunării şi este fragmentat de o reţea de ape caracterizată de 

pante reduse şi viteze de scurgere mici, albiile râurilor având un aspect puternic meandrat 142 . 

Cele mai importante cursuri de apă sunt Oltul, Argeşul, Vedea şi Teleormanul; de ordinul al 

doilea sunt Călmăţuiul, Câlniştea şi Neajlovul, iar cursuri mai mici Urluiul, Burdea, Pârâul 

Câinelui, Tinoasa, Clăniţa, Glavacioc, Dâmbovnicul şi altele. 

Oltul este principalul afluent dunărean din Câmpia Română. Cunoscut din 

antichitate, când constituia axa graniţei de sud-est a Daciei Inferior între cele două Limesuri – 

139 Vintilă Mihăilescu, op. cit., p. 6. Într-o lucrare mai veche autorul consideră drept graniţă între Câmpia de vest 

şi Vlăsia nu râul Argeş, ci malul lui drept, care este de fapt marginea câmpiei înalte. 

140 P. Coteţ, op. cit., p. 193. 

141 Gh. Vâlsan, op.cit., p. 337. 

142 P. Coteţ, op. cit., p. 130.

38 


Alutan şi Transalutan, el constituia şi principala cale de comunicaţie cu Transilvania 143 , iar în 

evul mediu este des pomenit de călători în relatările lor, aşa cum face şi Anton Verancsics. 

Acesta trecând prin Ţara Românească – constată că „este scăldată doar de Olt” 144 , celelalte 

ape părându-i-se total neînsemnate. Imediat ce iese din munţi, albia Oltului este orientată în 

sensul meridianului, de la nord la sud, cu o uşoară deviere spre sud-est, principala lui 

caracteristică fiind lipsa afluenţilor pe cursul inferior, precum şi faptul că gurile lui au 

cunoscut reconfigurări de-a lungul timpului 145 . Terasele în formă de evantai care îl însoţesc 

sunt mai înalte pe malul stâng şi se desfăşoară din ce în ce mai larg, până se leagă de cele ale 

Dunării. Vestigiile descoperite în valea inferioară a Oltului aparţin unor epoci şi populaţii 

diferite 146 care au găsit surse deosebit de favorabile pentru existenţă, deşi modificările albiei 

râului şi inundaţiile catastrofale au produs perturbări ale aşezărilor omeneşti 147 . 

Călmăţuiul Teleormanului izvorăşte din Câmpia înaltă a Boianului şi după ce adună 

câţiva afluenţi intermitenţi, captează Urluiul cu care se varsă în Balta Suhaia, care la rândul ei 

avea debuşeul în Dunăre. Întrucât aici interfluviile largi sunt acoperite cu un strat gros de leos 

şi pânza freatică este la mare adâncime, satele foarte dense 148 s-au înşirat pe fundul văilor 149 . 

Documentele medievale menţionează la sfârşitul secolului al XV-lea un număr semnificativ 

de sate pe văile Călmăţuiului şi Urluiului, pentru unele dintre ele referirile fiind pentru o 

perioadă chiar mai veche, în vremea lui Mircea cel Bătrân 150 . 

Vedea îşi are obârşia în platforma Cotmeana, având în partea superioară un curs 

rectiliniu, uşor curbat spre est, meandrele formându-se după ce coboară în câmpie. Bazinul 

143 

Ioana Bogdan Cătăniciu, op. cit., p. 79. Limesul Transalutan, a cărui existenţă este databilă între domniile 

împăraţilor Hadrian şi Antoninus Pius, este însoţit de un complex de fortificaţii care începeau la Dunăre, în 

aproprierea gurilor Oltului şi se desfăşurau în câmpie cu fortificaţii (castre şi castella) la Flămânda, Putineiu, 

Băneasa, Valea Urlui, Scrioaştea, Gresia şi Ghioca, de unde se îndreptau, prin zona colinară, spre Rucăr-Bran. 

144 

Călători străini, I, p. 402. 

145 

P. Coteţ, Mutarea gurii Oltului, în RGR, an II, fasc. 1-3, p. 8. Până în anul 1927 Oltul se vărsa „gură la gură” 

cu Osam din Bulgaria, poziţie extrem de avantajoasă pentru circulaţia între cele două maluri ale Dunării. 

146 

Este semnificativ pentru întreg teritoriul românesc că pe Valea Oltului s-a descoperit material litic aparţinând 

paleoliticului inferior, la Ulmeni şi Ipoteşti (aflate în arealul văii Dîrjovului) şi piese musteriene la Liţa (vezi Al. 

Păunescu, Paleoliticul şi mezoliticul din spaţiul cuprins între Carpaţi şi Dunăre, Buc., 2000, p. 195, 207, 243). 

Pe terasa înaltă a râului, apărată de pantele înalte şi abrupte se află două importante aşezări fortificate getice: 

Sprâncenata ( vezi C. Preda, Geto dacii din bazinul Oltului inferior. Dava de la Sprâncenata, Buc., 1986) şi 

Pleaşov (Idem, Contribuţii la cunoaşterea civilizaţiei geto-dacice. Aşezarea de la Pleaşov, jud. Teleorman, în 

Thraco-Dacica, tom VII, 1-2, Buc., 1986, p. 71-100). 

147 

În 20 octombrie1792 se dă voie, de către protopopul de Slatina, să se mute mai sus biserica din satul Liţa 

(vezi N. Stoicescu, Bibliografia localităţilor şi monumentelor din România, I, Ţara Românească, Mitrop. 

Olteniei, Craiova, 1970, I, p. 406). 

148 

Pe valea Urluiului între Troianu şi Furculeşti, pe o distanţă de 12 Km sunt aşezate opt sate, între care aproape 

nu mai există delimitare de teren. 

149 

J. Ujváry, Geografia apelor României, Buc., 1972, p. 433-433. 

150 

DIR, B, veacurile XIII-XV, p. 156-157, Hrisovul lui Laiotă Basarab, domnul Ţării Româneşti, din prin care întăreşte mănăstirii Cutlumuz stăpânirea asupra satelor Giurgiu şi Prislop (azi 

dispărute) a bălţilor de la Sviştov pe tot Călmăţuiul ... cât a dăruit Mircea Voevod.


său este asimetric, cei mai mulţi afluenţi fiind adunaţi de pe partea dreaptă, unde îşi au 

izvoarele aproape înmănuncheate: Vediţa, Cotmeana cu Cotmeniţa, Burdea, Zâmbreasca, 

Pârâul Câinelui, Tinoasa şi alte ape mai mici, multe din ele cu regim torenţial. 

Teleormanul, care este şi cel mai important afluent al Vedei, îşi are izvorul tot în 

platforma Cotmeana, în sectorul estic, la doar 5 km de izvorul Vedei. El îşi adună afluenţii în 

mod simetric, pe stânga şi pe dreapta până la vărsare, mai semnificativi dintre ei fiind 

Bucovul, Teleormănelul, Clăniţa, Vâjiştea. Bazinele Vedei şi Teleormanului au constituit 

coloana vertebrală a judeţului istoric Teleorman, care din sec. al XV-lea, când a fost 

menţionat oficial într-un act de cancelarie, a păstrat permanent topicul Teleorman, preluat de 

la hidronimicul cu acelaşi nume, cu trimitere la ocuparea de către populaţiile pecenego- 

cumane a acestei regiuni dominate de codrii de stejar 151 . Spaţiul cuprins între văile Vedei şi 

Teleormanului, deşi acoperite în bună parte, până în vremurile moderne, de masive de 

pădure 152 , a asigurat un cadru natural prielnic pentru viaţa oamenilor şi în plus o apărare 

naturală considerabilă, fapt demonstrat de descoperirile arheologice semnificative ce provin 

din toate epocile istorice 153 . 

Argeşul, unul din cele mai interesante şi enigmatice cursuri de apă ale Câmpiei 

Române 154 , după ce coboară din munţii Făgăraş în linie aproape dreaptă până la Piteşti, apucă 

direct spre sud-est, face un arc şi se îndreaptă spre sud, la Dunăre, fără mari abateri 

meandrice. În câmpie, singurul afluent al Argeşului este Neajlovul ce izvorăşte din terasa 

Piteştiului şi îşi dezvoltă cursul prin captarea câtorva râuri din câmpie: Dâmbovnicul, 

Milcovăţul cu Bratilovul, Glavaciocul şi cu menţiune specială Câlniştea 155 . Aceasta, urmând 

151 N. Iorga, Revelaţii toponimice, p. 343. 

152 C. C. Giurescu, Istoria pădurii româneşti din cele mai vechi timpuri până astăzi, Buc., 1975, p. 168. 

153 Bazinul Vedei este una din zonele cu cea mai mare concentrare de tell-uri gumelniţene, cercetate sistematic 

fiind doar cele de la Ciolăneşti (M. Petrescu-Dâmboviţa, S.Sanie, Sondajul din tell-ul gumelniţean de la 

Ciolăneşti Deal, în Arh. M.,VI,1969, p. 050), Zâmbreasca (Hortensia Dumitrescu, Zâmbreasca 1947, în Studii 

de preistorie, nr. 3, 2006, p. 173-198) şi Vităneşti (Radian Andreescu et al., Cultura Gumelniţa în vestul 

Munteniei, Aşezarea de la Vităneşti, Teleorman, în CAMNI, XII, 2004, p.71-87). Alte descoperiri arheologice 

importante sunt cele două mari tezaure: Carul de la Bujoru – sec. VIII-VII î.Cr. (Emil Moscalu, Cornel Beda, 

Bujoru, un tumul cu cazan votiv aparţinând culturii Basarabi, în Thraco-Dacica, IX, 1988, p. 23-47) şi 

Mormântul princiar de la Peretu (Emil Moscalu, Mormântul princiar getic de la Peretu, în Tharoco-Dacica, VII, 

1986, p. 59-70), ultimul în legătură şi cu cetăţile getice de la Albeşti, Trivale şi Orbeasca de Sus (Idem, Noi 

cetăţi thraco-getice, în CAMNI, III, 1979, p. 361-374) aşezările din sec. III-VI de la Dulceanca (Suzana 

Dolinescu-Ferche, Aşezările din sec.III şi VI din sud-vestul Munteniei. Cercetările de la Dulceanca, Buc., 1974, 

p. 25-38), complexul de aşezări de la Alexandria încadrate de la începutul epocii La Téne (C. Preda, Un nou 

aspect al începuturilor epocii La Tène în Dacia. Descoperirea de la Alexandria, în SCIV, tom 11, nr. 1, 1960, p. 

25-38), necropola de incineraţie de la Păuleasca – sec. IX-X (Maria Comşa, Gh. Bichir, op. cit. p. 317-320), 

mormintele de călăreţi nomazi de la Vităneşti (Valeriu Leahu, Gh. Trohani, op. cit., p. 127-142). 

154 Gh. Vâlsan, op. cit., p. 175 

155 P. Coteţ, Câlniştea, o vale tectonică de tip balcanic, în Revista de Geografie, an III, nr. 1-3, Buc., 1946, p. 37. 

Născută în plină câmpie, după o serie de meandre, se îndreaptă spre est, împrumutându-şi direcţia apelor mai 

mari din nord, precum Glavaciocul, Neajlovul, Argeşul.

40 


un traseu cu meandre largi, cu aspect de lac, adună, chiar în apropierea Dunării, ape ce curg 

de la sud la nord. Zonă ideală de legătură între Piemontul Getic şi bălţile dunărene, de 

întâlnire a stepelor întinse ale Bărăganului cu codrii Vlăsiei, bazinul Argeşului a adăpostit 

comunităţi umane din cele mai vechi timpuri 156 , iar pe cursul inferior s-a conturat judeţul 

istoric Vlaşca, atestat documentar pentru prima oară în anul 1493, împreună cu câteva 

localităţi. 

Dunărea este cel mai important fluviu ce se varsă în Marea Neagră, bazinul lui 

ocupând 8% din suprafaţa Europei şi o importantă arteră de navigaţie, unind statele din 

Europa centrală cu cele din sud-estul continentului 157 . Regiunea de sud-vest a Munteniei este 

situată în sectorul inferior al fluviului care exercită o puternică influenţă atât în ceea ce 

priveşte morfologia teritoriului cât şi a regimului hidrografic şi climatic. Evoluţia istorică a 

comunităţilor umane care au locuit pe malurile Dunării conturează o ambianţă geografică şi 

componente ale cadrului natural favorabile vieţii, fluviul fiind o importantă cale de 

comunicaţie comercială şi strategică şi totodată o zonă de circulaţie şi întrepătrundere a 

civilizaţiilor 158 . 

156 Panait I. Panait, Aşezare şi locuinţă în bazinul mijlociu al Argeşului (sec.XIV-XVI), în Revista Muzeelor, nr. 

3, 1971, p. 238. Un important număr de aşezări, temeinic cercetate arheologic, sunt cuprinse în bazinul 

hidrografic al Argeşului la: Vânătorii Mici (Gh. Trohani, Al. Oancea, Cercetări arheologice pe Valea 

Glavaciocului, în CAMNI, IV, 1981, p. 19-29; Blejeşti (D. Berciu, Cercetări şi decoperiri arheologice în reg. 

Bucureşti, în Materiale, II, 1956, p. 544); Tangâru, (Idem, Săpăturile de la Tangâru, în MCA,V, 1935, p. 1-49), 

Petru Rareş (Idem, Săpăturile de la Petru Rareş, în BMJV, II, 1937, p. 1-23), Schitu (Cristian Schuster, Traian 

Popa, Cercetările privind epoca bronzului in jud. Giurgiu, în BMJG, 1995, p. 26-29), Popeşti (Al. Vulpe, 

Săpăturile de la Popeşti, în CAMNI, X, 1997, p. 163-171; Radovanu (Eugen Comşa, Complexul neolitic de la 

Radovanu, în CCDJ, Călăraşi, 1990, p. 7-126). 

157 I. Ujvári, op. cit., p. 177. 

158 Cercetări arheologice mai vechi şi mai noi efectuate pe linia Dunării au demonstrat o intensă locuire a zonei 

în toate epocile istorice, în urma căreia au rămas vestigii arheologice importante: Turnu Măgurele, Tezaurul de 

obiecte de aur şi argint descoperit în 1880, cultura Tei (Doina Leahu, Tezaurul de la Turnu Măgurele, o nouă 

ipoteză privind incadrarea sa cronologicăşi culturală în BMJG, nr. 5-6, 1999-2000, p. 205-215); Ciuperceni, 

punctele La vii şi La Tir, staţiuni paleolitice atribuite culturii aurignaciene (Al Păunescu, op.cit., p. 236-239); 

Poiana-Flămânda– Castru roman de pământ situat la capătul Limesului Transalutan (Ioana Bogdan Cătăniciu, 

op.cit., p. 78), Fântânele, mormânt tumular din sec. IV î. Cr. (Corneliu Mateescu, Mircea Babeş, Cercetări 

arheologice şi săpături de salvare la Fântânele, în SCIV, tom 19, 2, 1968, p. 291-293) şi o aşezare aparţinând 

culturii Dridu (Maria Comşa, Ein Begräbnis - Fundverband aus dem 9.-10. Jhr. In Fântânele, în Dacia, NS, 13, 

1969, p. 417-437), Zimnicea, necropola din epoca bronzului aparţinând culturii eponime Zimnicea-Plovdiv 

(Alexandrina Alexandrescu, La nécropole du bronze recent de Zimnicea, în Dacia, NS, 18, 1973, p. 77-97), 

necropola hallsttatiană (Eadem, Sépultures du premier âge du fer à Zimnicea, în Dacia, NS, 22, 1978, p. 124- 

168), aşezare şi necropolă getică (Eadem, La nécropole gète de Zimnicea, în Dacia, NS, 24, 1980, p. 19-26) 

aşezare şi cimitir medieval; Pietroşani, aşezare hallsttatiană timpurie (Emil Moscalu, Corneliu Beda, 

Descoperirile arheologice de la Pietroşani, în CAMNI, III, 1979, p. 375-381); Bujoru, mormânt tumular de 

înhumaţie din sec. VII î. Cr., din care provine Carul votiv şi depozitul de piese mici; Slobozia, aşezare datând din 

paleoliticul superior (Al. Păunescu, op. cit., p. 285-286); Giurgiu, aşezare din paleoliticul superior (Ibidem, p. 

249-284), aşezare din a doua vârstă a fierului (Traian Popa, Descoperiri din perioada La Tène în campaniile de 

la Malu Roşu, în BMJG, 1, 1995, p. 9-19) şi vestigii medievale; Oinacu, necropolă de incineraţie şi inhumaţie 

sec. III-IV (D.Berciu, Bucur Mitrea, Unele date privind necropola de la Oinacu, Giurgiu, în vol. Ilfov. File de 

istorie, Buc., 1978, p. 99-110); Greaca, obiective arheologice din perioade diferite: neolitic, bronz, prima şi a 

doua vârstă a fierului, feudalism timpuriu (Eugen Comşa, Cercetări arheologice în preajma lacului Greaca, în


Lunca Dunării reprezenta în mod natural o asociere de grinduri, braţe părăsite, japşe, 

depresiuni ocupate de apă permanent sau temporar, cunoscute sub denumirea de „Bălţile 

Dunării”, continuu populate, încă din perioada preistorică 159 . În sectorul dintre gurile Oltului 

şi Argeşului sunt menţionate documentar din sec. al XV-lea bălţile „de la Sviştov pe tot 

Călmăţuiul” 160 , iar Balta Doamnei – probabil Balta Greaca – 161 şi bălţile Zimnicei 162 sunt 

menţionate la începutul sec. al XVI-lea. Bogăţia documentelor privind bălţile şi activitatea din 

jurul lor 163 demonstrează însemnătatea economică şi socială a acestora, faptul că reprezentau 

o avere importantă şi un izvor de venit precum şi existenţa unei populaţii pescăreşti, aşa 

numiţii băltăreţi, asupra cărora funcţionau legi şi tradiţii speciale 164 . 

Pe cursul mijlociu şi inferior al râurilor, luncile sunt însoţite de lacuri cu caracter 

predominant de meandru, cele mai multe pe Urlui, Clăniţa şi Glavacioc şi de iazuri sau 

heleştee, acumulări artificiale de apă, datorate intervenţiei omului. 

Clima. Prin poziţia sa centrală în Câmpia Română şi a particularităţilor de relief, 

regiunea dintre cursurile inferioare ale Oltului şi Argeşului se încadrează într-un climat 

temperat continental cu caracter de tranziţie între zona piemontană mai înaltă din nord şi 

câmpia joasă din sudul extrem 165 . Tabloul general al climei este caracterizat de potenţialul 

ridicat de temperaturi, de amplitudini mari ale temperaturii aerului, de cantităţi reduse de 

precipitaţii şi adeseori în regim torenţial în timpul verii, precum şi de frecvente perioade de 

secetă. O trăsătură a climei din câmpie este uniformitatea sa, deşi apar uşoare diferenţieri în 

direcţia meridianului, partea sudică găsindu-se direct sub influenţa Dunării. 

Solurile. Determinat de climă, aspectul pedologic al sud-vestului muntean se 

manifestă printr-o succesiune, de la sud la nord a tipurilor principale de sol: cernoziomuri, 

soluri brun-roşcate de pădure şi soluri brune. 

Poteţialul biogeografic. Vegetaţia este cea care reflectă în mod formal cel mai bine 

condiţiile mediului natural precum: relieful, clima şi solul. În consecinţă, partea nordică a 

SCIV, tom V, nr. 3-4, 1954, p. 585-593; Căscioarele – aşezare aparţinând culturii neolitice Gumelniţa (Vl. 

Dumitrescu, Principalele rezultate ale campaniilor de săpături din aşezarea neolitică târzie de la Căscioarele, 

în SCIV, tom 16, 1965, p. 215-237). 

159 

Populaţiile neolitice din jurul bălţii Greaca au practicat pescuitul, peştele contribuind în bună parte la 

alimentaţia acestora (vezi Eugen Comşa, Săpături de salvare şi cercetări de suprafaţă în Regiunea Bucureşti, în 

SCIV, tom 4, nr. 3-4, 1955, p. 424). 

160 

DRH, B, vol. I, p. 250-253; vezi şi C. C. Giurescu, Istoria pescuitului, p. 65. 

161 

DIR, B, veac XVI, vol II, p. 5; vezi şi Indice sec. XVI, 1956, p. 5 

162 

Ibidem, veac XVI, vol. I, p. 24. 

163 

Regimul lor juridic constituia motive de danie, vânzări şi cumpărări, dar şi de procese, aşa cum reiese din 

hrisovul din 15 mai 1594 prin care domnitorul Mihai Viteazul întăreşte mănăstirii Cutlumuz balta Romoleţ, pe 

care Radu vistier voia să o stăpânească în defavoarea mănăstirii, după ce cumpărase satul Romoleţ, dar fără 

baltă, în zilele lui Mihnea Vodă ( vezi DIR, B, veac XVI, vol.VI, p. 115-116). 

164 

C. C. Giurescu, Istoria pescuitului, p. 222; Henri Sthal, Studii de sociologie istorică, Buc., 1972, p. 64-74. 

165 

Petre Gâştescu et al., Judeţul Teleorman, Buc., 1976, p. 49.

42 


teritoriului în discuţie se include în zona pădurilor reprezentate prin cer (Querqus cerris) şi 

gîrniţă (Querqus frainetto). Cea mai mare parte a teritoriului, adică partea centrală şi sudică, 

este cuprinsă în zona de silvostepă cu păduri de stejar brumăriu (Querqus pedunculi), arţar 

tătărăsc (Acer tataricum) şi stejar pufos (Quercus pubescens) şi în care stratul de arbuşti este 

bine dezvoltat. Silvostepa face legătura între păduri şi pajiştile caracteristice zonei de stepă 

care ocupă o fâşie de-a lungul Dunării, corespunzând cu terasa ei inferioară 166 . Pajiştile 

stepice sunt domeniul ierburilor înalte ce ocupă câmpurile din sud. Vegetaţia luncilor este 

alcătuită din păduri de salcie (Salix sp.) şi plop (Populus sp.), din desişul subarboretului şi din 

stratul de iarbă cu plante hidrofile, iar zonele cele mai joase sunt ocupate de papură, stuf şi 

pipirig. 

2. Cadrul demografic 

2.1. Aşezările omeneşti 

În funcţie de factorii geografici identificaţi s-au format şi succedat de-a lungul 

timpurilor aşezările omeneşti care au urmat îndeaproape văile apelor, precum şi zonele de 

climă şi pe cele vegetale propice locuirii 167 . Izvoarele arheologice, documentare şi 

cartografice indică pentru perioadele din preistorie şi până în vremurile moderne că în arealul 

sud-vestic al Munteniei zonele cele mai locuite au fost la extremităţi. La nord, unde domina 

pădurea, satele s-au înşirat pe văile apropiate ale apelor, în poieni şi luminişuri bine apărate de 

desişul codrilor. La sud, pe malul şi în bălţile Dunării, pe lângă mediul natural benefic, 

oamenii erau apăraţi de duşmani de către obstacolul natural al vegetaţiei sălbatice din 

regiunea umedă. La vest se afla linia Oltului cu drumul ce lega Transilvania de Peninsula 

Balcanică iar la est bazinul Argeşului cu codrii Vlăsiei, care făceau legătura dintre Piemontul 

Getic şi Dunăre şi unde, ca o caracteristică a tuturor epocilor istorice a fost o densitate sporită 

a aşezărilor faţă de teritoriile învecinate 168 . A rămas până astăzi nepopulat sau slab populat un 

teritoriu din sudul câmpiei, ocupat de stepă, unde câmpurile largi ale interfluviilor, cu lipsă de 

apă şi vânturi puternice, nu au favorizat întemeierea de aşezări 169 . 

În ceea ce priveşte mai slaba populare a şesurilor Teleormanului şi Valşcăi, cel puţin 

în epoca medievală, trebuie luate în considerare şi cauze de ordin politic şi social. Apropierea 

de graniţă şi proximitatea kazalelor turceşti le transformau uneori în teatru al incursiunilor de 

166 Ibidem, p. 68. 

167 Vintilă Mihăilescu, op.cit., p. 4. 

168 Panait I. Panait, loc. cit. 

169 Emmanuel de Martonne, La Valachie. Essai sur la monographie géographique, Paris, 1902, harta. Situaţia 

constatată de geograful francez era valabilă probabil şi în evul mediu, Ion Donat observând că regimul de 

distribuire a aşezărilor omeneşti din ţară înainte de 1625 era cel cunoscut din hărţile din sec. XVIII şi XIX, el 

păstrându-se în ceea ce priveşte populaţia rurală până astăzi (vezi I. Donat, Aşezările omeneşti din Ţara 

Românească în sec. XIV-XVI, în Studii, IX, 1956, p. 31).


peste Dunăre şi al războaielor ce se duceau împotriva turcilor, iar existenţa drumurilor ce 

treceau spre schelele Dunării împovărau populaţia cu rechiziţii şi obligaţii mai mari 170 . O altă 

cauză de luat în calcul este numărul scăzut sau chiar în unele locuri absenţa moşnenilor 171 . 

Reconstituirea, chiar şi parţială a spaţiului istoric din sec. XIV-XVII dintre cursurile 

inferioare ale Oltului şi Argeşului se poate realiza pe baza izvoarelor scrise din arhive, a 

documentaţiei cartografice târzii şi a informaţiilor arheologice. Realitatea demografică din 

sud-vestul Munteniei poate fi urmărită în comparaţie cu cea generală din Ţara Românească, 

unde repartiţia şi desimea aşezărilor rurale este de asemenea inegală 172 . Până în anul 1625, 

când în Ţara Românească sunt atestate documentar 3220 de aşezări, sate şi oraşe – 1175 

dintre ele vor dispărea (36,4%) 173 . În judeţele Teleorman şi Vlaşca, împreună, sunt 

menţionate 228 de aşezări – 7,4% din totalul pe ţară al celor atestate – 142 în Teleorman şi 86 

în Vlaşca – iar 108 dintre acestea vor dispărea în timp (47,3%). Se constată aşadar că 

proporţia aşezărilor dispărute în această regiune este superioară celei generale cu aproape 11 

procente, ceea ce demonstrează existenţa unor cauze istorice în mişcările locale de populaţie, 

atât prin mutările vetrelor de sate 174 cât şi prin părăsirea (pustiirea) lor 175 . Între anii 1433- 

1500 în cele două judeţe sunt atestate 18 localităţi, 10 în judeţul Teleorman şi 8 în judeţul 

Vlaşca, dintre care au dispărut 6 în Teleorman şi 2 în Vlaşca. În perioada dintre 1501-1600 

sunt menţionate documentar 175 de aşezări, din care 104 in judeţul Teleorman şi 71 în judeţul 

Vlaşca. Dintre acestea au dispărut 51 în Teleorman şi 37 în Vlaşca. Între anii 1601-1700 se 

atestă în documente încă 100 de localităţi, 82 în judeţul Teleorman şi 18 în judeţul Vlaşca, 

dintre care, în timp vor dispărea 50 de aşezări: 42 în Teleorman şi 8 în Vlaşca. 

Aceste cifre cu o valoare relativă reprezintă un minim material statistic, deoarece 

menţionarea unei aşezări într-un act scris este documentată nu de nevoia de a înregistra 

începuturile şi existenţa unei aşezări, ci de a confirma şi fixa unele raporturi sociale 176 . 

Vechimea satelor nu poate fi stabilită strict din analiza atestărilor documentare, care sunt 

170 

I. Donat, op.cit., 83. S-a demonstrat că tocmai în această zonă de câmpie atât de favorabilă cerealelor se 

cultiva mei, care nu era ridicat de turci, în detrimentul grâului. 

171 

Ibidem, p. 87. Satele cele mai stabile şi cu cea mai îndenlungată existenţa sunt cele moşneneşti din regiunea 

sub-carpatică. 

172 

Dinu C. Giurescu, Ţara Românească în sec. XIV-XV, Buc., 1973, p. 32. Populaţia cea mai densă se află în 

depresiunile montane şi întreaga regiune subcarpatică şi mai concentrată în Oltenia decât în Muntenia. 

173 

I. Donat, op.cit., p.77. 

174 

La începutul sec. al XVI-lea, Neagoe Basarab, când întăreşte daniile făcute de strămoşii săi mănăstirii 

Cutlumuz de la muntele Athos, numeşte şi siliştile din jurul bălţii Suhaia „Sura, Saca, Cioara, Suhaia şi alte 

silişti” (DRH, B, vol. II, doc. 105, p. 208-215). 

175 

Porunca lui Matei Basarab din 2 iunie 1646 prin care îl miluieşte pe Tănasie al doilea portar cu silişte la 

Uieşti, pentru că „moştenii şi-au năpustit moşia şi au fugit printr-altele parţi....şi a rămas moşia pustie şi fără 

bir...” (Doc.Tel., doc. 332, p.160-161). 

176 

Dinu C. Giurescu, op.cit., p. 26.

44 


formale, ele redând mai degrabă existenţa aşezărilor şi nu începuturile lor. Când Laiotă 

Basarab, voievodul Ţării Româneşti întăreşte cu hrisov domnesc mănăstirii Cutlumuz 

stăpânirea unor sate pe Valea Călmăţuiului „… cât a dăruit Mircea Voievod …” 177 , confirmă 

existenţa acelor sate cu aproape un veac în urmă. Sate mai vechi decât data atestării lor sunt şi 

altele ca de exemplu „Lănceanii, Crângenii şi Gruianii care sunt vechi şi drepte ocine şi 

dedine”, după cum se menţionează în hrisovul lui Radu cel Mare din 10 decembrie 1505 178 . 

Aşezările descoperite arheologic la Răreanca-Bragadiru, Frumoasa şi Flămânda, al căror 

sfârşit este pus în legătură cu înaintarea Imperiului Otoman la nordul Dunării, au existat fără a 

fi fost obiectul unor menţiuni documentare. 

Cele mai vechi localităţi atestate documentar în regiune sunt satele Bolintin şi 

Bucşani din judeţul Giurgiu, menţionate în hrisovul domnitorului Alexandru Mircea din 5 

martie 1433 şi satele Buteşti şi Mirceşti din judeţul Teleorman, consemnate în hrisovul lui 

Vlad Dracul, domnul Ţării Româneşti, la 14 mai 1441. 

2.2. Limitele administrative ale judeţelor istorice Teleorman şi Vlaşca 

Limitele administrative ale judeţelor medievale din Ţara Românească se întind, ca 

orientare geografică, de-a lungul văilor unor râuri mai importante sau cuprind teritoriul dintre 

două văi. Judeţul istoric Teleorman corespunde primei situaţii. El se desfăşoară, pe o bandă 

aproape dreptunghiulară pe văile – mijlocie şi inferioară – ale Vedei şi Teleormanului, de la 

Dunăre până în câmpia înaltă a Piteştilor, învecinându-se la vest cu judeţul Olt şi la est cu 

judeţul Vlaşca 179 . Pentru secolele XIV-XV, când informaţiile despre sate sunt insuficiente, 

limitele judeţului nu pot fi stabilite nici măcar aproximativ 180 , aşa cum se va întâmpla pentru 

sec. XVI şi XVII, când, deşi lacunare şi nu foarte precise, datele sunt suficiente pentru 

trasarea graniţelor 181 . Hotarul vestic începea la Dunăre, la est de Turnu, mergea în linie 

dreaptă spre nord, urma malul stâng al Călmăţuiului până la confluenţa cu Călmăţuiul Sec, 

apoi întâlnea Vedea pe care o însoţea pe malul stâng, urca pe Vediţa şi de la Coluneşti se 

îndrepta spre est până la apa Teleormanului, pe care o părăsea apoi urmând cursul Clăniţei – 

până întâlnea din nou Teleormanul şi apoi Vedea până aproape de vărsare. 

Prima delimitare cartografică a judeţului Teleorman figurează în harta Stolnicului 

Cantacuzino din anul 1700, în care este prezentat în forma unui triunghi, cu baza la Dunăre, 

între cele două kazale turceşti Turnu şi Giurgiu şi cu vârful în aproprierea Piteştilor, incluzând 

177 DRH, B, vol. I, doc. 151, p. 250-253. 

178 Ibidem, vol. II, doc. 40, p. 87-92 

179 I. Spiru, Constanţa Rusănescu, Evoluţia limitelor administrative ale judeţului Teleorman, în Studii şi 

Cercetări de Geologie, Geofizică, Geografie, tom XXVI, Buc., 1979, p. 98. 

180 Melentina Băzgan, Judeţele Ţării Româneşti până la mijlocul sec. al XVIII-lea, Buc., 2004, anexa 8. 

181 Ibidem, anexele 9 şi 48.


satele Hinteşti şi Săpata. Din hartă reiese că el cuprindea în acea vreme un număr de 47 de 

sate şi un singur oraş, Ruşii de Vede 182 . 

Judeţul medieval Vlaşca corespunde celei de-a doua grupe, el ocupând interfluviul 

dintre râurile Teleorman cu Vedea şi Argeş – un teritoriu în forma aproximativă a unui trapez 

cu laturile inegale, cu baza mai mare la Dunăre, între gura de vărsare a Vedei la vest şi limita 

estică a lacului Greaca şi ajungea la nord pe o linie între Negraşii de Sus, Ciupa Mare şi 

Băduleşti. La vest se învecina cu judeţul Teleorman, de la Pietroşani pe la Răzmireşti, în linie 

dreaptă până în apa Clăniţei şi din valea Clăniţei până la Negraşi. La nord-vest avea hotar cu 

judeţul Argeş, tot la nord se învecina şi cu judeţul Dâmboviţa cu care avea hotar şi la est, pe 

malul stâng al Sabarului până la Tomşani, de unde trecea pe malul drept până la Bolintin după 

care, traversând Argeşul, ţinea malul drept al acestuia până la balta Greaca 183 . În harta 

Stolnicului Cantacuzino, judeţul Vlaşca este figurat ca o bandă dreptunghiulară cu laturile 

mici la sud, unde se învecinează cu kazaua Giurgiu şi cu Dunărea şi la nord, unde avea graniţa 

cu judeţul Argeş. Latura de est urmăreşte pe stânga cursul Argeşului pe toată lungimea sa 

până la Izvoarele, unde îl traversează şi de unde ocolind balta Greaca se îndreaptă spre sud- 

vest. Pe hartă sunt trecute 32 de sate dintre care 7 au şi curţi boiereşti 184 . 

2.3. Repertoriul primelor atestări documentare ale localităţilor. 

Judeţul Teleorman este atestat documentar sub această de numire la 14 mai 1441, 

în hrisovul domnitorului Vlad Dracul, care întăreşte mai multe ocini mănăstirii Glavacioc 

„...iar în Teleorman Mirceştii...” 185 . 

Oraşele 

Roşiorii de Vede / Ruşii de Vede 

Dovedit ca existent încă din penultimul deceniu al sec. al XIV-lea, din anul 1385, de 

către pelerinii germani Ulrich von Tennstädt şi Peter Sparnau, Ruşii de Vede este menţionat 

pentru prima dată într-un document intern la 23 iulie , în hrisovul lui Neagoe 

Basarab, unde figurează drept hotar în lista daniilor întărite de domnitor mănăstirii 

Cutlumuz 186 . Dintr-un alt act domnesc, dat de Radu cel Mare la 18 mai 1526 reiese că, în 

182 C. C. Giurescu, Harta stolnicului Cantacuzino, în Revista Istorică Română, tom VIII, 1943, p. 18. Pe baza 

documentelor din arhive reiese că la 1700 existau peste 200 de localităţi (vezi şi Melentina Băzgan, op. cit., 

p. 171). 

183 Melentina Băzgan, op.cit., anexa 50. 

184 C. C. Giurescu, op. cit., p. 16. Numărul de sate înregistrate de stolnic este mult mai mic decât cele atestate 

documentar în sec. al XVII-lea, dar şi decât la jumătatea sec. al XVIII-lea când sunt menţionate peste 220 de 

localităţi (vezi şi Melentina Băzgan, op. cit., p. 184). 

185 DRH, B,vol. I, doc. 94, p. 162-164. 

186 Ibidem, vol. II, doc. 105, p. 208-215.

46 


timpul domniei bunicului său Vlad Călugărul (1482-1495), stăpân pe o treime din satul Ruşii 

de la Vede era Stoico logofăt, care în schimbul ei cotropise satul Mogoşeşti de pe Argeş 187 . 

Statutul urban l-a căpătat mai târziu, probabil la începutul sec. al XVII-lea 188 , deşi la 

sfârşitul sec. al XVI, când s-a înfiinţat căpitănia de margine 189 , călăraşii au fost împroprietăriţi 

cu moşie din domeniul domnesc, care s-a păstrat până la jumătatea sec. al XVIII-lea 190 . 

Zimnicea/Şiştov/Podu Şiştovului 

În drumul lor spre Ţara Românească cei doi pelerini catolici, autori ai relaţiei din 

1385, Peter Sparnau şi Ulrich von Tennstädt, amintesc că au trecut Dunărea şi au sosit în Ţara 

Românească ...unde are şi voievodul de aici un oraş care se numeşte Şviştov. Este prima 

menţionare a Şiştovului românesc, oraşul-port situat faţă în faţă cu Şviştovul bulgăresc. De 

mare însemnătate pentru lămurirea statutului aşezării medievale de la Zimnicea este 

documentul din anul prin care Basarab cel Tânăr Ţepeluş porunceşte ca 

mănăstirea Bolintin „...să nu dea vamă la Brăila, la Dârstor, la Giurgiu, la Sfiştov, la Nicopoe, 

la Ţimbru” 191 , din care rezultă că la acest vad se găsea una din vămile externe ale Ţării 

Româneşti, sigur mai veche decât data documentului. Situaţia locurilor de vamă în secolele 

XIV-XV era expresia atenţiei pe care domnia o acorda nu numai realizării veniturilor ci şi în 

impulsionarea dezvoltării aşezărilor orăşeneşti în care se stabileau astfel de puncte vamale 192 . 

Se pot urmări astfel, din punct de vedere documentar şi apoi din observaţiile arheologice, 

manifestări ale unei posibile forme urbane incipiente, sau mai degrabă a unei forme 

intermediare între sat şi oraş la Zimnicea, cu unele din atributele ei specifice: o aşezare extinsă 

teritorial şi ca populaţie; existenţa unei producţii meşteşugăreşti, cu toate că agricultura şi 

pescuitul erau activităţile de bază; prezenţa vămii care demonstrează existenţa unui centru de 

schimb al mărfurilor pe piaţa locală şi pentru populaţia din împrejurimi; poziţia geografică a 

aşezării medievale de aici, care se afla sub influenţa lumii bizantine din centrele urbane de la 

sudul Dunării şi de la Dunărea de Jos, cu care putea întreţine schimburi economice şi chiar de 

cunoştinţe tehnice; aşezarea medievală renăscuse peste o aşezare getică antică 

187 

DIR, B, veac XVI, vol. II, doc. 8, p. 7. 

188 

Şt. Olteanu, Cercetările cu privire la geneza oraşelor medievale din Ţara Românească, în Studii, 6, Buc., 

1963, p. 1255. 

189 

N. Stoicescu, Curteni şi slujitori. Contribuţii la istoria armatei române, Buc., 1968, p. 80-81; vezi şi D. A. 

Butculescu, Familia Butculescu, în Figuri contimporane din România, f.a., p. 529. Întrucât la începutul sec. al 

XVII-lea capitania de călăraşi funcţiona, este probabil că aceasta a fost înfiinţată la sfârşitul domniei lui Mihai 

Viteazul. 

190 

P. Gârboviceanu, Şapte biserici cu averea lor proprie, I, Buc., 1904, p. 22-24. La 2 iulie 1768 domnitorul 

Alexandru Scarlat Ghica a înzestrat mănăstirea Sf. Spiridon din Bucureşti cu toată moşia domnească din Ruşii de 

Vede. 

191 

DRH, B, vol. I, doc. 162, p. 268. 

192 

Mircea D. Matei, Geneză şi evoluţie urbană în Moldova şi Ţara Românească, Iaşi, 1997, p. 96.


binecunoscută 193 în apropierea căreia fusese amplasat un sat medieval timpuriu 194 . Şi chiar 

dacă nu poate fi vorba de o succesiune continuă a locuirii, poziţia atât de avantajoasa la unul 

din vadurile importante ale Dunării a determinat domnia sa o includă în domeniul domnesc, ca 

orice oraş, din care mai apoi să ofere privilegii în special unor mănăstiri. Dar tot atât de 

adevărat este că nu există informaţii documentare despre organizarea administrativă şi nici 

cercetările arheologice nu au adus precizări privind alte componente specifice, cum ar fi trama 

stradală, elemente de zonificare şi în primul rând de existenţă a unui punct central în jurul 

căruia să se dezvolte aşezarea orăşenească. Dar această perioadă de posibilă evoluţie urbană a 

fost stopată mult prea repede datorită instalării autorităţii otomane în cele două porturi 

apropiate, Turnu şi Giurgiu, eveniment care a schimbat priorităţile comerciale din zonă, 

Zimnicea menţinându-se mai departe la stadiul de vad şi schelă locală 195 . În documentele 

interne din sec. al XV-lea oraşul şi schela poartă în continuare numele localităţii de pe malul 

drept al Dunării, aşa cum îl găsim în primul document cunoscut, hrisovul lui Laiotă Basarab, 

prin care voievodul întăreşte mănăstirii Cutlumuz în anul printre altele 

posesiuni şi “…bălţile de la Şiştov pe tot Călmăţuiul ” 196 . De la începutul sec. al XVI-lea, 

după anul 1504, începe să fie menţionat cu toponimul Zemnicele/Zimnicele 197 urmând ca mai 

târziu, în sec. al XVII-lea să fie înlocuit uneori în documente cu Zemnicele/Zimnicele Mari, 

spre a-l deosebi de perechea lui, satul Zemnicele/Zimnicele Mici 198 . Tot în sec. al XVII –lea 

apare şi varianta actuală, Zimnicea, de asemenea cu determinativul Mare, într-un zapis din 

anul 1662 199 . 

Satele 

Adămeşti / com. Nanov – Satul este menţionat documentar la 12 iunie 1689 în 

zapisul prin care Barbu Urdăreanu cumpără 150 de stânjeni de moşie în Adămeşti, 

reprezentând partea unui anume Tudor, vândută în contul datoriei de 50 de taleri din haraciul 

împărătesc pe care acesta nu a vrut să-l plătească 200 . 

Albeni, com. Scurtu Mare – Satul este atestat documentar la 5 aprilie 1661 în zapisul 

prin care Oprea, fiul Stancii din Albeni, vinde ocină în Uieşti, lui Mareş Băjescu 201 ). 

193 

Dan Spânu, Istoricul şi stadiul actual al cercetărilor arheologice efectuate pe situl “Cetate” de la Zimnicea, 

în CAMNI, XIII, 2005, p. 189-212. 

194 

Mircea Babeş et al., Cercetările de la Zimnicea, campania 2007, în CCA, 2008, p. 332. 

195 

Traian Poncea, Geneza oraşului medieval românesc în spaţiul extracarpatic, sec. X-XIV, Buc. 1999, p. 123. 

196 DRH, B, vol. I, p. 151. 

197 Ibidem, B, vol. II, p. 28. 

198 DIR, B, veac XVII, vol. I, p. 56 

199 Doc. Tel., doc. 448, p. 199. 

200 Ibidem, doc. 664, p. 273-274 

201 Doc. Tel., doc. 438, p. 196

48 


Albeşti, com. Vedea – Satul este consemnat documentar la 26 aprilie 1692 în răvaşul 

lui Constantin Brâncoveanu, în care popa din Albeşti face parte din grupul celor 12 boieri 

porunciţi să hotărnicească moşiile mănăstirii Cotmeana 202 . 

Aldeşti/Aldeasca, sat dispărut, situat lângă Alexandria. Este menţionat documentar la 

10 decembrie 1628 în hrisovul lui Alexandru Iliaş, care întăreşte lui Pană şi fiilor lui ocine în 

Aldeşti, cumpărate de la Barbu cu 4600 aspri, care la rândul lui le cumpărase în timpul 

domniei lui Mihnea Turcitul 203 . 

Balaci, com. Balaci. Satul are prima atestare documentară la 10 ianuarie 1583 în 

hrisovul domnitorului Radu Paisie, scris la Târgovişte de Ţalapi din Bălaci, dintre diecii cei 

mici 204 . 

Balosin, sat dispărut, situat pe Valea Vedei, lângă oraşul Alexandria. Este menţionat 

la 29 ianuarie 1475 în hrisovul lui Alexandru Mircea, în care se consemnează pâra la domnie 

a Ilenei, fata Voicăi din Balosin, împotriva lui Necula logofăt 205 . 

Băcăleşti, com. Călmăţuiu de Sus. Sat atestat documentar la 23 iulie în 

hrisovul domnitorului Neagoe Basarab prin care întăreşte mănăstirii Cutlumuz vechi danii. 

Din Băcăleşti este un martor, Şerb 206 . 

Bădiceşti, sat dispărut, nelocalizat. Prima menţiune documentară este cuprinsă în 

hrisovul lui Matei Basarab din 15 februarie 1637 prin care întăreşte o moşie lui Milea 

postelnic, fratele lui Ghine postelnic din Bădiceşti 207 . 

Băduleasa/Bădileasa, com. Salcia. Sat atestat pentru prima dată documentar în 

hrisovul din 6 mai prin care Alexandru Iliaş întăreşte moşnenilor Porcia, cu toţii 

feciorii lor, satul Băduleasa ce fusese împresurat de Mihai Viteazul, care îl făcuse domnesc 208 . 

Bălţaţi, azi Stejaru, com. Stejaru. Satul este atestat la 22 februarie 1668 în răvaşul 

domnitorului Radu Leon către cei şase boieri hotarnici pentru moşia Plosca, dintre care Şerbu 

iuzbaşa din Bălţaţi 209 . 

Bărbăteşti, sat dispărut, situat pe Valea Vedei, nelocalizat sigur. Prima menţiune 

documentară figurează în cartea prin care Constantin Şerban dăruieşte în slugii 

sale Neagoe, fost mare postelnic, satul Bărbăteşti, pentru că l-a însoţit în pribegie 210 

202 Ibidem, doc.688, p. 280-281. 

203 DRH, B, vol. XXII, doc. 185, p. 368-371. 

204 Ibidem, B, vol. IV, doc. 49, p. 65-67. 

205 Ibidem, B, vol. VII, doc. 209, p. 282. 

206 Ibidem, B, vol. II, doc. 105, p. 208-215. 

207 Cat. Doc. Ţ. Rom., vol. IV, doc. 920, p. 420-421. 

208 DIR, veac XVII, vol. III, doc. 106, p. 129-130. 

209 Doc.Tel., doc. 496, p. 214. 

210 Ibidem, doc. 418, p. 189.


Bărboşi, sat dispărut, nelocalizat. Este atestat documentar la 16 iunie 1642 în 

hrisovul lui Matei Basarab prin care îi întăreşte lui Diicu din Buiceşti patru sate în judeţul 

Teleorman, printre care şi Bărboşii 211 . 

Băseşti/Băseani, com. Călmăţuiu de Sus. Sat atestat documentar la 23 iulie în hrisovul domnitorului Neagoe Basarab prin care întăreşte mănăstirii Cutlumuz vechi 

danii. Din Băseşti sunt doi martori: Brata şi Vlad 212 . 

Bâcâieni/Bâcâianca/Băcuieni, azi în oraşul Alexandria. Satul este menţionat prima 

dată în 24 mai 1669 ca hotar al moşiei Bucureşti, în zapisul de vânzare a acesteia 213 . 

Bâscoveni/Bâţcoveni, com. Gălăteni. Satul este amintit la 8 august 1636 în hrisovul 

lui Matei Basarab prin care îi întăreşte lui Radu vornic mai mulţi ţigani, printre care o ţigancă 

moştenită de la Moţoc din Bâţcoveni 214 

Belitori, azi Troianu, com. Troianu. Satul este atestat documentar la 11 1620 în hrisovul domnitorului Gavril Movilă în care, printre cei 12 boieri hotarnici, 

se aflau Tudor şi Mănici de la Belitori 215 . 

Bistreani, sat dispărut, nelocalizat. Este atestat documentar la 16 iunie 1642 în 

hrisovul lui Matei Basarab prin care îi întăreşte lui Diicu din Buiceşti patru sate în judeţul 

Teleorman, printre care şi Bistreanii 216 . 

Blejeşti/Blejăi, com. Blejeşti. Satul este menţionat prima dată în hrisovul lui Radu de 

la Afumaţi din 23 aprilie prin care întăreşte jumătate din el slujitorului său Albu cu 

fraţii săi şi jumătate lui Stan, aşa cum le cumpăraseră 217 . 

Blotori, sat dispărut, situat pe Valea Vedei, lângă Cucuieţi. Este amintit pentru prima 

oară documentar în răvaşul lui Matei Basarab din 26 ianuarie 1635 către boierii jurători ai 

satului Mihăileşti, printre care figurează şi Mirlea din Blotori 218 . 

Bracea, sat dispărut, probabil pe valea Teleormanului, lângă Tătărăştii de Sus. Este 

consemnat documentar la 18 mai 1563 în hrisovul domnitorului Petru cel Tânăr prin care 

întăreşte mănăstirii Glavacioc ocina cotropită de săteni din Teleorman, printre care şi cei din 

Bracea 219 . 

211 Cat. Doc. Ţ. Rom., vol. V, doc. 736, p. 324. 

212 DRH, B, vol. II, doc. 105, p. 208-215. 

213 Doc.Tel., doc. 505, p. 217. 

214 Cat. Doc. Ţ. Rom., vol. IV, doc. 822, p. 379-380. 

215 DIR, B, veac XVII, vol. III, doc. 416, p. 458-459. 

216 Cat. Doc. Ţ. Rom., vol.V, doc. 736, p. 324. 

217 DRH, B, vol. III, doc. 35, p. 58-60. 

218 DRH, B, vol. XXV, doc. 19, p. 22-23. 

219 Ibidem, vol. V, doc. 267, p. 292-294.

50 


Brădăşani, sat dispărut, situat pe Valea Maniţei, lângă Ludăneasa, com. Răzmireşti. 

Prima atestare documentară datează din 15 octombrie 1568 când prin hrisov domnesc 

Alexandru Mircea îi întăreşte lui Neagoe logofăt ocină la Brădăşani, cumpărată de socrul său, 

Stan clucer, cu 2100 aspri în timpul domniei lui Radu Paisie 220 

Brăgleze/Brăgleaze, sat dispărut, situat pe Valea Vedei, lângă Cucuieţi, com. 

Scrioaştea. Este menţionat documentar la 6 noiembrie în cartea celor 12 boieri 

hotarnici ai moşiilor domnitorului Constantin Şerban, care au pus piatră de hotar moşiei 

Blotori, peste Vede, despre Brăgleze 221 . 

Brânceni, com. Brânceni este înregistrat documentar pentru prima dată la 12 aprilie 

1624 în hrisovul lui Alexandru Coconul prin care întăreşte stăpânirea lui Micu din Brânceni şi 

a lui Radu din Găurici, peste moşia din Cârligaţi 222 . 

Brebina/Brebine/Brebinari, com. Scrioaştea. Satul este atestat pentru prima dată 

documentar la 9 septembrie , când Manea din Brebini este martor în hrisovul 

domnitorului Mihnea Turcitul 223 . 

Buciumeni, sat dispărut, integrat în satul Beiu, com. Ştorobăneasa. Prima dată este 

atestat la 26 iulie 1515 în hrisovul lui Neagoe Basarab prin care îi întăreşte lui Dobra două 

sate pe Valea Vedei, unul fiind Buciumenii 224 . 

Bucureşti, sat dispărut, lângă Alexandria. Este menţionat pentru prima dată în 

hrisovul lui Vlad Vintilă din 18 aprilie 1533 prin care întăreşte danii mănăstirii Cutlumuz. Din 

Bucureşti este Şerb, martor pentru satul Suhaia 225 . 

Buteşti/Butişti, com. Siliştea. Satul este atestat documentar în hrisovul lui Vlad 

Dracul prin care întăreşte aici, la 14 mai 1441, ocina lui Micu al lui Baico mănăstirii 

Glavacioc 226 . 

Calomfireşti/Calofireşti, com. Poroschia. Satul este menţionat pentru prima dată în 

hrisovul domnitorului Mihnea Turcitul din 26 iunie 1588 prin care întăreşte mănăstirii Dealu 

satul Pătrăreşti, când printre cei 24 de boieri jurători figurează şi Radu, al doilea logofăt din 

Calofireşti 227 . 

Căcănău, azi se numeşte Vânători, com. Lisa. Satul are prima atestare documentară 

la 17 mai 1589 în hrisovul lui Mihnea Turcitul care îi întăreşte lui Nica postelnic, ginerele 

220 Ibidem, vol. VI, doc. 116, p. 145-148. 

221 Doc.Tel., doc. 379, p. 177-178. 

222 DIR, B, veac XVII, vol. IV, doc. 408, p. 396-397. 

223 Ibidem, veac XVI, vol. V, doc. 216, p. 203-204. 


225 Ibidem, vol. III, doc. 156, p. 249-252. 

226 Ibidem, vol. I, doc. 94, p. 163. 

227 DIR, B, veac XVI, vol. V, doc. 403, p. 383-384.


Ancăi din Coiani, o parte din averea Craioveştilor, provenind de la Pârvu mare ban, printre 

sate numărându-se şi Căcănăul 228 . 

Călăreşti, azi inclus în oraşul Videle. Prima atestare documentară este din 18 aprilie 

1646, în zapisul prin care mai mulţi săteni din Vătăşani se vând rumâni, printre ei şi Năvrap 

cu patru feciori, din Călăreşti de Vlaşca 229 . 

Călugăreni, sat dispărut. Situat pe Valea Teleormanului, nelocalizat. Atestat pentru 

prima dată în hrisovul din 20 iunie 1507 dat de Radu cel Mare prin care întăreşte mănăstirii 

Glavacioc, printre alte danii şi Călugărenii din Teleorman, pe care îl primise de la Mircea cel 

Bătrân 230 . 

Cătun, sat dispărut, situat pe Valea Vedei, probabil lângă Ţigăneşti. Este consemnat 

la 10 aprilie 1654 în hrisovul lui Matei Basarab prin care întăreşte boierului său Cârstea şi 

jupânesei lui ocină în Cătun, lângă Mitreşti, cumpărată de doamna Elena şi cu care domnul i-a 

miluit 231 . 

Căzăneşti, sat dispărut, aşezat pe Valea Căinelui, lângă Gârdeşti. Este menţionat 

documentar în hrisovul din 20 iunie 1578 al domnitorului Mihnea Turcitul, într-o pricină de 

judecată pentu o ocină din Ueşti 232 . 

Cârligaţi, azi Călmăţuiu, com. Călmăţuiu de Sus. Satul este atestat documentar în 4 

noiembrie în zapisul prin care Marco din Prisăceni cu soţia îi vând moşie lui 

Neagoe din Cârligaţi, în Prisăceni, pentru 13 ughi 233 . 

Cârtojani/Cărtojani/Cărtăjani/Crătojani/Cartojani azi inclus în oraşul Videle. Satul 

este menţionat, împreună cu alte sate în hrisovul lui Radu Paisie din 7 iulie 1536 prin care îi 

întăreşte vornicului Radomir şi urmaşilor lui acele ocini, pentru că în zilele lui Neagoe 

Basarab el se înfrăţise cu Moţea care a murit fără descendenţi 234 . 

Cervenia/Cervenie, com. Cervenia. Prima atestare documentară a satului este din 

data de 10 februarie 1578, când, în hrisovul lui Mihnea Turcitul, între jurătorii actului se află 

şi Pătru logofăt din Cervenia 235 . 

Chivereşti, sat dispărut, nelocalizat. Atestat la 16 aprilie 1697 în zapisul prin care 

Ivanco şi fratele sau Preda, feciorii lui Dumitraşco logofăt din Chivereşti, vând moşie la 

Negreasca 236 . 

228 Ibidem, doc. 420, p. 402-407. 

229 Cat. Doc. Ţ. Rom., vol. VI, doc. 447, p. 176. 


231 Doc. Tel., doc. 369, p. 172-173. 

232 DIR, B, veac XVI, vol. IV, doc. 324, p. 319-320. 

233 Ibidem, veac XVII, vol. IV, doc. 351, p. 344-345. 

234 DRH, B, vol. IV, doc. 22, p. 22-23. 

235 Ibidem, vol. VIII, doc. 114, p.182.

52 


Ciolăneşti, com. Ciolăneşti. Satul are prima atestare documentară la 27 octombrie 

1618, în hrisovul lui Gavrilă Movilă prin care domnul miluieşte pe Bria şi nevasta lui Vlada 

cu ocină în siliştea Ciolăneştilor, după ce au scăpat de robie străină 237 . 

Ciora/Cioara, com. Seaca. Seliştea satului este menţionată pentru prima dată la 23 

iulie în hrisovul lui Neagoe Basarab, prin care domnul întăreşte mănăstirii 

Cutlumuz mai vechi danii 238 . 

Colfeşti, sat dispărut, situat între văile Glavaciocului şi Târnavei, lângă Crevenic. 

Este atestat documentar în hrisovul din 28 iunie 1519 prin care Neagoe Basarab întăreşte 

satului Colfeşti ocina de la Glavacioc, pe care o aveau din zilele lui Mircea voievod cel 

Bătrân 239 . 

Comanca, sat dispărut, situat pe Valea Călmăţuiului, la confluenţa cu Călmăţuiul 

Sec, lângă Crângeni, com. Crângeni. Atestat pentru prima oară în hrisovul lui Basarab cel 

Bătrân Laiotă, din alături de alte danii, întărite mănăstirii Cutlumuz de la 

muntele Athos 240 . 

Comăneşti, sat dispărut, situat pe Valea Vedei, lângă Cucuieţi. Acesta este 

consemnat documentar prima dată în zapisul din unde, printre martori, îl găsim 

pe Tudor iuzbaşa, fiul lui Basea din Comăneşti 241 . 

Comişani, sat dispărut, aflat în hotar cu Comăneştii. Este menţionat pentru prima 

dată în hrisovul lui Vlad Vintilă din 18 aprilie 1533 prin care întăreşte danii mănăstirii 

Cutlumuz. Din Comişani este Vanciu, martor pentru satul Suhaia 242 . 

Comişi, sat dispărut, situat pe Valea Vedei, lângă Nanov. Prima menţiune într-un 

document datează din 6 iulie 1628, în hrisovul lui Alexandru Iliaş în care, printre martorii 

actului de întărire a stăpânirii lui Tatu logofăt din Orbeasca se aflau Ghica negustor şi Stan 

din Comişi 243 . 

Conţeşti/Coceşti, com. Conţeşti. Satul este atestat documentar în 12 februarie 1615, 

în hrisovul lui Radu Mihnea, domnul Ţării Româneşti, prin care îi întăreşte lui Ivaşcu 

postelnic partea de ocină din Coceşti a lui Stoian, care o deţinea fără drept 244 . 

236 Doc. Tel., doc. 711, p. 289. 

237 DIR, B, veac XVII, vol. III, doc. 234, p. 263. 


239 Ibidem, doc. 183, p. 350-351. 

240 Ibidem, vol. I, doc. 151, p. 250-253. 

241 Ibidem, vol. XXV, doc. 371, p. 417 


243 Ibidem, vol. XXII, doc. 124, p. 269-273. 

244 DIR, B, veac XVII, vol. II, doc. 322, p. 369-370.


Coşeri/Coşerie/Coşări, sat dispărut, situat pe Valea Teleormanului, lângă Trivalea 

Moşteni, com. Trivalea Moşteni. Este atestat documentar în în zapisul în care 

Tatu şi uncheşul Stan din Coşerie sunt martori 245 . 

Coşoaia, azi cartier în oraşul Videle. Satul are prima atestare documentară în 

hrisovul din 28 august 1619 dat de Gavril Movilă în care, printre cei 12 martori figurează şi 

un Negri din Coşoaia 246 . 

Cozmeşti, com. Cozmeşti. Satul este atestat documentar la 29 august 1555 în hrisovul 

prin care domnitorul Nicolae Pătraşcu întăreşte lui Radu din Cozmeşti un loc în Buteşti 247 . 

Crângeni/Crangeani, com. Crângeni. Satul este atestat documentar la 10 decembrie 

1505 în hrisovul lui Radu cel Mare prin care întăreşte lui Badea din Şuici munţi şi sate, printre 

care Crângeanii toţi, care era o veche şi dreaptă ocină şi dedină 248 . 

Crevenic/ Crevenici, com. Crevenicu. Satul este atestat documentar în hrisovul din 

28 iunie 1519 dat de domnitorul Neagoe Basarab, unde este menţionat ca hotar al moşiei 

Colfeşti 249 . 

Cucuieţi, com. Scrioaştea. Satul este atestat documentar la 6 noiembrie 

în cartea celor 12 boieri hotarnici ai moşiilor domnitorului Constantin Şerban, care au ales o 

ocină în Cucuieţi 250 . 

Deparaţi/Dăpăraţi, azi Schela, com. Trivalea Moşteni. Prima menţiune documentară 

a satului datează din 17 decembrie 1657 când 6 megieşi printre care Voicu din Dăpăraţi sunt 

luaţi martori la Ciolăneşti 251 . 

Depusa, sat dispărut, situat pe Valea Urluiului, lângă Troianu, com. Troianu. Acesta 

este atestat documentar la 11 1620 în hrisovul prin care Gavril Movilă 

întăreşte lui Radu şi Simtion două funii de moşie între Depusa şi Dulceni 252 . 

Dideşti/Dădeşti, com. Dideşti. Prima atestare documentară a satului este cuprinsă în 

hrisovul lui Neagoe Basarab din 6 mai 1519 prin care îi întăreşte lui Neag a cincea parte din 

partea lui Bucur, iar fiicelor lui Dumitru partea lor de ocină la Dădeşti 253 . 

245 Doc. Tel., doc. 434, p. 194-195. 

246 DIR, B, veac XVII, vol. III, doc. 367, p. 406. 

247 DRH, B, vol. V, doc. 58, p. 59-60. 

248 Ibidem, vol. II, doc. 40, p. 87-92. 

249 Ibidem, doc. 183, p. 350-351. 

250 Doc. Tel., doc. 379, p. 177-178. 

251 Doc. Tel., doc. 416, p. 188-189. 


253 DRH, B, vol. II, doc. 182, p. 345-350.

54 


Dobrogostea/Dobrogoşti, com. Olteni. Satul este menţionat pentru prima dată în 

hrisovul lui Neagoe Basarab din 23 mai 1515 prin care domnul întăreşte aici o ocină, partea 

lui Barbu 254 . 

Drăcşani/Drăgşani/Drăgăşanii, com. Drăcşenei. Prima atestare documentară a 

satului este la data de 6 mai 1634 în hrisovul domnitorului Matei Basarab, din care reiese că 

Drăcşanii fusese sat de zestre al jupânesei Marga şi pe care îl vânduse, cu soţul ei Lazăr 

paharnic, pentru 150 de ughi 255 . 

Drăgăneşti, com. Drăgăneşti de Vede. Satul este atestat documentar în hrisovul din 8 

mai 1514 emis de domnul Neagoe Basarab care întăreşte actul prin care Şuica vornic şi fraţii 

săi s-au înfrăţit cu vărul lor Dara, peste satele acestuia, Preajba şi Drăgăneştii de la Veade 256 . 

Drăgăneşti, com. Drăgăneşti Vlaşca. Satul este atestat documentar la 8 septembrie 

1633 în zapisul prin care Băcilă se vinde rumân, el şi partea de moşie din Drăgăneşti 257 . 

Drăghineşti, com. Gratia. Satul apare pentru prima dată cu menţiune scrisă la 10 

aprilie 1604 într-un zapis în care Baicu, logofăt din Drăghineşti, figurează printre martorii 

unei vânzări 258 . 

Ducna, sat dispărut, situat pe Valea Călmăţuiului, spre vărsare, are prima atestare 

documentară la 17 mai 1589, în hrisovul lui Mihnea Turcitul. Acesta îi întăreşte lui Nica al 

doilea postelnic, ginerele Ancăi din Coiani, o parte din averea craioveştilor, provenind de la 

Pârvu mare ban, printre sate numărându-se şi Ducna 259 . 

Dulceni/Dulceani, com. Troianul. Satul apare într-un document pentru prima dată la 

10 iunie 1619, în hrisovul lui Gavril Movilă, prin care domnul întăreşte moşnenilor partea lor 

de moşie din Dulcenii de Jos, pentru că se răscumpăraseră de la Raţ Mihai pentru 50 de 

galbeni 260 . 

Duşeşti/Duşăşti, sat dispărut, situat pe Valea Teleormanului, lângă Mârzăneşti, com. 

Mârzăneşti. Are prima menţiune documentară la 23 iunie 1596 în hrisovul lui Mihai Viteazul 

în care la martori este pomenit şi popa Stoica din Duşăşti 261 . 

Fântânele, com. Fântânele. Satul este menţionat prima dată într-un document din 13 

iunie 1588 prin care domnul Ţării Româneşti, Mihnea Turcitul, îi întăreşte lui Nica, fost mare 

254 Ibidem, doc. 137, p. 273-274. 

255 Ibidem, vol. XXIV, doc. 257, p. 344-346. 


257 Ibidem, vol. XXIV, doc. 146, p. 196. 

258 DIR, B, veac. XVII, vol. I, doc. 121, p. 113. 

259 Ibidem, B, veac XVI, vol. V, doc. 420, p. 402-407. 

260 Ibidem, veac XVII, vol. III, doc., 347, p. 377-378. 

261 Ibidem, vol. VI, doc. 241, p. 224-225.


armaş, ginerele Ancăi din Coiani, satul Fântânele, moştenit de la Pârvu ban, care îl agonisise 

în zilele lui Vlad Călugărul 262 . 

Flămânda, azi Moşteni, com. Siliştea. Satul este cunoscut din scrisoarea lui Stoica 

logofăt din 12 martie 1634 în care este pomenit ca martor şi un Matei din Flămânda 263 . 

Flocoşani, sat dispărut, azi Brâncoveanca, com. Plopii Slăviteşti, Acesta este 

menţionat documentar în hrisovul lui Gavril Movilă din 8 mai 1619 prin care întăreşte lui 

Gherghe clucer stăpânirea peste moşia şi viile din Flocoşani şi Mărceşti 264 . 

Foeşti, sat dispărut, azi inclus în Mârzăneşti, com Mârzăneşti. Prima atestare 

documentară datează din 5 martie 1596, din cartea de vânzare a lui Stan către fratele său 

Vâlcu, pentru partea sa de ocină de la Foeşti 265 . 

Frăsinet/Frăsenet, com. Băbăiţa. Satul este menţionat pentru prima dată în zapisul 

din 1 martie 1632, când printre martori la cumpărarea unei ocini la Lătceni este înregistrat un 

Dan din Frăsenet 266 . 

Frumoasa, com. Frumoasa. Satul este atestat documentar la 20 mai în 

hrisovul voievodului Mihnea Turcitul prin care întăreşte şi o ocină în Codrişeşti, partea lui 

Oancea din Frumoasă, cumpărată de Radu şi Nedelco 267 . 

Futeşti/Foteşti. Sat dispărut, situat lângă Zimnicea. Prima atestare documentară 

datează din 6 mai 1551 când Mircea Ciobanul voievod întăreşte slujitorului său Cânda 

medelnicer mai multe sate la gura Vedei, desfăcând totodată frăţia cu feciorii lui Stan din 

Fiereşti 268 . 

Gabrov/Gabruv/Gabrova, sat dispărut, situat pe Teleorman, lângă Mârzăneşti, com. 

Mârzăneşti. Este pomenit pentru prima dată în hrisovul lui Radu Paisie din 10 decembrie 1535 

prin care întăreşte mănăstirii Argeş ocini în Tătarii de pe Vâjişte. Din Gabrov este martor 

Mihai 269 . 

Găleteni, com. Gălăteni. Sat menţionat pentru prima dată în hrisovul lui Neagoe 

Basarb din 6 mai 1519 prin care întăreşte înfrăţirea de moşie a lui Stan cu socrul său Stanciu 

pentru trei părţi din ocina sa de la Găleteni 270 . 

262 Ibidem, vol. V, doc. 384, p. 364-366. 

263 DRH, b, vol. XXIV, doc. 218, p. 295. 


265 Ibidem, vol. VI, doc. 225, p. 204. 

266 DRH, b, vol. XXIII, doc. 334, p. 513. 

267 Ibidem, vol. VIII, doc. 304, p. 501. 

268 Ibidem, vol. V, doc. 7, p. 11. 



56 


Găurici/Găuriceni, azi com. Izvoarele. Satul este atestat documentar sub forma 

Drumul Găuriciului, la 23 iulie în hrisovul lui Neagoe Basarab prin care 

domnul întăreşte mănăstirii Cutlumuz vechi danii 271 . 

Găvăneşti, com. Vităneşti. Satul este întărit de domnitorul Vladislav al III-lea, 

împreună cu alte sate, prin hrisovul din 5 august 1451, lui Barbu cu fiii şi nepoţii 272 . 

Gârdeşti/Gărdişti, com. Necşeşti. Satul este menţionat în zapisul din 17 septembrie 

1640 în care Muşa şi fii ei vând în satul Gărdişti două răzoare de vie cu 600 bani 273 . 

Giurgiu/Gheorgova/Ghiurghev/Ghiurgev, sat dispărut, situat pe Călmăţui, la 

confluenţa cu Călmăţuiul Sec. Acesta este atestat pentru prima oară în hrisovul lui Basarab cel 

Bătrân Laiotă, din alături de alte danii, întărite mănăstirii Cutlumuz de la 

muntele Athos 274 . 

Gratia, com. Gratia. Satul are prima atestare documentară la 8 decembrie 1617, în 

zapisul lui Para postelnic, când printre boierii megieşi este martor şi Stancu din Gratia 275 . 

Grădiştea, sat dispărut, situat lângă Tecuci, com Balaci. Este menţionat pentru prima 

dată în hrisovul domnitorului Petru cel Tânăr din 29 aprilie 1550, în care figurează ca hotar al 

moşiei Ticuceanii de Jos 276 . 

Grozeşti = Lipia, sat dispărut, situat lângă Lăceni, com. Orbeasca de Sus. Prima 

menţiune documentară este înregistrată în hrisovul domnitorului Mihai Viteazul din 21 iunie 

1597 unde figurează ca martori popa Badea şi popa Cazan, amândoi din Grozeşti 277 . 

Gurguiaţi, sat dispărut, aşezat pe Valea Urluiului, mai sus de Nenciuleşti. Prima 

menţiune documentară datează din 26 septembrie 1576, când Alexandru Mircea voievod 

întăreşte satul mănăstirii Viforâta, sat pe care îl cotropise mănăstirea Dealul 278 . 

Gurobodii, sat dispărut, situat lângă Păuleasca, com.Frumoasa. Este menţionat 

pentru prima dată în hrisovul lui Matei Basarab din 6 mai 1637 prin care întăreşte lui Petru şi 

Ghioca, cupeţi, ocină în Gurobodii de 407 stânjeni 279 . 

Guruieni/Gruiani/Gruieni/Guniani/ Groiani, com. Măgura. Satul este atestat 

documentar la 10 decembrie 1505 în hrisovul lui Radu cel Mare prin care întăreşte lui Badea 

271 Ibidem, doc. 105, p. 208-215. 


273 Cat. doc. Ţ. Rom., vol. V, doc. 192, p. 93. 

274 DRH, B, vol. I, doc. 151, p. 250-253. 


276 DRH, B, vol. V, doc. 178, p. 191-193. 

277 DIR, B, veac XVI, vol. VI, doc. 291, p. 275-276. 

278 DRH, B, vol. VI, doc. 232, p. 284-287. 

279 Cat. Doc. Ţ. Rom., vol. IV, doc. 976, p. 444.


din Şuici cu fiii şi nepoţii, munţi şi sate, printre care satul Gruianii toţi, care era o veche şi 

dreaptă ocină şi dedină 280 . 

Guzeni/Gozieni/Guzeani/Guziani, sat dispărut, situat lângă oraşul Alexandria. Acesta 

este menţionat documentar la 10 decembrie 1628 în hrisovul lui Alexandru Iliaş prin care 

întăreşte lui Pană ocini în Aldeşti, printre care părţi cumpărate de la locuitori din Guzeni 281 . 

Hânsăreşti/Hănsăreşti/Hăsăreşti/Însăreşti, sat dispărut, situat lângă Roşiorii de 

Vede. Acesta este atestat documentar la 11 1620 în hrisovul domnitorului 

Gavril Movilă în care printre cei 12 boieri hotarnici se afla şi Bobe din Hănsăreşti 282 . 

Hurezi/Hurez/Huhurezi, sat dispărut, situat pe Valea Teleormanului, lângă Tătărăşti 

de Sus, com. Tătărăşti de Sus. Acesta este consemnat documentar la 18 mai 1563 în hrisovul 

domnitorului Petru cel Tânăr prin care întăreşte mănăstirii Glavacioc ocina cotropită de 

sătenii din Teleorman, printre care şi cei din Huhurezi 283 . 

Iaroslăveşti, sat dispărut, situat lângă Crevenic. Prima atestare documentară în 

hrisovul din 28 mai 1519 dat de Neagoe Basarab. Satul s-a judecat la domnie cu locuitorii din 

Colfeşti pentru o ocină ce nu-i aparţinea 284 . 

Islaz, com. Islaz. Satul este atestat prima dată documentar în hrisovul domnitorului 

Alexandru Mircea din 9 iulie prin care întăreşte moştenitorilor lui Fârtat mai 

multe sate, printre care şi Islazul 285 . 

Ivaneţ, sat dispărut, situat pe Valea Călmăţuiului. Este atestat documentar la 23 iulie 

în hrisovul domnitorului Neagoe Basarab, prin care întăreşte mănăstirii 

Cutlumuz vechi danii, ca hotar la satele Comanca, Ghiurghiu şi Prislop 286 . 

Laiova /Laova/Laiovu/Laiovu de Jos/Laiovu de Sus/Laiovu lui Stroe, sat dispărut, pe 

Valea Sâiului, lângă Pleaşov, com. Lunca, sat care a fost atestat pentru prima oară în hrisovul 

lui Basarab cel Bătrân Laiotă, din alături de alte danii întărite de domn 

mănăstirii Cutlumuz de la muntele Athos 287 . 

Lăceni/Lănceani/Lătceane/Lătceani/Lătceni, com Orbeasca de Jos. Satul este atestat 

documentar pentru prima dată în cartea de vânzare din 5 martie 1596 a lui Stan, în care printre 

martori se află Constantin şi Cârstian din Lănceani 288 . 




283 DRH, B, vol. V, doc. 207, p. 292-294. 


285 Ibidem, vol. VI. doc. 70, p. 101. 


287 Ibidem, vol. I. doc. 151, p. 250-253. 

288 DIR, B, veac XVII, vol. VI, doc. 225, p. 204.

58 


Lisa/Liseni, com Lisa. Satul este atestat la 3 mai 1527 de Radu de la Afumaţi în 

hrisovul prin care întăreşte ocină în sat fiicelor lui Ganea, toată partea tatălui 289 . 

Ludăneşti/Ludeneşti, azi Ludăneasa, com. Răzmireşti. Satul are prima atestare 

documentară la 28 decembrie 1599 în hrisovul lui Mihai Viteazul prin care întăreşte lui Vâlcu 

logofăt moşia Zărnă, la hotarul Ludăneştilor 290 . 

Maniţa, sat dispărut, situat pe Valea Maniţei, lângă Ludăneasa, com. Răzmireşti. 

Prima atestare documentară datează din 15 octombrie 1568, când prin hrisov domnesc 

Alexandru Mircea îi întăreşte lui Neagoe logofăt două ocini în Maniţa, moştenire de la 

Bucur 291 . 

Măceşti/Măneşti, sat dispărut, situat pe Valea Călmăţuiului, în hotar cu Crângenii. 

Prima atestare documentară datează din 23 iulie , în hrisovul lui Neagoe Basarab 

prin care întăreşte mănăstirii Cutlumuz danii mai vechi, ca hotar pentru satele Comanca, 

Ghiurghev şi Prislop 292 . 

Măniceşti/Mănceşti/Mărceşti, sat dispărut, situat pe Valea Călmăţuiului, lângă 

Crângeni. Prima atestare documentară este cuprinsă în hrisovul dat de Mihai Viteazul la 18 

iunie 1594 prin care întăreşte slugii sale Radu, printre alte proprietăţi şi un ţigan, fiul Stoicăi 

din Măniceşti 293 . 

Mărghia, sat dispărut, în judeţul Teleorman, nelocalizat şi atestat documentar la 21 

iulie 1652, în zapisul prin care Stancu cu fiii se vând rumâni lui Tudor cămăraş 294 . 

Mărzăneşti, com.Mârzăneşti, sat atestat documentar la 19 iulie 1596 în hrisovul lui 

Mihai Viteazul prin care întăreşte lui Pârvu postelnic satul Mârzăneşti, pe care îl cumpărase 

tatăl sau Pârvu mare armaş, cu 19000 aspri, în timpul domniei lui Petru cel Tânăr 295 . 

Mereni, com. Mereni. Satul este menţionat împreună cu alte sate în hrisovul lui Radu 

Paisie din 7 iulie 1536, prin care îi întăreşte vornicului Radomir şi urmaşilor lui acele ocini, 

pentru că în zilele lui Basarab Voievod s-a înfrăţit cu Moţea care a murit fără descendenţi 296 . 

Merişani, com. Dobroteşti. Satul este menţionat pentru prima dată în hrisovul lui 

Radu de la Afumaţi din 23 octombrie 1525, când este întărit, cu alte sate, fiilor lui Butea 297 . 

289 DRH, B, vol. III, doc. 37, p. 63. 




293 Ibidem, vol. XI, doc. 62, p. 84-85. 

294 Cat. Doc. Ţ. Rom., vol. VII, doc. 756, p. 264. 

295 DIR, B, veac. XVI, vol. VI, doc. 244, p. 228-229. 




Mihăeşti/Mihăileşti/Mihăleşti, sat dispărut, situat pe Valea Vedei, lângă Cervenia, 

com. Cervenia, atestat documentar în cartea de mărturie a 6 boieri din 20 ianuarie 1621, unde 

printre oamenii bătrâni ce aduc mărturie se află şi unii din Mihăeşti 298 . 

Mirceşti, sat dispărut, probabil azi Comoara, com. Drăgăneşti Vlaşca. Vlad Dracul 

întăreşte la 14 mai 1441 în Teleorman la Mirceşti, ocina pe care a dat-o Radu banul, 

mănăstirii Glavacioc. În acelaşi document este atestat astfel pentru prima oară şi judeţul 

Teleorman 299 . 

Mirileşti, sat dispărut, aşezat probabil lângă Dobroteşti. Acesta este atestat la 3 mai 

1527 de Radu de la Afumaţi în hrisovul prin care întăreşte ocină în sat fiicelor lui Ganea, care 

nu a avut fii 300 . 

Miroslăveşti, sat dispărut, situat pe Valea Vedei, lângă Cucuieţi, com. Scrioaştea. 

Prima menţiune documentară este din 7 martie 1683, în zapisul lui Ivan vornic din Mirceşti, în 

care printre martori este consemnat Ion din Miroslăveşti 301 . 

Mitreşti, sat dispărut, aşezat pe Vede, lângă Ţigăneşti. Este menţionat pentru prima 


Cutlumuz. Din Mitreşti este Mihail, martor pentru satul Suhaia 302 . 

Muşeteşti/Muşăteşti, sat dispărut, situat lângă Plosca, com. Plosca, pomenit pentru 

prima dată în hrisovul din 6 iunie 1626 prin care Alexandru Coconul îi întăreşte lui Apostol 

mare paharnic vecinii din Muşăteşti care s-au vândut cu fiii şi părţile de moşie cu câte 3000 de 

aspri 303 

Muţi, azi Satu-Vechi, com. Drăcşenei. Satul este pomenit documentar la 15 

octombrie 1561, în hrisovul domnitorului Petru cel Tânăr scris în Bucureşti de grămăticul Ion 

din Muţi 304 . 

Nanov/Nănoveni, com. Nanov. Satul are prima menţiune documentară la 1 august 

1570, când domnitorul Alexandru Mircea întărindu-i prin hrisov posesiunile lui Rusin cu fiii, 

enumără şi ţigani cumpăraţi din Nănoveni 305 . 

Necşeşti/Necşaşti/Nicşaşti, com. Necşeşti. Satul este atestat documentar la 18 august 

1525 când domnitorul Radu de la Afumaţi întăreşte a şasea parte din acesta lui Stănilă cu fiii 

săi 306 . 


299 DRH, B, vol. I, doc. 94, p. 163. 

300 Ibidem, vol. III, doc. 37, p. 63. 

301 Doc. Tel., doc. 617, p. 253. 

302 DRH B, vol. III, doc. 156, p. 249-252. 



305 Ibidem, doc. 218, p. 271-272.

60 


Negoeşti, sat dispărut, aşezat pe valea pârâului Tecuci, lângă Merişani, com. 

Dobroteşti. Satul este atestat documentar în în hrisovul lui Petru cel Tânăr 

voievod prin care le întăreşte fiicelor lui Oprea, Marga şi Daica, ocină în Negoeşti şi alte 

sate 307 . 

Negreni, com. Tătărăştii de Jos. Satul este menţionat prima dată într-un zapis din 15 

iunie 1620, în care, ca martor figurează şi Iane din Negreni 308 . 

Nemoşteni, sat dispărut, situat pe Valea Nanovului, lângă Nanov, com. Nanov, 

atestat documentar la 26 iunie 1588, în hrisovul lui Mihnea Turcitul, când printre cei 24 de 

boieri jurători se afla şi Stoinea, portar din Nemoşteni 309 . 

Nenciuleşti, sat dispărut, situat pe Valea Urluiului, atestat documentar la 2 iulie 1527 

în hrisovul lui Radu de la Afumaţi prin care domnul întăreşte proprietăţi ohabnice bătrâne şi 

vechi lui Bojica şi fratelui său şi lui Oprea cu fraţii şi ceata lui 310 . 

Netoţi, azi Trivalea Moşteni, com. Trivalea Moşteni. Satul este consemnat prima dată 

documentar în zapisul lui Frăcea din 18 aprilie 1642 prin care îi vinde lui Vlaicu pârcălab 

ocină la Netoţi 311 . 

Novaci, sat dispărut, situat lângă Socetu, com. Stejaru. Prima atestare documentară 

datează din 19 octombrie 1608, în hrisovul domnitorului Radu Şerban, unde, printre martori 

apar şi săteni din Novaci 312 . 

Ologi, azi Crângu, com. Crângu. Satul este pomenit pentru prima dată în hrisovul din 

6 iunie 1626 al domnitorului Alexandru Coconul în care satul Ologii este hotar al moşiei 

Voevoda, întărită lui Apostol mare paharnic 313 . 

Orbeasca/Orbească/Orăbască/Orbesca, com. Orbeasca de Jos. Satul este menţionat 

documentar la 23 iunie 1594 în zapisul de vânzare al lui Badea logofăt cu soţia sa Stanca, în 

care depune mărturie şi Datco logofăt din Orbeasca 314 . 

Oroşani, sat dispărut, situat probabil lângă Tătărăşti, com Tătărăşti de Jos. Satul este 

menţionat documentar la 6 noiembrie în cartea celor 12 boieri hotarnici ai 

306 Ibidem, vol. II, doc. 241, 452-453. 


308 DIR, B, veac XVI, vol. III, doc. 498, p. 557. 


310 DRH, B, vol. III, doc. 39, p. 64. 


312 DIR, B, veac XVII, vol. I, doc. 313, p. 344-345. 

313 Ibidem, vol. IV, doc. 81, p. 158-163. 

314 Ibidem, vol. VI, doc. 147, p. 134.


moşiilor domnitorului Constantin Şerban, care au ales părţile de ocină cumpărate de domn 

când era boier 315 . 

Ostra, sat dispărut sub această denumire, probabil azi Slobozia Mândra. Satul este 

atestat documentar pentru prima dată la 23 iulie , în hrisovul domnitorului 

Neagoe Basarab prin care întăreşte mănăstirii Cutlumuz danii mai vechi şi în care apare ca 

hotar al satului Laiova 316 . 

Pădureţii de Sus, sat dispărut, situat lângă Balaci, com. Balaci. Acesta este atestat 

documentar la 25 februarie 1650 în zapisul prin care Manea, fiul lui Neagul din Pădureţii de 

Sus şi fiul său Ianache din Stoeneşti se vând rumâni lui Stroe, mare vistier 317 . 

Păpuşari/Păpuşar, sat dispărut, situat lângă Merişani, atestat pentru prima dată în 

hrisovul lui Radu de la Afumaţi din 23 octombrie 1525, când este întărit, împreună cu alte 

sate, fiilor lui Butea 318 . 

Păpuşarul lui Zlatco, sat dispărut, situat pe valea pârâului Tecuci, lângă Merişani şi 

atestat documentar în în hrisovul lui Petru cel Tânăr, voievod, prin care le 

întăreşte fetelor lui Oprea, Marga şi Daica ocini în Păpuşarul lui Zlatco şi alte sate 319 . 

Păuleasca/Păhuleşti, com. Frumoasa. Satul este amintit pentru prima oară 

documentar în răvaşul lui Matei Basarab din 26 ianuarie 1635 către boierii jurători ai satului 

Mihăileşti, printre care figurează şi Gherghina din Păhuleşti 320 . 

Pârlita, azi Urluiu, com. Bogdana. Satul este menţionat pentru prima dată în zapisul 

lui Preda Brâncoveanu din 11 ianuarie către mănăstirea Vieroş în care moşia satului 

Pârlita este hotar al ocinei Ştiubeiele 321 . 

Piatra/Piatră, com. Piatra. Satul este menţionat pentru prima dată în hrisovul lui 

Vlad Vintilă din 18 aprilie 1533 prin care întăreşte danii mănăstirii Cutlumuz. Din Piatra este 

Balotă, martor pentru satul Suhaia 322 . 

Pietroşani, com. Pietroşani. Satul este atestat documentar la 17 decembrie 1569 în 

hrisovul lui Alexandru Mircea Voievod prin care îi întăreşte lui Neagomir din Plăviceni ocină 

în Pietroşani, din partea socrului sau Drăghici 323 . 

315 Doc. Tel., doc. 379, p. 177-178. 





320 Ibidem, vol. XXV, doc. 19, p. 22-23. 

321 Ibidem, doc. 230, p. 245-246. 


323 Ibidem, vol. VI, doc. 70, p. 101.

62 


Piscul, sat dispărut, situat pe Valea Călmăţuiului, lângă Voevoda, com. Furculeşti. 

Acesta este pomenit pentru prima dată în hrisovul din 6 iunie 1626 al domnitorului Alexandru 

Coconul, în care satul Piscul este hotar al moşiei Voevoda, întărită lui Apostol mare 

paharnic 324 . 

Pleaşov/Pleşov, com. Lunca. Sat atestat documentar, la 23 iulie în 

hrisovul domnitorului Neagoe Basarab prin care întăreşte mănăstirii Cutlumuz vechi danii, ca 

sat de origine al lui Dragomir fiul Neacşei, martor 325 . 

Plopi, com. Drăcşenei. Satul este cunoscut documentar din 12 mai 1692, din cartea 

de hotărnicie a 12 boieri, printre care şi Tudor logofăt, fiul lui Tudor paharnic din Plopi, luaţi 

de egumenul Partenie pentru hotărnicia moşiei Nenciuleşti a mănăstirii Cotmeana 326 . 

Plosca, com. Plosca. Satul este atestat documentar în hrisovul lui Matei Basarab din 

25 iunie 1647 prin care îi întăreşte lui Mihai şi urmaşilor săi ocină în Plosca, jumătate de sat, 

pe care au ţinut-o tatăl sau Mihai comis din Sărata şi tatăl acestuia, Dragomir postelnic 327 . 

Poeni, com. Poeni. Satul este atestat documentar la 11 august 1542 în hrisovul 

domnitorului Radu Paisie, prin care întăreşte slugii sale Mihăilă a treia parte din ocina lui 

Vâlcan din Popeşti şi Poeni 328 . 

Poienari, azi Schitu Poienari, com. Mârzăneşti. Satul este pomenit pentru prima dată 

în hrisovul lui Radu Paisie din 10 decembrie 1535 prin care domnul întăreşte mănăstirii Argeş 

ocini în Tătarii de pe Vâjişte. Din Poienari este martor Stoia 329 . 

Preajba/Preajvă/Prejbă/Prejvă, com. Poeni. Acesta este atestat documentar în 

hrisovul din 8 mai 1514 emis de domnul Neagoe Basarab care întăreşte actul prin care Şuica 

vornic şi fraţii săi s-au înfrăţit cu vărul lor Dara, peste satele lui, unul din acestea fiind 

Preajva 330 . 

Prigoriţi/Prigoriţ/Prigoriţa, sat dispărut, situat pe Valea Urluiului, lângă Dulceni, 

com. Troianu. Acesta este atestat documentar la 11 1620 în hrisovul 

domnitorului Gavril Movilă, prin care întăreşte lui Radu şi Simtion părţi de moşie în satul 

Prigoriţi, cumpărate de la moşneni cu 1300 de aspri 331 . 



326 Doc. Tel., doc. 690, p. 281-282. 

327 Ibidem, doc. 339, p. 163. 




331 DIR, B, veac XVII, vol. IV, doc. 416, p. 458-459.


Prisăceni, sat dispărut, situat probabil lângă Călmăţuiu, com. Călmăţuiu de Sus şi 

atestat documentar în 4 noiembrie în zapisul prin care Marco cu soţia vând 

locuri din moşie în Prisăceni lui Neagoe din Cârligaţi 332 . 

Prislop/Prislog, sat dispărut, situat pe Valea Călmăţuiului, lângă Cârligaţi, atestat 

pentru prima oară în hrisovul lui Basarab cel Bătrân Laiotă, din , alături de alte 

danii întărite mănăstirii Cutlumuz de la muntele Athos 333 . 

Purani, com. Siliştea. Satul apare pentru prima dată cu menţiune scrisă la 10 aprilie 

1604, într-un zapis în care, printre martorii unei vânzări, se afla şi Şerban din Purani 334 . 

Putineiu, com. Putineiu. Sat menţionat prima dată într-un document la 4 iunie 1617, 

în zapisul jupânesei Maria din Drăgăneşti, când printre martori se află şi Stan din Putinei 335 

Puţintei, azi Valea Părului, com. Mărzăneşti. Satul este menţionat prima dată într-un 

zapis din 9 aprilie 1670 când jumătate de moară în Puţintei valora 6 ughi 336 . 

Răduleşti, com. Crevenicu. Satul are prima atestare documentară în hrisovul din 28 

mai 169 prin care Matei Basarab îi întăreşte doamnei Elena mai multe stăpâniri, printre 

care moşiile Pietri şi Deadilov, partea lui Preda sluger, fiul lui Guzinca din Răduleşti 337 . 

Răzmireşti, com. Răzmireşti. Satul este pomenit pentru prima dată în hrisovul lui 

Radu Paisie din 10 decembrie 1535 prin care domnul întăreşte mănăstirii Argeş ocini în 

Tătarii de pe Vâjişte. Din Răzmireşti este martor Coman 338 . 

Romanaţi, sat dispărut, nelocalizat, care a fost menţionat prima dată în hrisovul lui 

Matei Basarab din 20 octombrie 1639 prin care îi întăreşte lui Bunea al doilea vistier mai 

multe stăpâniri împreună cu rumânii Ion cu feciorii şi Dobromir cu feciorii şi partea lor de 

moşie din Romanaţi, judeţul Teleorman 339 

Romoleţ, sat dispărut, situat pe Valea Călmăţuiului, lângă Fântânele, com. Fântânele. 

Acesta este atestat documentar la 15 mai 1594 în hrisovul lui Mihai Viteazul prin care 

întăreşte mănăstirii Cutlumuz bălţile de la satul Romoleţ, Fântânele, Suhaia, Viişoara şi 

Căcănău cu vama şi tot venitul 340 . 

332 Ibidem, doc. 351, p. 344-345. 

333 DRH, B, vol. I, doc. 151, p. 250-253. 

334 DIR, B, veac. XVII, vol. I, doc. 121, p. 113. 

335 Ibidem, vol. III, doc. 1, p. 625-626 (Documente îndoielnice). 

336 Doc. Tel., doc. 521, p. 223-234. 



339 Cat. doc. Ţ. Rom., vol. IV, doc. 1562, p. 678-681. 

340 DIR, B, veac XVI, vol. VI, doc. 130, p. 115-116.

64 


Roşiia/Roşii/Roşiiani, sat dispărut, situat pe Valea Vedei, lângă Dideşti. Prima 

atestare documentară este înregistrată la 6 mai 1636 în hrisovul lui Matei Basarab prin care îi 

întăreşte lui Stoica spătar Dădeştii şi cu hotarul Roşiilor 341 . 

Săceni/Seceni, com. Săceni. Prima menţiune documentară a satului datează din 17 

decembrie 1657, când 6 megiaşi, printre care Micu din Seceni, aleg ocină în Ciolăneşti 342 . 

Săpata, sat dispărut, situat pe Valea Vedei, probabil lângă Calomfireşti. Prima 

consemnare documentară este din 1624, în hrisovul domnului Alexandru 

Coconul, Drumul Săpeţii fiind hotar al satului Crângeni 343 . 

Sârbeni/Sârbi, com. Sârbeni. Satul are prima atestare documentară în hrisovul din 28 

august 1619 dat de Gavril Movilă în care printre cei 12 martori se aflau şi doi din Sârbi, Mihai 

şi Lazăr 344 . 

Sârbii, sat dispărut, situat pe Vede, lângă Ruşi. Acesta este atestat pentru prima dată 

la 23 iulie în hrisovul domnitorului Neagoe Basarab, prin care întăreşte 

mănăstirii Cutlumuz unele danii, ca hotar al satelor Comanca, Ghiurghev şi Prislop 345 . 

Seaca/Saca, com. Seaca. Siliştea satului este menţionată pentru prima oară la 23 iulie 

în hrisovul lui Neagoe Basarab prin care întăreşte mănăstirii Cutlumuz daniile 

predecesorilor săi 346 . 

Secara/Secăreşti/Sichir/Sichira/Săcure, com. Crângu. Satul este atestat documentar 

la 23 iulie în hrisovul domnitorului Neagoe Basarab prin care întăreşte 

mănăstirii Cutlumuz mai vechi danii, ca limita de nord-vest a bălţilor Călmăţuiului 347 . 

Scăeşti, sat dispărut, situat lângă Bragadiru, com. Bragadiru. Prima atestare 

documentară datează din 6 mai 1551 când Mircea Ciobanul voievod întăreşte slujitorului său 

Cânda medelnicer mai multe sate la gura Vedei, desfăcând totodată frăţia cu feciorii lui Stan 

din Fiereşti, Vârjoghie şi Udrişte 348 . 

Scrioaştea/Şcheostre/Scheostra/Scheostri/Scheoastrea, com. Scrioaştea. Satul este 

atestat documentar la 23 iulie în hrisovul domnitorului Neagoe Basarab prin 

care întăreşte mănăstirii Cutlumuz vechi privilegii, martori pentru Laiov fiind Cernat şi 

Manea Checica din Scheostre 349 . 

341 

DRH, B, vol. XXV, doc. 270, p. 288-291. 

342 

Doc. Tel., doc. 416, p. 188-189. 

343 

DIR, B, veac. XVII, vol. IV, doc. 433, p. 422-424. 

344 

Ibidem, vol. III, doc. 367, p. 406. 

345 

DRH, B, vol. II, doc. 105, p. 208-215. 

346 

Ibidem. 

347 

Ibidem. 

348 

Ibidem, vol. V, doc. 7, p. 11. 

349 

Ibidem, vol. II, doc. 105, p. 208-215.


Scurtu, com. Scurtu Mare. Satul este atestat documentar la 21 iunie 1669 în cartea 

boierilor hotarnici, luaţi de Mareş Băjescu, ca hotar al moşiilor Slăveşti şi Zloteşti 350 . 

Sfinţeşti, com. Sfinteşti. Satul este atestat la 6 iulie 1635 într-un act de vânzare în 

care printre martori figurează şi alţii din Sfinţeşti, Criva de Sus etc. 351 . 

Siliştea, com. Purani. Satul este consemnat documentar la 17 februarie 1569 în 

hrisovul domnului Alexandru Mircea, prin care întăreşte slugilor sale Danciul şi fratelui său 

Oprea postelnic moşii în Găojani, în Siliştea şi în Preajva 352 . 

Sitişăşti, sat dispărut, situat pe Valea Câinelui, lângă Zâmbreasca. Prima atestare 

documentară datează din 9 septembrie , în hrisovul lui Mihnea Turcitul, în care, unul 

dintre boierii martori este Calotă din Sitişăşti 353 . 

Slăviteşti/Slăvileşti/Slediţi, com. Plopii Slăviteşti. Satul a fost menţionat în hrisovul 

lui Neagoe Basarab din 26 noiembrie 1520 prin care întăreşte mai multe ocini, printre care şi 

partea lui Neagoe vornic din Slediţi 354 . 

Slăveşti/Sluveşti, com. Tătărăşti de Jos. Satul este consemnat prima dată în răvaşul 

lui Matei Basarab din 15 februarie 1648 adresat boierilor hotarnici pentru ocina din Hurezi a 

lui Mareş logofăt, printre care şi Ştefan din Sluveşti 355 . 

Stejerei, sat dispărut, situat pe Valea Călmăţuiului, lângă Fântânele, com. Fântânele. 

Acesta a fost menţionat pentru prima dată în documentul emis de Mihnea Turcitul voievod la 

13 iunie 1588, în care apare ca hotar al satului Fântânele, mai sus de gura Călmăţuiului 356 . 

Stoborăşti, sat dispărut, nelocalizat precis, aşezat probabil lângă Ştorobăneasa. Satul 

este atestat documentar la 26 ianuarie 1590, în timpul domniei lui Mihnea Turcitul. Printre 

martorii pomeniţi în hrisovul domnesc figurează şi Radoslav logofăt din Stoboreşti 357 . 

Suhaia, com. Suhaia. Prima atestare documentară datează din 20 februarie 1512, 

când Neagoe Basarab dă hrisov de întărire pentru mai multe sate, vechi ocine şi dedine ale 

mănăstirii Cutlumuz, printre care satul Suhaia 358 . 

Sura/Suraia, sat dispărut, situat lângă Seaca, probabil la Traianu. Siliştea este 

menţionată la 23 iulie în hrisovul lui Neagoe Basarab de întărire a unor danii ale 

mănăstirii Cutlumuz 359 . 

350 Doc. Tel., doc. 513, p. 219-220. 


352 DRH, B, vol. V, doc. 136, p. 171. 

353 DIR, B, veac XVI, vol. V, doc. 216, p. 203-204. 


355 Doc. Tel., doc. 343, p. 164. 


357 Ibidem, doc. 446, p. 427-430. 

358 DRH, B, vol. II, doc. 98, p. 198-200.

66 


Şipote, sat dispărut, situat pe Valea Călmăţuiului, lângă Băneasa, com. Salcia. Acesta 

a fost menţionat pentru prima dată într-un document la 4 iunie 1617, în zapisul jupânesei 

Maria, când printre martori se aflau Megene şi Stan Lupu din Şipote 360 . 

Şovărăşti, azi în Nanov, com. Nanov. Satul este atestat documentar la 15 ianuarie 

1639 într-un zapis în care Stan şi Albu din Şovăreşti sunt martori 361 . 

Ştiubeiele, sat dispărut, situat pe Valea Călmăţuiului, lângă Băduleasa. Acesta a fost 

menţionat pentru prima dată în zapisul lui Preda Brâncoveanu din 11 ianuarie prin 

care dăruieşte mănăstirii Vieroş ocina sa ce se numeşte Ştiubeiele 362 . 

Ştorobăneasa/Ştoroban/Ştorobani/Şturuban, com. Ştorobăneasa. Satul este atestat 

documentar la 15 martie 1636 într-un zapis în care printre martorii vânzării unei ocini în 

Duşăşti figurează Pârvu şi Mâine postelnic din Şturuban 363 . 

Şuleşti, sat dispărut, situat pe Vedea, nelocalizat. Acesta a fost menţionat documentar 

pentru prima dată în hrisovul lui Neagoe Basarab din 6 mai 1519, prin care domnul întăreşte 

înfrăţirea de moşie a lui Stan cu socrul său Stanciu şi fiii lui pentru jumătate din ocina de la 

Şuleşti 364 . 

Tămăşeşti, azi integrat în oraşul Videle. Satul este atestat documentar la 14 iulie 

1520 de Neagoe Basarab care întăreşte cu hrisov domnesc înfrăţirea dintre fiii lui Duca, Neniu 

cu fraţii săi şi Dobrotă, peste partea lor, jumătate din Tămăşeşti 365 . 

Tătari, sat dispărut, situat pe Valea Vâjiştei, lângă Răzmireşti. Satul este atestat 

pentru prima dată în hrisovul din 11 februarie 1525 dat de domnitorul Radu de la Afumaţi 

prin care îl întăreşte mănăstirii Argeş, după ce fusese cumpărat de Neagoe Basarab de la 

mănăstirea Iveri de la Sf. Munte cu suma de 5600 de aspri 366 . 

Tătărăşti, com. Tătărăşti de Sus. Prima atestare documentară datează din 25 aprilie 

1538, când domnitorul Radu Paisie întăreşte mănăstirii Glavacioc ocină în Tătărăştii de pe apa 

Teleormanului 367 . 

Tecuci/Tecuceanii de Jos/Ticuceanii de Jos, com. Balaci. Satul este menţionat pentru 

prima dată în hrisovul domnitorului Petru cel Tânăr din 29 aprilie 1550 prin care întăreşte 

unor slujitori două ocini din Ticuceanii de Jos 368 . 

359 Ibidem, doc. 105, p. 208-215. 

360 DIR, B, veac. XVII, vol. III, doc. 1, p. 625-626 (Documente îndoielnice) 

361 Cat. Doc. Ţ. Rom., vol. IV, doc. 1366, p. 595. 


363 Ibidem, doc. 230, p. 245-246. 


365 Ibidem, doc. 196, p. 381-384. 

366 Ibidem, doc. 228, p. 230-231. 

367 Ibidem, vol. IV, doc. 57, p. 74-75.


Trudeşti, sat dispărut, situat lângă Ţigăneşti. Prima dată este atestat la 26 iulie 1515, 

în hrisovul lui Neagoe Basarab prin care întăreşte lui Dobra două sate pe Valea Vedei, cel de- 

al doilea fiind Trudeşti 369 . 

Tunsa, sat dispărut, situat pe Valea Vedei, lângă Cucuieţi. Prima atestare scrisă 

datează din 17 septembrie 1612, în hrisovul prin care Radu Mihnea întăreşte jupâniţei Maria 

părţi din moşia de zestre de la Gabor, o parte cumpărată de tatăl său, în timpul domniei lui 

Simion Movilă, de la Vâlcu logofăt din Tunsa 370 . 

Turci, sat dispărut, aşezat lângă Zloteşti, com. Tătărăşti de Jos. Acesta este atestat 

pentru prima dată în hrisovul lui Vlad Dracul din 7 august 1445, actul de danie pentru Badea 

Ciutin şi fiii săi 371 . 

Tutăneşti, sat dispărut, situat pe Valea Câinelui, lângă Ciolăneşti, com. Ciolăneşti. 

Acesta este atestat documentar la 26 ianuarie 1590 în timpul domniei lui Mihnea Turcitul. 

Printre martorii pomeniţi în hrisovul domnesc figurează şi Drăgoi, portar din Tutăneşti 372 . 

Ţigăneşti, sat dispărut, situat pe Valea Teleormanului, lângă Tătărăştii de Sus, com. 

Tătărăştii de Sus. Acesta este consemnat documentar la 18 mai 1563 în hrisovul domnitorului 

Petru cel Tânăr prin care întăreşte mănăstirii Glavacioc ocina cotropită de săteni din 

Teleorman, printre care şi cei din Ţigăneşti 373 . 

Ţigăneşti, com. Ţigăneşti. Satul este atestat documentar la 16 iunie 1642 în hrisovul 

lui Matei Basarab prin care îi întăreşte lui Diicu Buicescu patru sate în judeţul Teleorman, 

unul dintre ele fiind Ţigăneşti 374 . 

Uda, azi Uda Clocociov, com. Slobozia Mândra. Satul este menţionat pentru prima 

dată în hrisovul domnitorului Mircea Ciobanul prin care întăreşte mănăstirii Cutlumuz satul 

Uda, cu tot hotarul, prin hotarele cele bătrâne, fiind moşia de baştină a sfintei mănăstiri 375 . 

Udeni, com. Sârbeni. Satul este menţionat în zapisul din 8 august 1639 în care 

figurează un Dobre din Udeni, martor 376 . 

Ueşti, sat dispărut, aşezat pe Valea Câinelui lângă Ciolăneşti şi menţionat 

documentar la 20 mai 1578, în hrisovul domnitorului Mihnea Turcitul, prin care întăreşte mai 



370 DIR, B, veac XVII, vol. II, doc. 113, p. 109-110. 

371 DRH, B, vol. I, doc. 99, p. 174. 


373 DRH, B, vol. V, doc. 267, p. 292-294. 



376 Cat. doc. Ţ.Rom., vol. IV, doc. 1535, p. 666.

68 


multor proprietari ocină în Ueşti, cumpărată în timpul domniei lui Neagoe Basarab şi pentru 

care s-au judecat cu Stanciu din Căzăneşti 377 . 

Ulmeni, com. Bogdana. Satul are prima atestare documentară la 27 decembrie 1614 

în hrisovul prin care domnitorul Radu Mihnea întăreşte lui Vintilă mare logofăt stăpânirea 

peste ocina din Ulmeni 378 . 

Ulmuleţul, sat dispărut, situat la nord de Zimnicea. Prima atestare documentară 

datează din 6 mai 1551 când Mircea Ciobanul voievod întăreşte slujitorului său Cânda mai 

multe sate la Gura Vedei, desfăcând totodată frăţia cu feciorii lui Stan din Fiereşti, Vârjoghie 

şi Udrişte 379 . 

Văgiuleşti, sat dispărut, situat pe Valea Teleormanului, lângă Lăceni. Acesta este 

atestat documentar în cartea de vânzare din 5 martie 1596 a lui Stan, în care, printre martori se 

află şi Cârstian din Văgiuleşti 380 . 

Văraş/Vieraş, sat dispărut, situat lângă Băduleasa, com. Putineiu şi consemnat 

documentar la 20 martie 1670 în zapisul prin care Gherghe ceauş lasă mănăstirii Gâlmeele 

partea sa de ocină în sat la Văraş 381 . 

Văselaţi, sat dispărut, nelocalizat. Este atestat documentar la 20 noiembrie 1507 în 

hrisovul domnitorului Petru cel Tânăr prin care întăreşte slujitorilor săi Radu pitar şi Dobruşa 

postelnic ocină în Văselaţi 382 . 

Vătăşani/Vătăşeşti, sat inclus în Nenciuleşti, com. Mavrodin menţionat pentru prima 


Cutlumuz. Costea şi Dan din Vătăşani sunt martori pentru satul Suhaia 383 . 

Vâlcenii/Vâlceani, azi inclus în Botoroaga, com. Botoroaga. Satul este pomenit 

pentru prima dată în hrisovul lui Radu Paisie din 10 decembrie 1535 prin care domnul 

întăreşte mănăstirii Argeş ocini în Tătarii de pe Vâjeşte. Din Vâlceni este martor Cânda 384 . 

Vârtoape/Vârtop/Vârtopul/Vârtopi/Vatrup, com. Vârtoape. Satul este menţionat 

prima dată în hrisovul lui Matei Basarab din 25 septembrie 1653 prin care întăreşte 

slujitorului său Constantin mare postelnic ocină în satul Vârtoape şi de asemenea rumâni 385 . 


378 Cat. Doc. Ţ. Rom., vol.II, doc. 308, p. 346. 

379 DRH, B, vol. V, doc. 7, p. 11. 

380 DIR, B, veac. XVII, vol. VI, doc. 225, p. 204. 

381 Doc. Tel., doc. 520, p. 223. 



384 Ibidem, doc. 214, p. 358-360. 

385 Doc. Tel., doc. 365, p. 171.


Viespari, sat dispărut, situat pe Valea Călmăţuiului, lângă Voevoda. Satul este 

pomenit pentru prima dată în hrisovul din 6 iunie 1626 prin care Alexandru Coconul îi 

întăreşte lui Apostol mare paharnic vecinii din Viespari, care s-au vândut cu fiii şi părţile lor 

de moşie cu câte 3000 de aspri 386 . 

Viişoara, com. Viişoara. Prima atestare documentară datează din 16 iulie 1538, în 

hrisovul lui Radu Paisie, prin care întăreşte lui Drăghici spătar, fratelui său Udrişte mare 

vistier şi vărului lor Vintilă comis satul Viişoara, pe care îl aveau de la bunicul lor 387 . 

Vităneşti, com. Vităneşti. Satul este menţionat pentru prima dată în hrisovul lui Radu 

Paisie din 10 decembrie 1535 prin care domnul întăreşte mănăstirii Argeş ocini în Tătarii din 

Vâjeşte. Din Vităneşti martor este Buda 388 . 

Voevoda, com. Furculeşti. Satul este atestat documentar pentru prima dată în 

hrisovul din 6 iunie 1626 al domnitorului Alexandru Coconul prin care întăreşte lui Apostol 

mare paharnic satul Voevoda cu tot hotarul, venitul şi vecinii 389 . 

Voevodeşti, sat dispărut, aşezat la Gura Vedei. Acesta este satul de baştină al lui 

Vârjoghie slugerul, atestat la 30 august 1511 prin hrisovul domnitorului Vlad cel Tânăr 390 . 

Vrăneşti, sat dispărut, situat pe Valea Sâiului, lângă Ostra. Prima menţiune 

documentară este din în hrisovul lui Vlad Vintilă, prin care întăreşte 

lui Cernica din Izvoară şi familiei sale ocina Vrăneştilor toată 391 . 

Zărneşti, sat dispărut, aşezat pe Valea Câinelui, probabil lângă Vârtoape. Acesta a 

fost menţionat pentru prima dată în hrisovul lui Neagoe Basarab din 23 mai 1515, prin care 

domnul întăreşte părţi din sat lui popa Stanciu, lui Manca cu fiul şi nepotul. În document este 

menţionat şi satul Zărneştii de Jos 392 . 

Zâmbreasca/Zembreşti, com. Zâmbreasca. Satul este menţionat în hrisovul 

domnitorului Petru cel Tânăr din 22 aprilie 1567, în care printre martorii participanţi la 

încheierea actului figurează şi Liica de la Zembreşti 393 . 

Zârna/Zârnă, sat dispărut, situat lângă Ludăneasa, com. Răzmireşti. Acesta a fost 

menţionat documentar în hrisovul din 28 decembrie 1599 prin care Mihai Viteazul întăreşte 

lui Vâlcu logofăt şi cu feciorii lui moşia de la Zârnă 394 . 


387 Ibidem, veac XVI, vol. II, doc. 127, p. 249-251. 




391 Ibidem, doc. 158, p. 255-257. 



394 DIR, B, veac XVI, vol. VI, doc. 374, p. 364-365.

70 


Zemnicele/Zimnicele Mici, com. Năsturelu. Satul, dăruit de Ivan clucerul mănăstirii 

Glavacioc este întărit de Radu cel Mare lăcaşului, cu hrisov domnesc, la 21 noiembrie 

1504 395 . 

Zloteşti, com. Tătărăşti de Jos. Satul este atestat pentru prima dată în hrisovul lui 

Vlad Dracul din 7 august 1445, actul de danie pentru Badea Ciutin şi fiii săi 396 . 

Zmiorani/Zmieran, sat dispărut, situat pe Valea Câinelui, lângă Gârdeşti, com. 

Necşeşti. Acesta este atestat la 21 iunie 1669 în cartea boierilor hotarnici luaţi de Mareş 

Băjescu, ca hotar al moşiei Ueşti 397 . 

Judeţul Giurgiu are prima atestare documentară sub numele său istoric, Vlaşca, la 

19 iulie 1493, în hrisovul domnitorului Radu cel Mare care întăreşte mănăstirii Râncăciov sate 

şi privilegii ...şi din judeţul Vlaşca iarăşi din venitul domnesc 398 ... 

Oraşele 

Giurgiu 

Documentele interne emise în cancelaria domnească, coroborate cu relaţiile unor 

călători străini, pun în evidenţă existenţa oraşelor în Ţara Românească încă de la începuturile 

statalităţii, sec. al XIV-lea fiind cadrul cronologic al întemeierilor urbane 399 : Argeş (1336), 

Târgovişte (1394), Piteşti (1388). În această serie de oraşe, unele cetăţi de scaun şi reşedinţe 

domneşti, prima menţiune documentară a oraşului Giurgiu datează din 23 septembrie 1403. 

Este cel de-al doilea tratat 400 încheiat între Mircea cel Bătrân şi Vladislav Iagello, regele 

Poloniei şi cneaz al Lituaniei, redactat în limba slavonă,” în oraşul nostru în Giurgiu” 401 . Cu 

apelativul “oraşul nostru” este desemnat Giurgiu şi în cel de-al treilea tratat dintre cei doi 

principi, act redactat tot aici, în limba latină, la 17 mai 1411 402 . Al treilea document 

diplomatic ce implică Giurgiu este o scrisoare adresată de Mircea cel Bătrân aceluiaşi 

Vladislav Iagello, datată din Giurgiu, la 10 august 403 . Un act intern de această dată, 

hrisovul domnesc, prin care Mircea voievod scuteşte satul Polcouţi de dăjdii, este scris şi datat 

în “Cetatea Giurgiu” la 11 mai 1409 404 . 

395 


396 

Ibidem, vol. I, doc. 99, p. 174. 

397 

Doc. Tel., doc. 513, p. 219-220. 

398 

DIR, B, veac. XIII-XV, doc. 221, p. 219-220. 

399 

Mircea D. Matei, op. cit, p. 102 

400 

Primul tratat a fost încheiat în anul 1391 (vezi Eudoxiu Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria 

românilor, vol. I, Buc. 1890, doc. 375, p. 334). 

401 

Ibidem, vol. I partea 2, doc. 1570, p. 824. 

402 


403 

Ibidem, vol.I, partea 2, doc. 1573, p. 825-826. 

404 

DRH, B, vol. I, doc. 35, p. 75-77.


Faptul de a se emite documente atât de importante şi în mod repetat pare să 

documenteze existenţa la Giurgiu a unei reşedinţe domneşti adăpostind adesea curtea 

itinerantă lui Mircea cel Bătrân, dinaintea cuceririi turceşti a cetăţii. Este elocvent că tratatul 

din 1411 era alcătuit “după sfatul boierilor noştri” şi era întărit de sigiliile a nouă boieri, ceea 

ce presupune prezenţa aici a sfatului domnesc 405 . 

Satele 

Babele/Baba, azi inclus în satul Neajlovul, com. Clejani. Satul are prima atestare 

documentară la 28 aprilie 1518, în hrisovul lui Neagoe Basarab, în care pentru ispravnic 

semnează Danciul de la Baba 406 . 

Bădineşti, sat dispărut, situat lângă Găiseanca, com. Crevedia Mare, atestat la 2 

aprilie 1635 în hrisovul domnitorului Matei Basarab prin care slobozeşte din rumânie săteni 

din Vâlceni, ce se răscumpără de la feciorii izbaşei Damian din Bădineşti 407 . 

Bălăria, azi Valea Plopilor, com. Ghimpaţi. Satul este pomenit prima dată în 

hrisovul din 16 septembrie 1519 prin care Neagoe Basarab întăreşte mănăstirii Seaca satul 

Creva, pentru care jupân Manea clucer, făcuse schimb cu satele Voiceşti şi Bălăria pe 

Neajlov 408 . 

Băleşti, sat dispărut, situat probabil pe valea Glavaciocului sau a Neajlovului, are 

prima atestare documentară la 15 dec. 1654, în zapisul lui Dumitru şi Stan din Băleşti, care 

vând moşie în sat lui Mihalachi spătar 409 . 

Bărbuleşti, sat dispărut, situat probabil lângă Bucşani. Acesta a fost menţionat 

pentru prima dată în hrisovul domnitorului Neagoe Basarab din 14 iulie 1520, prin care 

întăreşte mai multor moşneni părţi din Bărbuleşti 410 . 

Berbecari, sat dispărut, aşezat probabil lângă Pietri, atestat în hrisovul lui Matei 

Basarab din mai 1649 prin care domnul îi întăreşte doamnei sale Elina proprietăţile, printre 

care şi doi rumâni, Vlad şi Tudor, fiii Oanei din Berbecariu 411 . 

Berceni/Berceani, azi inclus în Bolintin din Vale, com. Bolintin. Satul a fost pomenit 

în hrisovul din 1 august 1570 ca hotar pentru ocina din Sămaileni întărită de Alexandru 

Mircea lui Rusin 412 . 

405 

C. Rezachevici, Implicarea Giurgiului în relaţiile lui Mircea cel Bătrân cu Polonia, în RI, tom XIII, 3-4, 

2002, p. 156. 

406 

DIR, B, veac XVI, vol. I, doc. 135, p. 134-135. 

407 

DRH, B, vol. XXV, doc. 42, p. 55-56. 

408 


409 

Cat Doc. Ţ. Rom., vol. VIII, doc. 464, p. 226. 

410 


411 

DRH, B, vol. XXXIV, doc. 104, p. 89. 

412 

DIR, B, veac XVI, vol. III, doc. 442, p. 368-369.

72 


Bereşti, sat dispărut, inclus în Adunaţii Copăceni, com. Adunaţii Copăceni. Satul 

este menţionat prima dată în hrisovul lui Alexandru Iliaş din 7 iulie 1628, în care sunt amintiţi 

şi martori din Bereşti şi Mogoşeşti 413 . 

Boari/Bouari, sat dispărut, situat pe Valea Milcovăţului, lângă Letca Veche, com. 

Letca Nouă. Acesta a fost menţionat documentar în hrisovul din 6 mai 1519 prin care domnul 

Neagoe Basarab întăreşte Sorei cu fiii ei cinci părţi din Bouari, moştenire de la mama sa 

Stana 414 . 

Bodineşti, sat dispărut, situat probabil lângă Gogoşari. Prima menţiune documentară 

datează din 30 iulie 1535 când Radu Paisie întăreşte prin hrisov partea lui de ocină lui Voico, 

moşnean din Bodineşti 415 . 

Bolintin, com. Bolintin. Satul este atestat documentar la 5 martie 1433 în hrisovul lui 

Alexandru Mircea, prin care întăreşte mănăstirii Bolintin jumătate din satul Bolintin 416 . 

Borobeică, sat dispărut aşezat probabil lângă Gogoşari, com. Gogoşari. Prima 

atestare documentară datează din 30 iulie 1535, când Radu Paisie, domnul Ţării Româneşti, 

întăreşte prin hrisov partea de ocină a lui Voico din Borobeică, nepoţilor de soră ai 

acestuia 417 . 

Brăniştari/Brăniştar, com. Călugăreni. Satul are prima atestare documentară la 8 

aprilie în hrisovul prin care Petru cel Tânăr întăreşte mănăstirii „Sf. Nicolae” 

Pâlcov ocina de la Brăniştar, a patra parte din partea jupânesei Caplea 418 . 

Bucşani, com. Bucşani. Satul este atestat documentar la 5 martie 1433 în hrisovul lui 

Alexandru Mircea, care localizează mănăstirea Bolintin faţa de satul Bucşani 419 . 

Cacaleţi, azi Izvorul, com. Gogoşari. Satul are prima atestare documentară în 

hrisovul din 7 martie 1582 prin care Mihnea Turcitul întăreşte mănăstirii Iveri din Bucureşti 

satul Cacaleţi, partea dăruită de jupan Stelea spătar 420 . 

Călineşti, satul este atestat în 15 martie 1560, în zapisul lui Radu din Glupavi, scris 

de popa Ion din Călineşti 421 . 


414 DIR, B, veac XVI, vol. I, doc. 146, p. 143-145. 


416 Ibidem, veac. XIII-XV, doc. 84, p. 95. 



419 Ibidem, veac. XIII-XV, doc. 84, p. 95. 

420 Ibidem, veac. XVI, vol. V, doc. 51, p. 49-50. 

421 DRH, B, vol. V, doc. 167, p. 180.


Călugăreni, com. Călugăreni. Satul este atestat documentar într-un act din 27 

septembrie 1461, care menţionează un document de la Vlad Ţepeş pentru Călugăreni, cu 

indicarea tuturor hotarelor 422 . 

Călugăreni/Coţopeneşti, de la Neajlov, sat dispărut, situat lângă Cupele, com. 

Vânătorii Mici. Prima menţiune documentară datează din 15 iulie 1475, când Basarab Laiotă 

întăreşte mănăstirii Cozia mai multe stăpâniri, printre care şi satul Călugăreni 423 . 

Cămineşti, probabil Cămineasca, com. Schitu. Satul a fost menţionat la 13 august 

1568 în hrisovul domnitorului Alexandru Mircea prin care întăreşte ocină în Cămineşti lui 

Albul, Armeanca şi Boba 424 . 

Căpoteşti, sat dispărut, situat probabil lângă Tomuleşti, com. Toporu. Acesta a fost 

menţionat pentru prima dată în hrisovul domnitorului Neagoe Basarab din 14 iulie 1520 prin 

care întăreşte părţi de ocină în Capoteşti lui Badea Oţelea 425 . 

Căptoreşti, sat dispărut, situat lângă Hulubeşti, com. Călugăreni. Prima atestare 

documentară este din 14 ianuarie 1634, când printre martorii zapisului de vânzare a unei ocini 

din Goruneni este martor un Moga logofăt din Căptăreşti 426 . 

Căscioarele, com. Găiseni. Satul este consemnat documentar la 13 februarie 1629 în 

hrisovul lui Alexandru Iliaş prin care întăreşte mănăstirii Pantocrator de la Sf. Munte 

mănăstirea Căscioarele, să-i fie metoh 427 . 

Căzăneşti, sat dispărut, situat lângă Bucşani, com. Bucşani. Prima menţiune 

documentară este din 5 septembrie în hrisovul prin care domnul Alexandru 

Mircea întăreşte lui Stanciu logofăt din Căzăneşti moşie în Hulubeşti 428 . 

Câlceşti, azi inclus în Chirculeşti, com. Iepureşti. Satul este menţionat în hrisovul din 

14 februarie 1618 prin care Alexandru Iliaş întăreşte lui Bran ocină în Câlceşti 429 . 

Codreşti/Codrişeşti/Codrişăşti, sat dispărut, azi inclus în Bucşani, com. Bucşani. 

Prima atestare documentară datează din 23 aprilie , în hrisovul lui Radu de la Afumaţi, 

prin care acesta întăreşte lui Albu partea de ocină din Codreşti 430 . 

Coiani, azi Mironeşti, com. Gostinari. Prima menţiune documentară a satului este 

cuprinsă în hrisovul domnitorului Radu Paisie scris în Coiani, la 20 martie 1542 431 . 

422 


423 

Ibidem. 

424 

DIR, B, veac XVI, vol. III, doc. 328, p. 282-283. 

425 

Ibidem, vol. I, doc. 157, p. 158-160. 

426 

DRH, B, vol. XXIV, doc. 190, p. 255-256. 

427 

Ibidem, vol. XXII, doc. 225, p. 441-443. 

428 

Ibidem, vol. V, doc. 101, p. 194-195. 

429 

DIR, B, veac XVII, vol. III, doc. 169, p. 194-195. 

430 

Ibidem, veac. XVI, vol. II, doc. 29, p. 31-32.

74 


Comana, com. Comana. Satul este amintit documentar în hrisovul din 10 decembrie 

1505 prin care Radu cel Mare întăreşte lui Şuica paharnic jumătate din satele Dadilov şi 

Pietri, până în hotarul Comanei 432 . 

Copăceni, com. Adunaţii Copăceni. Satul este menţionat pentru prima dată în 

hrisovul domnesc din 27 iunie 1566 în care satul Copăceni este hotar al ocinei Dudeasca 433 . 

Corbii Ciungi, azi Izvorul, com. Vânătorii Mici. Este consemnat în hrisovul din 8 

ianuarie 1580 ca hotar al satului Călugăreni–Coţopeneşti, întărit de domnul Mihnea Turcitul 

mănăstirii Glavacioc 434 . 

Crevedia/Crivădeni/Crivădiia, com. Crevedia Mare. Satul are prima menţiune 

documentară la 9 februarie 1524, în hrisovul lui Radu de la Afumaţi, care întăreşte mănăstirii 

Argeş satul Crivădeni cu tot hotarul 435 . 

Cucuruzu/Cucurezi, com. Răsuceni. Satul este menţionat în hrisovul domnitorului 

Alexandru Mircea din 29 ianuarie 1575, în care, într-o pricină de pâră la domnie se află şi 

Radu, feciorul Oancii Găojani din Cucurezi 436 . 

Cupele/Cupeni, com. Vânătorii Mici. Satul este consemnat în hrisovul din 8 ianuarie 

1580 ca hotar al satului Călugăreni–Coţopeneşti, întărit de domnul Mihnea Turcitul mănăstirii 

Glavacioc 437 . 

Curăteştii de Sus, azi Chirculeşti, com. Iepureşti. Satul este amintit pentru prima dată 

la 31 ianuarie 1631 în zapisul prin care jupâneasa Maria vorniceasa pune zălog lui Gheorghe 

logofăt satul său Curăteştii de Sus, cu rumânii 438 . 

Dadilov/Deadilov/Dedilov, com. Dadilov. Satul este consemnat documentar la 10 

decembrie 1505 în hrisovul lui Radu cel Mare prin care întăreşte lui Şuica paharnic cu fiii 

jumătate din satul Dadilov 439 . 

Dănciuleşti, probabil Sterea, com. Clejani. Satul are prima menţiune documentară în 

hrisovul lui Radu Şerban din 20 ianuarie 1610 când printre boierii jurători pentru jupâneasa 

Maria se afla şi Stan Băzoe din Dănciuleşti 440 . 

431 Ibidem, doc. 288, p. 286-287. 



434 Ibidem, vol. IV, doc. 443, p. 443- 444. 



437 Ibidem, doc. 443, p. 443-444. 

438 DRH, B, vol. XXIII, doc. 201, p. 327-328. 


440 Ibidem, veac XVII, vol. I, doc. 383, p. 433-435.


Dărăşti, com. Dărăşti. Prima atestare documentare a satului datează din 10 

decembrie 1535, în hrisovul domnitorului Radu Paisie, în care în lista martorilor actului este 

numit şi Neacşu din Dăraşti 441 . 

Desegari/Desăgeşti, sat dispărut, situat lângă Mirău, sat care a fost consemnat în 

zapisul lui Radu din Stupari din 15 martie 1560 442 . 

Dibăceşti, sat dispărut, situat lângă Valea Plopilor, com. Ghimpaţi. Acesta este 

atestat documentar la 17 mai 1529 în hrisovul domnului Moise Movilă prin care întăreşte 

fraţilor Tatu şi Dragomir ocina cumpărată de ei mai de mult în Dibăceşti 443 . 

Drugăneşti, azi inclus în Floreşti, com. Stoieneşti. Satul a fost menţionat prima dată 

documentar în hrisovul lui Vladislav al II-lea din 19 aprilie 1525, prin care întăreşte lui 

Stanciu grămătic cu feciorii, fiul lui Obraz Lat, mai multe sate, printre ele şi Drugăneştii 444 . 

Duşani, sat dispărut, situat lângă Crovu, com. Ghimpaţi. Acesta a fost pomenit 

prima oară în hrisovul domnitorului Radu Şerban din 15 august 1606, prin care întăreşte lui 

Barbu, lui Radu logofăt şi lui Dumitru din Duşani ocină în Duşani 445 . 

Elhoveţ/Ilhoveţ, sat dispărut, inclus în Coteni, com. Bulbucata. Acesta a fost 

menţionat în hrisovul domnitorului Mircea Ciobanu la 16 iunie 1545, prin care întăreşte 

jupâniţei Caplea, în cazul morţii soţului ei, satul Elhovăţ 446 . 

Gălăşeşti, sat dispărut, situat lângă Brăniştari, com. Călugăreni, sat care este atestat 

la 27 august 1597, în hrisovul domnitorului Mihai Viteazul, prin care întăreşte lui Dumitru 

ban ocină la Gălăşeşti 447 . 

Găojani, com. Găojani. Satul este atestat documentar la 17 februarie 1569 în hrisovul 

lui Alexandru Mircea, prin care întăreşte lui Danciu şi fratelui său Oprea moşie în Găojani, 

Siliştea şi Preajba 448 . 

Găureni, azi Teişoru, com. Ghimpaţi. Satul este pomenit prima oară la 23 martie 

1629 într-un act de vânzare cumpărare, în care este martor şi Oprea logofăt din Găureni 449 . 

Gâşteşti, azi Pădureni, com. Buturugeni. Satul este atestat la 23 noiembrie 1608 în 

hrisovul domnitorului Radu Şerban, printre martori aflându-se şi Pârvan din Gâşteşti 450 . 


442 DRH, B, vol. V, doc. 167, p. 180. 

443 DIR, B, veac XVI, vol. II, doc. 65, p. 66. 


445 Ibidem, veac XVII, vol. I, doc. 213, p. 222-224. 



448 DRH, B, vol. VI, doc. 136, p. 171. 


450 DIR, B, veac XVII, vol. I, doc. 318, p. 348.

76 


Gloşivul/Gluşov, sat dispărut, situat lângă Căscioarele, com. Căscioarele. Acesta este 

menţionat la 22 septembrie 1576 în hrisovul domnitorului Alexandru Mircea, prin care 

întăreşte satul Gloşivul lui Dan pârcălab şi lui Staico 451 . 

Glupavi, sat dispărut, situat lângă Mirău, com. Stoieneşti sat care a fost menţionat 

documentar cel dintâi în hrisovul domnitorului Moise Movilă, redactat de Tudoran în câmpul 

Glupavilor la 22 mai 1530 452 . 

Gomenii de Sus/Gornenii de Sus, azi Goruneni, com. Iepureşti. Satul este atestat la 

21 aprilie 1560 în hrisovul domnitorului Petru cel Tânăr, prin care întăreşte lui jupan Gâscă, 

clucerul, satul Gornenii de Sus, moştenit de la mama lui Vişa 453 . 

Grădiştea, com. Comana. Satul este atestat la 27 august 1597, în hrisovul 

domnitorului Mihai Viteazul, prin care întăreşte lui Dumitru ban ocină la Grădiştea din Vale, 

cumpărată de el cu 1270 aspri, pentru 400 stânjeni 454 . 

Greaca, com. Greaca. Satul este atestat documentar în hrisovul domnitorului Vlad 

Vintilă, scris în satul Greaca, în 16 august 1532 455 . 

Greci, sat dispărut, situat lângă Cârtojani, com. Roata de Sus. Acesta a fost 

menţionat în hrisovul domnitorului Radu Paisie din 27 septembrie 1543 prin care întăreşte lui 

Drăghici portar ocina din satul Greci, pe care acesta a cumpărat-o cu 7000 de aspri 456 . 

Hodivoaia, com. Putineiu. Prima atestare documentară datează din 20 februarie 

1580, în hrisovul prin care domnitorul Mihnea Turcitul întăreşte mănăstirii „Sf. Troiţă” 

jumătate din satul Hodivoaia 457 . 

Hulubeşti/Culubeşti, com. Călugăreni. Satul are prima menţiune documentară la 5 

septembrie în hrisovul prin care domnul Alexandru Mircea întăreşte lui Stanciu 

logofăt din Căzăneşti moşie în Hulubeşti, din zestrea dată de soacra sa soţiei sale 458 . 

Iaşi/Iaşă, sat dispărut, situat lângă Hulubeşti, com. Călugăreni. Acesta a fost 

consemnat prima dată în hrisovul lui Alexandru Mircea, în care se aminteşte şi de judecata lui 

Danciu postelnic şi Oprea postelnic cu Danciu armaş din Iaşă 459 . 

Ioneşti, sat dispărut, situat lângă Hulubeşti, com. Călugăreni. Prima atestare 

documentară datează din 1 decembrie 1567, în hrisovul lui Petru cel Tânăr, prin care întăreşte 

451 Ibidem, veac XVI, vol. IV, doc. 242, p. 241-242. 


453 DRH, B, vol. V, doc. 176, p. 189, 190. 


455 Ibidem, vol. II, doc. 112, p. 109. 

456 Ibidem, doc. 314, p. 308-309. 


458 DRH, B, vol. VI, doc. 101, p. 126. 

459 Ibidem, doc. 171, p. 210.


slugilor sale Oană, Micu, Drăgan şi Badea o ocină la Ioneşti, cumpărată de bunicul lor 

Onica 460 . 

Izvoarele, com. Izvoarele. Satul are prima atestare documentară la 3 octombrie 1634 

în hrisovul lui Matei Basarab prin care îi întăreşte lui Constantin mare postelnic şase sate, 

printre care şi Izvoarele 461 . 

Letca/Letca Veche, com. Letca Nouă. Satul este menţionat documentar în hrisovul 

din 6 mai 1519 prin care domnul Neagoe Basarab întăreşte lui Oprea cu fii şi lui Radu cu 

fraţii şi cu fiii lor jumătate, partea Stanei din satul Letca, cumpărată cu 250 de aspri şi tot 

acolo a treia parte din partea Stancăi, dată de Dobruşa 462 . 

Malu/Malu Spart, com. Bolintin. Satul are prima menţiune documentară la 23 

noiembrie 1608, în hrisovul lui Radu Şerban, în care, printre martori se afla şi popa Gorga din 

Malu 463 . 

Mârşa, com. Mârşa. Satul este atestat documentar în hrisovul domnitorului Vladislav 

al II-lea din 17 septembrie 1473, prin care întăreşte lui Barbu cu fiii şi nepoţii jumătate din 

Mârşa 464 . 

Măldăreşti, sat dispărut, situat în hotar cu Mârşa, com. Mârşa. Este pomenit în 

hrisovul din 17 iunie prin care domnul Mircea Ciobanul judecă şi hotărăşte drept 

hotar al satului Măldăreşti, Valea Cruşovului 465 . 

Mihăileşti/Mihăeşti, com. Mihăileşti. Satul are o primă atestare documentară la 14 

iunie 1579, în hrisovul prin care domnitorul Mihnea Turcitul întăreşte ocină în Mihăileşti lui 

Stoica cu fiii şi lui popa Vlad, călugărul 466 . 

Milcoveni, sat dispărut, situat pe Valea Milcovăţului, lângă Letca Veche, com. Letca 

Nouă. Prima atestare documentară este consemnată în hrisovul din 6 mai 1519 prin care 

domnitorul Neagoe Basarab întăreşte părţi din Milcoveni mai multor moşteni din sat 467 . 

Mirău/Mirăul/Mierăul, com. Stoieneşti. Satul este consemnat în zapisul lui Radu din 

Glupavi din 15 martie 1560 468 . 

460 Ibidem, doc. 46, p. 61-63. 

461 Ibidem, vol. XXIV, doc. 387, p. 513-514. 


463 Ibidem, veac XVII, vol. I, doc. 318, p. 348. 

464 DRH, B, vol. I, doc. 105, p. 183-185. 

465 DIR, B, veac XVI, vol. II, doc. 351, p. 338-339. 



468 DRH, B, vol. V, doc. 167, p. 180.

78 


Mogoşeşti, com. Adunaţii Copăceni. Prima atestare documentară este la 10 mai 

1555, în porunca lui Pătraşcu cel Bun prin care întăreşte lui Udrişte slugerul şi soţiei sale 

Stanca mai multe părţi de sate, printre ele şi Mogoşeşti 469 . 

Nanoţi/Năneşti, sat dispărut, situat lângă Putinei, menţionat pentru prima dată în 

hrisovul domnitorului Neagoe Basarab din 14 iulie 1520, prin care întăreşte lui Badea Oţelea 

parte în Nanoţi 470 . 

Ogrăzeni, com. Ogrăzeni. Satul este atestat documentar în hrisovul domnitorului 

Neagoe Basarab din 10 martie 1517, prin care întăreşte mănăstirii Bolintin mai multe sate şi o 

parte în Ogrezeni 471 . 

Parapani/Paraipani, azi Vedea, com. Vedea. Satul este menţionat documentar la 7 

martie 1582 în hrisovul prin care Mihnea Turcitul întăreşte lui jupan Stelea spătar ocină la 

Parapani 472 . 

Pietrele/Pietri, com. Băneasa. Satul este consemnat documentar la 10 decembrie 

1505 în hrisovul lui Radu cel Mare prin care întăreşte lui Şuica paharnic cu fii jumătate din 

satul Pietri 473 . 

Poeni/Poiana lui Stângă, com. Vânători. Satul este atestat documentar la 25 iunie 

1628, în hrisovul lui Alexandru Iliaş, prin care domnul hotărăşte ca popa Dragomir din Poeni 

să nu mai plătească birul acolo, pentru că era sat risipit şi selişte pustie din urmă cu 6 ani 474 . 

Popeşti, com. Mihăileşti. Prima menţiune documentară a satului datează din 25 

aprilie 1572, în hrisovul domnului Alexandru Mircea, prin care întăreşte lui Stanislav, Stan şi 

Cârstea cu fiii lor ocină în Popeşti 475 . 

Prisăceni/Presăcene/Preseceni, inclus în Buturugeni, com. Buturugeni. Satul are 

prima atestare documentară în zapisul lui Marco şi soţiei sale Parasca din 4 noiembrie , când vând moşie în Prisăceni 476 . 

Prund, com. Prund. Satul este atestat documentar într-un act din 27 septembrie 1461 

care menţionează un document de la Vlad Ţepeş pentru Călugăreni, în care este semnalată 

Calea Prundului 477 . 

469 Cat. Doc. Ţ. Rom., vol. I, doc. 645, p. 98. 


471 DRH, B, vol. II, doc. 150, p. 292. 





476 Ibidem, veac XVII, vol. IV, doc. 351, p. 344-345. 

477 DRH, B, vol. I, doc. 121, p. 206.


Racoviţa, sat dispărut, situat probabil lângă Izvorul, com. Gogoşari. Prima atestare 

documentară datează din 10 decembrie 1535, în hrisovul domnitorului Radu Paisie în care, în 

lista martorilor actului sunt numiţi şi Neniul şi Dragnea din Racoviţa 478 . 

Răceni, sat dispărut, situat lângă Arsache, com. Vedea, menţionat la 7 martie 1582 în 

hrisovul prin care Mihnea Turcitul întăreşte lui jupan Stelea spătar mai multe ocini în Răceni, 

cumpărate de boier 479 . 

Roata, com. Roata de Jos. Satul are prima atestare documentară în hrisovul 

domnitorului Vladislav al II-lea din 16 septembrie 1473, prin care întăreşte lui Costea cu fiii 

săi, Manea şi Radu, stăpânirea peste Roata 480 . 

Roşia/Roşiia, sat dispărut, situat lângă Cupele, com. Vânătorii Mici. Acesta este 

atestat la 13 iunie 1599 în hrisovul lui Mihai Viteazul, în care apare şi Radu postelnic din 

Roşia în lista boierilor jurători pentru Dumitru ban 481 . 

Ruşeţu, sat dispărut, situat lângă Vânătorii Mici, com. Vânătorii Mici. Acesta a fost 

consemnat în hrisovul din 8 ianuarie 1580 ca hotar al satului Călugăreni – Coţopeneşti, întărit 

de domnul Mihnea Turcitul mănăstirii Glavacioc 482 . 

Ruşi, azi Milcovăţul, com. Letca Nouă. Satul este atestat documentar la 6 martie 

1628, în hrisovul domnitorului Alexandru Iliaş prin care întăreşte lui Hrizea mare logofăt 

moşia din Bucşanii de Jos, inclusiv partea lui Balea, logofătul din Ruşi 483 . 

Sămăileni, sat dispărut, situat în hotar cu Toporu, com. Toporu, menţionat în hrisovul 

din 1 august 1570 prin care Alexandru Mircea întăreşte lui Rusin cu fiii săi ocina din 

Sămăileni, cumpărată de acesta 484 . 

Sârbi, sat dispărut, situat pe Valea Argeşului, lângă Băneşti, com. Iepureşti. Acesta 

este menţionat în hrisovul din 18 mai 1547 prin care Mircea Ciobanul întăreşte lui Bârcă pitar 

şi jupânesei sale satul Sârbi cu tot hotarul şi rumânii 485 . 

Severin, sat dispărut, situat probabil lângă Letca Veche, com. Letca Nouă. Acesta a 

fost menţionat documentar la 6 mai 1519 în hrisovul domnului Neagoe Basarab, prin care 

întăreşte părţi în satul Severin lui Cârstea, fratelui său Stoia şi lui Coman 486 . 

478 DIR, B, veac XVI, vol. II, doc. 189, p. 195-196. 


480 DRH, B, vol. I, doc. 105, p. 183-185. 




484 DIR, B, veac XVI, vol. III, doc. 422, p. 368-369. 


486 Ibidem, vol. I, doc. 143, p. 143-145.

80 


Singureni, com. Singureni. Prima atestare documentară a satului este din 10 

decembrie 1535, în hrisovul domnitorului Radu Paisie în care, în lista martorilor actului este 

numit şi un Oană din Singureni 487 . 

Sminov, sat dispărut, situat lângă Grădiştea, com. Comana, menţionat în zapisul din 

, printre martorii actului aflându-se şi Radu lui Stănimir din Sminov 488 . 

Socoteşti, sat dispărut, situat lângă Grădinari, com. Grădinari. Acesta este atestat 

documentar la 14 iunie 1588 în hrisovul lui Mihnea Turcitul prin care domnitorul îi întăreşte 

lui Bogdan logofăt, printre alte bunuri, şi un ţigan cumpărat de la Diicu din Socoteşti 489 . 

Stăneşti, com. Stăneşti. Satul este atestat documentar la 20 mai 1570 în hrisovul lui 

Alexandru Mircea, prin care întăreşte satului Stăneşti ocina Gurbani, partea de sus 490 . 

Stănislăveşti, sat dispărut, situat probabil lângă Cârtojani, com. Roata. Acesta este 

menţionat pentru prima dată în hrisovul domnitorului Neagoe Basarab din 14 iulie 1520, prin 

care întăreşte lui Călian cu fraţii săi parte de ocină în satul Stănislăveşti 491 . 

Strâmba, sat dispărut, aşezat lângă Hulubeşti, com. Călugăreni. Acesta a fost 

menţionat documentar la 26 iunie 1588, în hrisovul lui Mihnea Turcitul, în care, în rândul 

celor 24 de boieri jurători pentru averea mănăstirii Dealu se află şi Chiriac vornic din 

Strâmba 492 . 

Şerpăteşti/Şirmăneşti, sat dispărut situat lângă Daia, com. Daia. Are prima menţiune 

documentară la 12 noiembrie 1595, în hrisovul lui Mihai Viteazul, prin care domnitorul 

întăreşte lui Ivan mare vornic satul Şerpăteşti, cu tot hotarul şi Balta Criva 493 . 

Şoimari, sat dispărut, situat probabil lângă Uieşti, com. Bucşani. Acesta are prima 

atestare documentară în hrisovul domnitorului Neagoe Basarab din 14 iulie 1520, prin care 

întăreşte unor moşneni părţile lor de ocină în Şoimari 494 . 

Şovârcu, sat dispărut, situat lângă Stăneşti, com Stăneşti. Acesta este atestat 

documentar la 20 mai 1570 în hrisovul lui Alexandru Mircea prin care întăreşte satului 

Şovârcu ocina Gurbanu, partea de jos 495 . 


488 Ibidem, veac XVII, vol. I, doc. 197, p. 204. 

489 Ibidem, veac XVI, vol. V, doc. 385, p. 366-367. 






495 Ibidem, vol. III, doc. 413, p. 359-360.


Tihuleştii de la Plopi, sat dispărut, situat lângă Daia, com. Daia. Are prima menţiune 

documentară la 12 noiembrie 1595, în hrisovul lui Mihai Viteazul prin care întăreşte lui Ivan 

mare vornic satul Tihuleştii de la Plopi 496 . 

Toporu/Topol/Topora/Toporiul, com. Toporu. Satul este atestat documentar la 6 mai 

1519 în hrisovul domnitorului Neagoe Basarab prin care întăreşte lui Gherghe cu fiii săi parte 

din Topor, cumpărată pentru 120 aspri 497 . 

Trestenic/Trestenici/Tristinic, azi inclus în Tomuleşti, com. Toporu. Satul este 

menţionat documentar în hrisovul domnitorului Neagoe Basarab din 14 iulie 1520, prin care 

întăreşte mai multor moşneni părţile de ocină ce li se cuvin în Trestenic 498 . 

Uieşti, com. Bucşani. Satul, sub numele de Uieştii de la Dâmbovnic, are prima 

atestare documentară în hrisovul domnitorului Vladislav al II-lea din 16 septembrie 1473 prin 

care întăreşte lui Vâlcan, Tatul, Şerban, Neagoe şi Muşat stăpânirea peste acesta 499 . 

Uzigani, probabil Uzunu, com Călugăreni. Satul este atestat la 27 august 1597 în 

hrisovul domnului Mihai Viteazul prin care îi întăreşte lui Dumitru mare vornic ocină în 

Uzigani 500 . 

Velea, sat inclus în Bulbucata, com. Bulbucata. Prima atestare documentară internă 

este cuprinsă în hrisovul domnesc din 23 martie 1542 prin care Basarab cel Tânăr – Ţepeluş 

întăreşte mănăstirii Snagov jumătate din satul Velea cu moara de la Neajlov 501 . 

Zăvârca/Izvârta, azi inclus probabil în Ogrezeni, com. Ogrezeni. Satul este atestat 

documentar la 20 iunie 1507 în hrisovul lui Radu cel Mare, prin care întăreşte mănăstirii 

Glavacioc satul Izvârta, cu tot hotarul şi toate morile 502 . 

Ce populaţie aveau aceste aşezări 503 în sec. XIV-XVII, câte gospodării cuprindeau 

ele, din câţi membri era alcătuită o familie, sunt întrebări la care izvoarele scrise nu au putut 

oferi răspunsuri clare 504 . Singura sursă care poate aduce unele lămuriri, chiar şi limitate, 

rămâne cercetarea arheologică. 



498 Ibidem, doc. 157, p. 158-160. 

499 DRH, B, vol. I, doc. 105, p. 183-185. 


501 DRH, B, vol. I, doc. 179, p. 291. 

502 DIR, veac XVI, vol. I, doc. 38, p. 42-44. 

503 P. P. Panaitescu presupune că în timpul lui Vlad Ţepeş populaţia Ţării Româneşti ar fi fost de 400000-500000 

de locuitori (vezi P. P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, Buc., 1944, p. 61). 

504 Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 33. Întrucât primele informaţii corespunzătoare unei statistici în Ţara 

Românească sunt cele din harta rusă din 1835, ele neputând fi folosite ca bază de date, pot fi utilizate doar ca 

termen de comparaţie pentru o realitate anterioară cu câteva secole.

82 


2.4. Populaţia 

Populaţia care locuia aceste localităţi era în epoca medievală românească, sau 

aproape în totalitate românească 505 , argumentele având uneori un caracter indirect. Numele 

toponimic al fostului judeţ muntenesc Vlaşca are la bază forma slavă sudică, bulgărească şi 

sârbească a numelui etnic: vlah=român, vlah, păstor; vlaški=românesc, din care derivă topicul 

sârb Vlaška. La rândul lui acest judeţ se învecina cu pădurea Vlăsiei, topic ce conţine aceeaşi 

temă de origine slavă: vlasi = pluralul de la vlah la slavii meridionali 506 . Un alt toponimic 

creat de străini după numele etnic al locuitorilor este al satelor dispărute, Romanaţii de Sus şi 

Romanaţii de Jos din judeţul Teleorman 507 , numite asemenea judeţului vecin, Romanaţi 508 . 

Alături de români trăiau în regiune oameni din alte etnii, chiar şi alte religii, având 

aceleaşi drepturi şi îndatoriri ca populaţia locală. În hrisovul din 13 iunie 1636 Matei Basarab 

întăreşte mănăstirii „Sf. Troiţă” dijma din satul Parapani de la cel ce va cosi fânul pe ocina ei 

fie turc, fie călăraş, sârb sau ţăran 509 . 

Printre grecii trăitori aici îi aflăm în 1579 în calitate de stăpâni pe Sima grecu, care 

era proprietar la Islaz, împreună cu jupâneasa Marga 510 , pe Iane grecu şi Dumitru grecu, 

cărora Mihnea Turcitul le întăreşte prin hrisov, în anul 1538, moşia Gabrov şi o parte din 

Găvăneşti 511 sau pe Stanciu grecu ce pierduse moşia Radovanu 512 , dar şi în raporturi de 

dependenţă, cum era Cârstea, feciorul lui Dumitru grecu din Ostra, care se vinde rumân în 

1623 513 . Un Mahamet turcul din Ruşii de Vede semnează în limba turcă ca martor pe un zapis 

din 20 oct. 1634 514 şi un evreu, Tănasie al doilea portar, primeşte danie de la Matei Basarab la 

Uieşti, pentru slujbă dreaptă şi pentru că a fost de lege evreiască şi domnul l-a botezat şi 

cununat 515 . Despre sârbi, care cel mai probabil erau bulgari 516 , se găsesc primele menţiuni 

505 

Ibidem. 

506 

Iorgu Iordan, Dicţionar de toponimie românească, Buc., 1963, p. 304. 

507 

Cat. Doc. Ţ. Rom., vol. IV, doc. 1562. 

508 

N. Iorga, Revelaţii toponimice, p. 17. Însăşi denumirea statului muntean în acte slavone, redactate în 

cancelaria domnească, este în mod obişnuit Ungrovlahia, începând cu anul 1394, cand când Vlaicu Vladislav se 

intitulează „domn a toată Ungrovlahia” (vezi DRH, B, vol. I, doc. 6, p.17-18). 

509 

DRH, B, vol. XXV, doc. 306, p. 341. 

510 

DIR, B, veac XVI, vol. IV, doc. 414, p. 409-412. 

511 

Ibidem, vol. V, doc. 119, p. 113-115. 

512 

Ibidem, doc. 313, p. 301-302. 

513 

Ibidem, veac XVII, vol. IV, doc. 277, p. 262. 

514 

DRH, B, vol. XXIV, doc. 390, p. 515-516. 

515 

Doc. Tel., doc. 322, p. 160-161. 

516 

Se ştie că în toponimia noastră este foarte rar folosit termenul bulgari, preponderent fiind numele de sârbi, 

care s-a răspândit în Ţara Românească masiv din cea de-a doua jumătate a sec. al XVIII-lea, printr-o imigraţie 

puternică de bulgari (vezi I. Donat, Câteva aspecte geografice ale toponimiei din Ţara Românească, în Fonetică 

şi Dialectologie, IV, Buc., 1962, p. 108). Termenul sub care erau numiţi bulgarii de români este substantivul 

„schiau” (vezi, Iorgu Iordan, op. cit., p. 265) pe care îl găsim în sec. al XVIII-lea într-un topic pe Valea Oltului,


documentare în timpul domniei lui Matei Basarab, când domnul le întăreşte cu hrisov, în anul 

1635, lui Ieremia căpitan şi sârbilor din steagul lui, satul Gruianii 517 şi când acelaşi domnitor 

îi dă lui Dragomir mare vornic învoire să aducă sârbi pe moşia mănăstirii Plăviceni, în anul 

1638 518 . 

Inventarierea aşezărilor medievale din actualele judeţe Teleorman şi Giurgiu 

îngăduie şi o clasificare a lor după nume, în mai multe grupări toponimice, cu caracter 

compozit, atât etimologic cât şi tipologic 519 . Se delimitează în primul rând 

cele care au origine străină faţă de cele cu origine locală. Cele mai numeroase sunt 

topicele slave, ele indicând atât denumirile lăsate de stăpânitorii slavi dar şi apelative din 

limba curentă a populaţiei majoritare româneşti 520 . Enumerarea începe cu însuşi numele 

istoric Vlaşca al judeţului Giurgiu 521 şi cuprinde un număr de 23 de localităţi în judeţul 

Teleorman şi 12 în judeţul Giurgiu. Cele mai multe hidronimice, cu excepţia Oltului şi 

Argeşului, care au denumiri locale cunoscute din antichitate, au aceeaşi origine, 12 cursuri de 

apă purtând o denumire slavă şi sunt situate cu precădere spre estul regiunii 522 . 

Mai puţin numeroase, topicele pecenego-cumane păstrează memoria trecerii acestei 

populaţii de stepă, cu preferinţe pentru câmpie şi cursuri de apă, în numele judeţului 

Teleorman, derivat din sintagma Deli-Orman, în traducere Pădurea nebună, care a dat şi 

numele unui râu, în hidronimicele terminate în sufixul –ui, Călmăţui, Urlui, Bercelui etc. 523 , 

precum şi în alte forme lexicale: Burdea, Plapcea, Tecuci etc. şi în denumiri de localităţi cum 

sunt Tecuci, Zbrăgleze ş.a., concentrate înspre limita vestică a regiunii, în actualul judeţ 

Teleorman 524 . 

Toponimia a păstrat şi numele unor populaţii străine care s-au perindat şi s-au aşezat 

aşezat pe acest teritoriu, cum ar fi tătarii, sârbii (sau bulgarii), turcii, grecii, ruşii dar şi însuşiri 

ale locului în care este situată o aşezare sau ale populaţiei care trăieşte în acele locuri 525 . 

lângă Uda, numit Skaun (Fr. Schwantz, Harta Olteniei din 1722) sau Skiau (Fr. Bauer, Mémoires historiques et 

géografiques sur la Valachie, Frankfort et Leipzic, 1778, p. 186). 


518 Marieta Adam, Documente inedite din Arhiva Cretzulescu, în SMIM, VI, 1973, p. 360. 

519 Oana Mădălina Popescu, Teleormanul medieval. Cercetări de istorie socială, toponimie şi onomastică, sec. 

XIV-XVII, Buc., 2008, p. 26. 

520 Iorgu Iordan, op. cit., p. 7. 

521 Despre revenire la vechiul nume a se vedea discursul de recepţie al lui C. C. Giurescu la primirea ca membru 

în Academia Română. 

522 Se poate observa că hidronimicele slave sunt specifice fostului judeţ Vlaşca, văile superioare ale râurilor 

Câlnişte, Dâmbrovnic, Glavacioc, Neajlov etc. fiind pe teritoriul recent trecut în unitatea administrativă a 

judeţului Teleorman. 

523 I. Conea, I. Donat, Contribution à l'étude de la toponimie pétchénègue-coman de la Plaine Romaine du Bas 

Danube, Buc., 1958, p. 146-147. 

524 Ibidem, p. 156. 

525 Vezi şi Oana Mădălina Popescu, op. cit., p. 126-128

84 


Schema toponimiei medievale din judeţele Teleorman şi Giurgiu 

Numele de origine slavă 

Toponimice 


*Bistreani, Cervenia, Crevenic, Dobroteşti, *Ducna, *Ghiurghev, *Gabrov, 

*Grădiştea, *Gurobodii, Islaz, *Ivaneţ, *Laiova, *Maniţa, *Ostra, *Preajba, *Racoviţa, 

Segarcea, Smârdioasa, Suhaia, Ştorobăneasa, Târnava, *Văselaţi, Zimnicea 


*Coşoveni, *Elhoveţ, Grădişte, Trestenic, *Vlaşănul, Dadilov, Nanoţi, Racoviţa, 

Gloşivul, Novaci 

Hidronimice 


Câlnişte, Dâmbrovnic, Glavacioc, Lişteava, Neajlov, Sâi, Vâjişte, Vodomocna 


Bratilov, Câlnişte, Dâmbrovnic, Glavacioc, Jirnov, Milcovăţ, Neajlov, Suhat 

*sate dispărute 

Nume de origine cumană 


Teleorman, Burnaz, Balaci, *Ciupag, *Zbrăgleze 

Bercelui, Călmăţui, Urlui, Mozac 

Nume de popoare Judeţul Teleorman Judeţul Giurgiu 

Cumani *Comanca 

*Comăneşti 

Comana 

Tătari * Tătarii din Vâjişte - 

Bulgari Scrioaştea/Scheoastrea/Scheostrei 

/Scheostra,Scheostre/Scheostri 

Scheau/Skaun 

- 

Sârbi *Sârbi/lângă Ruşii de Vede 

*Sârbi (lângă Frumoasa) 

*Pleaşov Sârbi 

Sârbi 

Turci *Turcii din Zloteşti - 

Greci - *Greci 

Greaca 

Ruşi Ruşii de Vede 

 

Ruşi 

Români *Romanaţii de Sus 

Vlaşca 

*Romanaţii de Jos 

Vlaşănul


Nume care descriu forma locului (teritoriului) 


*Cârligaţi, Găuriciu, *Găvăneşti, Gălăteni, *Grădişte, *Gurguiaţi, Islaz, Lada, 

Măgurele, *Ostra, Plosca, Putineiu, Scurtu, Scrioaştea, Vârtoape 


*Cârligaţi, Găureni, Putineiu, Roata, Toporu 

Nume care identifică localitatea cu mediul natural înconjurător 


Crângeni, *Gabrov, Frăsinet, Lăceni, Mereni, Merişani, *Novaci, Peretu, Piatra, 

Pietroşani, Plopi, Poeni, Poienari, *Scăeşti, *Stejerei, Ulmeni, *Ulmuleţ, Viişoara. 


Bălăria, Brăniştari, Budeni, *Codreşti, Copăceni, Corbii Ciungi, *Coşoveni, 

Cucurezi, Hulubeşti, Curăteştii de Sus, *Elhoveţul, Epureşti, Gâşteşti, *Ghimpeni, Poieni, 

*Porumbeni, Novaci, *Şoimari, *Şerpăteşti, Trestenic, *Zăvoiu 

Nume care arată o însuşire a locului 


Albeni, *Bălţaţi, Cervenia, Negreni, Plăviceni, Pleaşov, *Prislop, *Roşia, Seaca, 

Smârdioasa, Suhaia, *Ştiubeiele, *Şipotele, Uda, Udeni 


*Albele, *Bouari, Izvoarele, Izvor, Malu, Pietre, *Pietrosul, Prund, Roşia, *Ruşeţu, 

*Strâmba 

Toponimice derivate din nume de persoane 


Albeşti, *Aldeşti, Adămeşti, *Balomireşti, Baldovineşti, *Bădiceşti, *Bucureşti, 

Calomfireşti, Ciolăneşti, *Chivereşti, Dideşti, Drăgăneşti, *Iaroslăveşti, *Măneşti, 

*Mihăileşti, *Mirceşti, *Miroslăveşti, *Muşăteşti, Mârzăneşti, Necşeşti, *Negoeşti, Slăveşti, 

Slăviteşti. 


Băneşti, *Barbuleşti, *Berteşti, Berceni, *Bodineşti, *Câlceşti, *Căptăreşti, 

*Căzăneşti, Ciocăneşti, *Mironeşti, Dănciuleşti, Dărăşti, *Dibăceşti, Drugăneşti, Frăteşti, 

*Iaşi, *Ioneşti, *Măldăreşti, Mogoşeşti, Popeşti, Stăneşti, *Stănislăveşti, Stoieneşti, *Tihuleşti 

Toponimice care arată poziţia socială 


*Comişani, *Comişi, *Nemoşteni, Ştorobăneasa, Voevoda

86 


Toponimice care arată ocupaţiile oamenilor 



*Belitori, Caravaneţi, *Hânsăreşti, *Prisăceni, Vânători 

Călugăreni, Călugărul, *Desăgari, Prisăceni, Vânători 

Toponimice care arată însuşirile fizice şi psihologice 


*Bălţaţi, *Bărboşi, *Bărbăteşti, *Blotori, Dulceni, *Flocoşani, Frumoasa, 

*Ludăneasca, Muţi, Netoţi, Ologi, Râioasa 


Babele 

Nume de origine mocănească 



Băseşti, *Zărneasca, *Zărneşti, *Coşerie, Drăgşani, *Hârlău 

Coiani, Mârşa 

Nume care arată originea locuitorilor 


1. Agricultura 

*Milcoveni, Ogrezeni, *Răceni 

CAP. III. ECONOMIA MEDIEVALĂ 

În tot evul mediu şi chiar în timpurile moderne, întreaga structură administrativ- 

fiscală a Ţării Româneşti se baza pe producţia agricolă rezultată din cultivarea solului şi 

creşterea animalelor 526 . Aspecte ale agriculturii medievale, practicată ca îndeletnicire 

principală de locuitorii de pe teritoriul actualelor judeţe Teleorman şi Giurgiu, sunt 

evidenţiate, în mod sumar, de două surse, documentare şi arheologice, ambele fiind în stadiul 

actual sporadice şi insuficiente 527 . 

526 Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 49. 

527 Cercetările arheologice din aşezări cum sunt cele de la Zimnicea şi Răreanca-Bragadiru sunt limitate 

cronologic la sec. al XIV-lea şi începutul sec. al XV-lea şi nu sunt întru totul relevante pentru profilul 

activităţilor economice. La Zimnicea, de exemplu, s-au găsit boabe de grâu carbonizate şi unelte agricole sau 

legate de creşterea animalelor (vezi I.Nestor et al., Aşezările din societatea primitivă, p. 101).


1.1. Cultivarea plantelor. Cele dintâi informaţii scrise privind cultivarea cerealelor 

datează de la jumătatea sec. al XV-lea, când domnitorul Vlad Dracul întăreşte cu hrisov în 

anul 1441 „găleţile domneşti” ale mănăstirii Glavacioc 528 . Cerealele cultivate erau în primul 

rând grâul şi orzul, din care Radu cel Mare făcea danie, la 21 noiembrie 1504, aceleaşi 

mănăstiri, cu „13 găleţi de grâu şi 13 găleţi de orz în fiecare an” 529 , la care se adaugă ovăzul şi 

meiul, aşa cum reiese din actul prin care Matei Basarab întăreşte mănăstirii „Sf. Troiţă” dijma 

din satul Parapani, jud. Vlaşca „...o claie din zece de grâu, orz, ovăz, mei, fân...” 530 . 

În secolele al XVI-lea şi al XVII-lea în documente se fac referiri la existenţa livezilor 

de pomet, la Sfinţeşti 531 , la Merişani 532 , la Gratia 533 , a bostanului la Crângeni 534 şi a 

grădinilor la Nenciuleşti 535 , dar şi al plantelor tehnice, cum era cânepa, la Duşeşti 536 

Viţa de vie s-a cultivat în satele acestui ţinut de câmpie la fel de intens ca şi în 

regiunile de deal, cu specific viticol. Informaţii despre această cultură se regăsesc într-un mare 

număr de documente începând cu anul 1433, când domnitorul Alexandru Aldea scuteşte 

mănăstirea Bolintin „de vinărici” 537 . Numai în judeţul Teleorman este consemnată existenţa 

viilor în aproximativ 40 de localităţi, între anii 1557 538 şi 1700 539 . Aceste vii erau stăpânite de 

diverse categorii de proprietari. Mănăstirile deţineau vii la Islaz, ca M-rea „Sf. Troiţă” 540 , la 

Ostra, Flocoşani şi Măniceşti – M-rea Flocoşani 541 , la Afumaţi şi Nenciuleşti – M-rea 

Cotmeana 542 , la Sârbi şi Mihăileşti – M-rea Cotroceni 543 . Ceilalţi deţinători erau fie boieri, ca 

Stoicea ban, care în anul 1557 deţinea o vie la Uda şi un loc de vie la Laiovu de Sus 544 , fie 

moşneni ca cei din Nenciuleşti 545 , sau negustori precum Petru şi Ghioca, cupeţi, care aveau o 

vie la Gurobodii 546 ş.a. Preţul viilor este de asemenea precizat în unele acte. Astfel, în anul 

1639, se vinde loc de vie la Drăgăneşti cu 1100 de aspri 547 iar la Gărdeşti se cumpără două 

528 DRH, B, vol. I, doc. 94, p. 162-164. 


530 Ibidem, vol. XXV, doc. 307, p. 341. 


532 DRH, B, vol. XI, doc. 62, p. 84-85. 

533 Doc. Tel., doc. 642, p. 263. 

534 Ibidem, doc. 638, p. 264. 

535 Ibidem, doc. 599, p. 250. 

536 Cat. Doc. Ţ. Rom., vol. VIII, doc. 84, p. 50. 

537 DIR, B, veac. XIII-XV, doc. 84, p. 95. 

538 DRH, B, vol. V, doc. 82, p. 88-89. 

539 Doc. Tel., doc. 725, p. 293. 



542 Doc. Tel, doc. 634, p. 263, 

543 Ibidem, doc. 655, p. 270. 

544 DRH, B, vol. V, doc. 82, p. 88-89. 

545 Doc. Tel., doc. 557, p. 234. 

546 Cat Doc. Ţ. Rom., vol. IV, doc. 976, p. 444. 

547 Ibidem, doc. 1571, p. 685-686.

88 


răzoare cu 600 de bani 548 . În epocă vinul are valoare de schimb: în anul 1631 o moşie la 

Poieni este cumpărată pe un cal şi o bute de vin 549 , iar în 1654 Mareş Băjescu plăteşte pentru 

moşia Hurezi, pe lângă bani şi 40 de vedre de vin a 50 de bani vadra, care fac 2000 550 . 

1.2. Creşterea animalelor aducea importante venituri din comerţ 551 şi produsele sale 

erau impuse cu prioritate la zeciuială 552 . Este probabil că în câmpie, ca şi la munte, creşterea 

oilor era pe primul loc, pe măsură ce Poarta otomană solicita cumpărarea unor cantităţi tot 

mai mari pentru aprovizionarea capitalei 553 iar formularea din documente pentru dijmă începe 

întotdeauna cu „vama oilor”. În hrisovul său din anul 1441 Vlad Dracul, scutind satele Buteşti 

şi Mirceşti de dări, a menţionat întâi darea oilor, apoi pe celelalte 554 . Oile erau valoroase şi ca 

monedă de schimb. În anul 1532, când Vlad Vintilă le întăreşte lui Vlaico şi fraţilor lui ocină 

în Găvăneştii de Jos se specifică faptul că jumătate din sat fusese cumpărat în timpul lui Vlad 

Călugărul „pe 200 de aspri şi 100 de oi care făceau 1200 de aspri” 555 . Mai târziu, în a doua 

jumătate a sec. al XVII-lea, o oaie pe care Nan ceauş a dat-o drept dar la nunta fiului său 

valora 1 taler 556 . Se creşteau de asemenea porci, aşa cum reiese dintr-un hrisov al 

domnitorului Vladislav al II-lea care îi scuteşte de „vama porcilor” pe unii stăpâni de la 

Mârşa, Roata, Uieşti, Bâtcov din jud. Vlaşca şi Găvăneşti, jud. Teleorman 557 . Albinăritul era 

o preocupare importantă, aducătoare de câştiguri bune, de vreme ce Vlad Călugărul scuteşte 

de albinărit satele Gheorgova, Comana, Laiova lui Stroe, dăruite mănăstirii Cutlumuz 558 , 

pentru ca mai târziu, Radu Mihnea să scutească de „darea mierii” şi satul Uda, al aceleiaşi 

mănăstiri 559 . Alte animale, cu bună pondere în economia agrară, dar nesupuse zeciuielii erau 

vitele mari, mai ales boii, care puteau fi oferite şi drept monedă de schimb. În anul 1588 

domnitorul Mihnea Turcitul îi întăreşte lui Mihai ban vii la Plăviceni, cumpărate “cu 2000 

aspri şi doi boi de alţi 600 de aspri” 560 , valoarea animalelor crescând în timp, astfel încât în 

1639 un bou costa între 470-550 aspri 561 . Nici pentru cai nu se percepea zeciuiala şi puteau fi 

oferiţi şi ca daruri preţioase domniei, pentru confirmarea stăpânirii asupra pământului, sub 

548 

Doc. Tel., doc. 281, p. 141. 

549 

DRH, B, vol. XXIII, doc. 301, p. 482. 

550 

Doc. Tel., doc. 377, p. 176. 

551 

Valeria Costăchel, P. P. Panaitescu, A. Cazacu, Viaţa feudală în Ţara Românească şi Moldova în sec. XIV- 

XVII, Buc., 1957, p. 17. 

552 

Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 64. 

553 

Istoria Românilor, vol. IV, 2001, p. 64. 

554 

DRH, B, vol. I, doc. 94, p. 162-164. 

555 

Ibidem, vol. III, doc. 141, p. 218-224. 

556 

Doc. Tel., doc. 516, p. 221. 

557 

DRH, B, vol. I, doc. 105, p. 183-185. 

558 

Ibidem, vol. I, doc. 214, p. 342-344. 

559 

DIR, B, veac XVII, vol. IV, doc. 273, p. 258. 

560 

Ibidem, veac XVI, vol. V, doc. 403, p. 383-384. 

561 

Cat. Doc. Ţ. Rom., vol. IV, doc. 1562, p. 678-681.


forma „darea calului”. Astfel, Vlad cel Tânăr menţionează într-un hrisov din anul 1511 că 

slugerul Vârjoghie din Voevodeşti îi dăduse un cal turcesc pentru 3000 de aspri, pe care 

domnul „l-a dat la unguri când s-a făcut pace cu craiul” 562 şi tot dintr-un hrisov domnesc dat 

de Mihnea Turcitul aflăm că domnitorul Vlad Înecatul dăruise jumătate din satul Islaz lui 

Fârtat, pentru că acesta îi adusese domnia de la Poartă şi pentru care cheltuise 20.000 de aspri 

şi patru cai pruşi 563 . 

1.3. Bălţile şi pescuitul 

Râurile cele mari, Oltul şi Argeşul, cele mai mici, dar mai ales Dunărea cu bălţile şi 

gârlele pe care le alimenta, reprezentau una din cele mai însemnate bogăţii naturale ale 

regiunii. Valoarea lor economică constă nu numai în peştele care era una din principalele 

mărfuri de export şi o bună sursă de venit a domniei, ci şi din faptul că formau obiectul unor 

importante danii pe care domnitorii le făceau în general mănăstirilor, mai ales propriilor 

ctitorii sau sfetnicilor care se dovedeau devotaţi. Astfel prima menţionare a Bălţii Suhaia 

datează din anul , în timpul domniei lui Laiotă Basarab, care o întăreşte 

mănăstirii Cutlumuz 564 . Alţi domni şi succesori ai săi până la Matei Basarab vor întări timp 

de 200 de ani această danie făcută de Mircea cel Bătrân, mănăstirii de la Muntele Athos 565 . 

Un alt complex mare de bălţi care se afla la est de Zimnicea este cel pe care Vlad cel Tânăr îl 

întăreşte în anul 1511 lui Vârjoghie sluger, unul din strămoşii familiei Năsturel 566 . 

Cea mai mare baltă din Ţara Românească era Balta Greaca sau Balta Doamnei 

dinspre gura Argeşului 567 . Ea avea o mare însemnătate în aprovizionarea cu peşte a 

Bucureştiului şi aducea venituri frumoase mănăstirilor ce încasau de aici vamă de pe urma 

pescuitului. Radu de la Afumaţi a dăruit partea domnească din vamă „din douăzeci de peşti, 

patru peşti”, mănăstirilor Glavacioc, Bolintin, Nucet, Strâmbu şi Ursăteşti 568 . Vlad Vintilă a 

sporit numărul acestor mănăstiri cu Snagovul şi Tutana 569 şi Alexandrul Coconul cu 

mănăstirea Mislea 570 . La Greaca îşi aveau sediul şi stolniceii care luau dijma ce se cuvenea 

562 


563 

DIR, B, veac XVI, vol. IV, doc. 414, p. 409-412. 

564 

DRH, B, vol. I, doc. 151, p. 250-253. 

565 

În hrisovul din 23 iulie , emis de Neagoe Basarab, se detaliază întinderea complexului de la 

Suhaia „de la Vadul Şiştovului până la Sichir, toate bălţile şi gârlele din jurul Călmăţuiului” (vezi DRH,B, vol. 

II, doc. 105, p. 208-215). 

566 

Era format din Gârla Şiştovului, Gârla Mare, Balta lui Calotă, Vrămiarul, Zlătanul, Crivedea şi Câlniţa (vezi 

Ibidem, doc. 90, p. 186-187). 

567 

C. C. Giurescu, Istoria pisciculturii, p. 121. 

568 

DIR, B, veac XVI, vol. II, doc. 6, p. 5-7. 

569 

Ibidem, doc. 123, p. 121-122. 

570 

Ibidem, veac XVII, vol. IV, doc. 584, p. 570.

90 


casei domneşti nu numai din această baltă, ci şi din cele învecinate 571 . De beneficiile dijmei 

de peşte s-au bucurat şi călugării mănăstirii „Sf. Troiţă” cărora Matei Basarab le întăreşte 

vama din satul Parapani, ce le fusese dăruită de Radu cel Mare 572 , iar Radu Leon dă dreptul 

mănăstirii Clocociov să ia zeciuiala din peştele din Balta Suhaia 573 . 

În sec. XVII, pe lângă bălţile deja cunoscute sunt amintite în diferite acte şi unele 

eleşteie, cum sunt cele de la Prigoriţi 574 sau Nenciuleşti 575 . 

Bogăţia şi întinderea bălţilor presupune şi existenţa unei populaţii pescăreşti, aşa 

numiţii băltăreţi, asupra cărora funcţionau legi şi tradiţii speciale 576 . Pescuitul se dovedeşte 

astfel în tot evul mediu o activitate importantă şi permanentă, probată atât de piesele 

arheologice descoperite – ace de pescuit, harpoane – cât şi de mărturiile documentare: printre 

martorii unui act din 1686 se află şi Tudor pescarul din Ruşii de Vede 577 . 

1.4. Pădurile 

Sub raportul întinderii pădurilor pâna la marile defrişări din secolul al XIX-lea, 

judeţele Teleorman şi Vlaşca au reprezentat una din zonele cele mai bine împădurite din 

cadrul Câmpiei Române, fapt consemnat şi de hărţile medievale. In harta din anul 1700 

stolnicul Cantacuzino indică pentru judeţul Teleorman trei masive de pădure la est de 

Cotmeana şi pentru Vlaşca un masiv care înconjoară mănăstirea Glavacioc 578 . In harta 

Marelui Stat Major al Armatei Austriece din 1790-1791 (Pl.IV/1) în Teleorman apar 

împădurite regiunile nordice şi centrale, cu concentrări masive între Olt şi Călmăţui şi între 

Vedea şi Teleorman, ce coboară apoi aproape în linie dreaptă până la nord de Câlnişte, 

unindu-se la vest de Bucureşti cu Codrii Vlăsiei, iar peticele de pădure din jurul Comanei şi al 

Neajlovului sugerează că uriaşa pădure din centrul Munteniei se întindea în evul mediu până 

la Dunăre. 

În judeţul Teleorman, unde pădurea ocupa, cum am văzut, o suprafaţă considerabilă 

şi reprezenta o importantă sursă de bogăţie, primele documente scrise se referă la obligaţiile 

fiscale ce decurgeau din exploatarea ei. În anul 1445 domnitorul Vlad Dracul îi scuteşte pe 

Badea Ciutin şi pe fii săi de slujbe şi dajdii, printre care şi cele „de lemne şi de tălpi” 579 , de 

571 C. C. Giurescu, op. cit., p. 122. 

572 DRH, B, XXIV, doc. 222, p. 297-298. 

573 Doc. Tel., doc. 457, p. 201. 

574 Ibidem, doc. 632, p. 262. 

575 Ibidem, doc. 667, p. 274. 

576 C. C. Giurescu, op. cit., p. 222; Henri Sthal, op. cit., p. 64-74. 

577 Doc. Tel., doc. 636, p. 264. 

578 C. C. Giurescu, Istoria pădurii româneşti din cele mai vechi timpuri pană astăzi, Buc., 1975, p. 168. 

579 DRH, B, vol. I, doc. 99, p. 173-175. „Lemnele şi tălpile” se referă la obligaţia locuitorilor de a aproviziona cu 

lemne de ars şi materiale de construcţie curtea domească.


aceleaşi dări fiind scutiţi şi unii locuitori din Mârşa, Roata, Albeşti şi Găvăneşti 580 . Numărul 

documentelor ce conţin referinţe despre pădure este mare. Numai în judeţul Teleorman, în 

intervalul 1567-1699 au fost atestate corpuri de pădure în peste 70 de localităţi, iar din 

formulele de redactare ale actelor de vânzare-cumpărare sau întărire de către domni a 

proprietăţilor, rareori a lipsit specificarea pădurii. În aceleaşi acte, printre puţinele detalii 

privind însuşirile acelor posesiuni, se dau unele amănunte privind preţul stânjenului de 

pădure, care în 1665 era, de exemplu, de 30 de bani atunci când Tudoran, clucer din 

Aninoasa, a cumpărat la Plosca pământ şi pădure 581 şi a crescut la 46 de bani până la sfârşitul 

aceluiaşi secol, când Mareş Băjescu a mai cumpărat o moşie la Zloteşti 582 . 

În Vlaşca era „pădurea cea mare” la vest de râul Argeş, în mijlocul căreia se 

găsea mănăstirea Bolintin 583 . O altă barieră de pădure se întindea la nord-est de Giurgiu, unde 

se afla şi o branişte domnească 584 care la era în posesia mănăstirii Cutlumuz, ce 

„...trebuie să-şi apere braniştea de la Giurgiu şi nimeni să nu îndrăznească să taie sau 

strice” 585 . 

2. Meşteşugurile 

Până la sfârşitul sec. al XV-lea starea meşteşugurilor în regiune nu este înregistrată 

documentar, dar ea trebuie să fi urmat condiţiile generale din Ţara Românească, cu 

meşteşugari din diverse domenii de activitate care satisfăceau necesităţile comunităţilor săteşti 

şi urbane 586 . În urma cercetărilor arheologice de la Zimnicea s-a pus în evidenţă prezenţa în 

sec. al XIV-lea a unui atelier, prin descoperirea unui număr de unelte din dotarea acestuia, cu 

care se produceau obiecte pentru uzul gospodăresc şi agricol 587 . Este neîndoielnic c dovezi ale 

meşteşugurilor casnice ale torsului, ţesutului şi cusutului erau prezente în aşezările de la 

Zimnicea, Flămânda, Răreanca-Bragadiru, unde au fost găsite printre resturile locuinţelor 

diferite piese folosite în această activitate, cum erau fusaiolele, acele de cusut, un dinte de 

dărac ş.a. 

Primii meseriaşi, a căror existenţă este probată documentar, sunt Ştefan şi Martin 

Gasner din Ruşi (Rusmark), ce figurau în registrul frăţiei cizmarilor din Sibiu în anul 1484 588 . 

580 Ibidem, doc. 105, p. 208-215. 

581 Doc. Tel., doc. 469, p. 205-206. 

582 Ibidem, doc. 707, p. 287-288. 

583 DIR, B, veac. XIII-XV, doc. 84, p. 95. 

584 Acolo se afla şi satul Brăniştari, atestat documentar tot în sec. al XVI-lea. 

585 DRH, B, vol. V, doc. 182, p. 196-197. 

586 Şt. Olteanu, Meşteşugurile din Ţara Românească şi Moldova în evul mediu, Buc., 1969, p. 52. 

587 I. Nestor et al., Aşezările din societatea primitivă p. 101. 

588 Fr. Zimmermann, Das Register der Johanes Bruderscraft in Archiv des Vereines für Siebenbürghsch 

Landeskunde, Hermanstadt, 1880, p. 356.

92 


Mai târziu, printre măcelarii din Ţara Românească semnalaţi la Braşov în anul 1503 afla şi 

„Valentinus carnifex de Ross” 589 . Tot în sec. la XVI-lea, printre cei din tagma morarilor îl 

găsim pe Neagul Murariul din Călugăreni 590 . Rămânând în domeniul morăritului, în sec. al 

XVI-lea se observă rolul tot mai important pe care îl deţine această activitate în viaţa 

economică a tuturor categoriilor sociale: mănăstiri 591 , boieri 592 , moşneni 593 , care stăpâneau 

sau tranzacţionau mori şi vaduri de moară. 

Pe lângă mori apar şi meşterii constructori care se tocmesc pentru lucrări cu 

proprietarii. În 1659 Vasile şi Iacob din Cătun se înţelegeau cu Mareş Băjescu să-i facă o 

roată de moară la Zloteşti, cu 7 ughi 594 . Pentru a face o moară nouă la Puţintei, în 1676, 

Neagu şi Gherghe se asociază cu Tudoran, fost mare clucer, ca să tocmească meşteri să taie şi 

să cioplească lemnele pentru aceasta cu 5 ughi, ei şi sătenii să le care cum vor putea şi să 

tocmească alt meşter care să facă moara 595 . 

În sec. al XVII-lea sunt mai bine reprezentate şi alte tipuri de meserii în actele de 

arhivă. Un Stoica croitorul figurează printre vecinii din Pleaşovul de Sus 596 . Ion croitoru din 

Duşeşti este martor în anul 1636 597 şi în 1640 apare ca vânzător de moşie în Mârzăneşti 598 . 

Tot la sate îşi făceau meseria şi cojocarii, cum erau Constantin Chiuciubaşa din Ghimpaţi 599 , 

Gherghe Parpală din Novaci, martor în anul 1667 600 şi Radu cojocaru din Gratia 601 . 

În atelierele de confecţionat abale din Ruşii de Vede activau în cea de-a doua 

jumătate a sec. al XVII-lea mai mulţi meşteri, printre care jupânii Gheorghe şi Nedelco 

abagii, care în 1678 cumpărau moşie în satul Sârbi, alţi doi abagii, Pencea şi Tudor, fiindu-le 

589 

Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt, vol. I, 1866, p. 2. 

590 

DIR, B, veac XVI, vol. VI, doc. 250, p. 234. 

591 

Exemplele pot fi multiple: în anul 1570 mănăstirea Glavacioc deţinea mori la Călugăreni pe Neajlov şi la 

Călugăreni în Teleorman, la Velea şi Izvârta (DRH, B, vol. III, doc. 53), în anul 1684 mănăstirea Cotroceni 

deţinea moară la Cervenia „cu roată de moară umblătoare şi vad de moară” (Doc. Tel., doc. 620, p. 256) iar în 

1689 egumenul Partenie cumpără pentru mănăstirea Cotmeana, alături de moşie, vie, branişte şi „eleşteul din 

Nenciuleşti cu moară ş.a.” (Doc. Tel., doc. 667, p. 274). 

592 

În 1514 Neagoe Basarab îi întăreşte lui Şuica vornic şi fiilor săi jumătate din moara de la Dadilov, pe Câlnişte 

(vezi DRH, B, II, doc. 122, p. 245-247); dintr-un hrisov al lui Radu Paisie din 1536 reiese că morile de la Ruşii 

de Vede fuseseră făcute de Alb vistier în timpul lui Vlad Călugărul şi date lui Stoico într-un schimb, 1/3 din 

moşia Ruşi pentru moşia Căzăneşti (vezi supra, nota 185), în anul 1662 Mareş Bajescu, mare vistier, deţinea la 

Slăveştii de Sus mai multe vaduri şi mori gata (vezi Doc. Tel., doc. 446, p. 198-199). 

593 

În zapisul moşnenilor din Lăceni care se vând rumâni la 1 dec. 1630 figurează şi moara satului (DRH, B, 

XXIII, doc. 181, p. 300-301.). 

594 

Doc. Tel., doc. 427, p. 192. 

595 

Ibidem, doc. 572, p. 239. 

596 

DIR, B, veac XVII, vol. II, doc. 81, p. 77-79. 

597 

Doc. Tel., doc. 234, p. 122. 

598 

Ibidem, doc. 288, p. 143-144. 

599 

DANIC, Mitrop. Ţ. Rom., Ms. 132, f. 194-195. 

600 

Doc. Tel., doc. 480, p. 208. 

601 

Ibidem, doc. 589, p. 247.


martori la încheierea actului de cumpărare 602 . Tot din Ruşi sunt amintiţi ca făcând parte din 

rândul meseriaşilor şi nişte săpunari 603 . In 1677, într-un zapis de vânzare din Gratia figurează 

printre martori şi Vlad cizmarul 604 . 

Deşi ateliere de olărit nu au fost identificate în mod concret prin cercetările 

arheologice de până acum, probabil că olăritul se practica cel puţin pentru nevoile locale 605 , 

fapt confirmat prin semnalarea în anul 1630 a lui Voico străchinaru din Lăceni 606 . 

Aceste informaţii scrise privind meşteşugarii specializaţi din ţinutul Vlaşcăi şi 

Teleormanului formează un tablou palid al meseriilor în decurs de 400 de ani, când producţia 

meşteşugărească, cel puţin în ramurile de bază – alimentare, ţesut şi prelucrarea ţesăturilor, 

prelucrarea pieilor, a lemnului, a metalelor, cărămidăria, olăritul, trebuie să fi fost mult mai 

răspândite şi aici, pe domeniile boiereşti şi la sate, şi mai apoi în oraşe. 

3. Căile de comunicaţie şi comerţul 

3.1. Drumurile 

Drumurile comerciale medievale, folosite şi în veacurile anterioare, unele 

continuându-le pe cele din antichitate 607 , erau considerate de N. Iorga fundamentul naşterii 

statelor feudale româneşti 608 . Raportul dintre drum şi stat este acela că a fost unul din factorii 

constitutivi ai statului, iar prin veniturile vamale s-a consolidat puterea politică în spaţiul 

românesc cuprins astfel în arii de civilizaţie atât occidentale cât şi orientale 609 . Cele mai 

însemnate drumuri din Ţara Românească erau rutele negustoreşti care coborau din Ardeal în 

Peninsula Balcanică, traversând Dunărea prin vadurile de la Severin, Calafat, Turnu, 

Zimnicea, Giurgiu, Dârstor, Brăila. Importante sau mai puţin importante, drumurile medievale 

din sud-vestul Munteniei urmăresc, ca mai toate drumurile, configuraţia terenului şi 

principalele cursuri de apă (Pl.VII). Toponimia vadurilor şi vămilor dunărene este o dovadă a 

continuităţii şi intensităţii circulaţiei în Peninsula Balcanică - vadurile Diiului, Ţimbrului, 

Nicopolei, Şviştovului şi Dârstorului sunt numite în actele româneşti după oraşele de pe malul 

drept, pentru că se aflau aici depozite de tranzit pentru mărfurile aflate în circuit. Numai aşa 

poate fi explicată fixarea în toponimia românească a acestor denumiri 610 . 

602 Ibidem, doc. 595, p. 248. 

603 DANIC, Măn. Sf. Apostoli, V/1. 

604 Doc. Tel., doc. 589, p. 247. 

605 În judeţele Teleorman şi Giurgiu nu au existat până astăzi centre tradiţionale de ceramică. 

606 DRH, B, vol. XXIII, doc. 181, p. 300-301. 

607 Austriecii au folosit calea romană de peValea Oltului, Limesul Alutan şi l-au transformat în “Via Carolina”. 

608 N. Iorga, Drumurile de comerţ, creatoare ale statelor româneşti, Buc., 28, p. 2. 

609 Şerban Papacostea, Începuturile politicii comerciale a Ţării Româneşti şi Moldovei (sec. XIV-XVI), în SMIM, 

X, 1983, p. 9. 

610 Dinu C. Girescu, op. cit., p. 178-179.

94 


Drumul Oltului (Pl.VII/1) le asigura în primul rând negustorilor Sibiului, al doilea 

oraş comercial transilvănean, legături permanente cu Valahia, cu Bulgaria şi Turcia sau, cu 

corăbiile pe Dunăre până la Brăila, cu lumea levantină de la Marea Neagră 611 . Drumul 

străbătea pasul Turnu Roşu-Câineni, făcea un popas la Râmnicu Vâlcea şi altul la Slatina, 

unde se bifurca: o ramură mergea la Craiova, una se îndrepta la Nicopolea Mică unde era 

citadela ridicată de Mircea cel Bătrân în faţa puternicei Nicopole bulgăreşti, la vadul de unde 

Radu Paisie emitea un hrisov la 5 mai 1544 612 şi unde funcţiona una din vămile de graniţă ale 

Ţării Româneşti. Ea este menţionată de domnitorul Dan al II-lea în hrisovul din 1431 prin 

care întăreşte privilegiul lui Mircea cel Bătrân adresat pârgarilor Braşovului pentru 

reglementarea vămii de la Dunăre 613 . Cât de important era vadul de la Turnu şi pentru 

negustorii braşoveni se vede din scrisoarea domnitorului Alexandru Aldea din anul 1432, care 

le cere sprijinul pentru recăpătarea cetăţilor Dârstor şi Pirgos din mâinile turcilor, a căror 

armată se îndrepta spre Ţara Românească 614 . 

Dacă Drumul Şiştovului (Pl.VII/2) este pomenit în 1385 de pelerinii germani 

Sparnau şi Tennstädt, ce străbăteau drumul dintre Dunăre şi Sibiu prin Piteşti, în documentele 

interne este pomenit mult mai târziu, la 23 iulie în hrisovul lui Neagoe Basarab 

care, întărind daniile făcute de strămoşii săi domneşti mănăstirii Cutlumuz, localizează acest 

drum. El pornea de la Ruşii de Vede spre sud-vest, urma malul stâng al Urluiului, apoi pe cel 

al Călmăţuiului ajungea până la Sichir (Secara) mai departe era hotar satului Fântânele şi pe 

lângă Balta Suhaia ducea până la vadul Şiştovului 615 . În acest sector al bălţii se întâlnea cu 

alte drumuri mai mici, locale, cum erau Drumul Găuriciului (Pl.VII/3), atestat în 1533 616 şi 

Drumul Plăsceanei (Pl.VII/4), care venea dinspre Ulmuleţ, aşa cum apare în anul 1588 617 . 

Vama de la vadul românesc al Şviştovului a funcţionat şi ea, desigur şi înainte şi după singura 

atestare documentară, cea din , când mănăstirea Glavacioc fusese scutită şi aici 

de vamă de către Basarab cel Tânăr Ţepeluş 618 . 

611 

Şt. Meteş, Relaţiile comerciale ale Ţării Româneşti cu Ardealul până în veacul al XVIII-lea, Sighişoara, 1921, 

p. 23. 

612 

DRH, B, vol. IV, doc. 160, p. 196-197. 

613 

I. Bogdan, Documente privitoare la Relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi cu Tara Ungurească în veacurile 

al XV-lea şi al XVI-lea, vol. I, Buc., 1905, p. 34. Primul privilegiul comercial dat de Vlaicu Vladislav în 1368 

Braşovului se referă explicit la vama de la Slatina şi Brăila, implicit se poate referi şi la vama de la Gura Oltului 

când vorbeşte de „mărfuri de peste Dunăre vămuite” (vezi şi N. Iorga, op.cit., p. 9). 

614 

Ibidem, p. 40 

615 


616 

Ibidem, vol. III, doc. 156, p. 249-252. 

617 

DIR, B, veac XVI, vol. V., doc. 384, p. 364-366. 

618 

DRH, B, vol. I, doc. 162, p. 268.


De la Ruşii de Vede, răscruce principală de circulaţie în regiune, porneau mai multe 

drumuri în direcţii diferite. Spre sud-vest se îndrepta Drumul Nicopolei (Pl.VII/5). El făcea 

hotar satelor Comanca, Ghiurghev, Prislop, Crângeni şi Măniceşti, intersecta „locul unde se 

întâlneau troianele” 619 şi peste câmp ajungea la Nicopolea Mică – Turnu 620 . Tot de la Ruşi 

este menţionat în acelaşi document Drumul Hânsăreştilor (Pl.VII/6) până în satele Hânsăreşti 

şi Ivaneţi, în direcţia nord-vest şi Drumul Scheostrei (Pl.VII/7), spre nord-est 621 . Mai târziu, în 

1694 sunt consemnate un Drum al Ruşilor (Pl.VII/8) prin Drăguşenel 622 şi un Drum al Ploscei 

(Pl.VII/9) în 623 . 

În anul 1560 o ocină la Tecuci avea hotar în Drumul Marmurei (Pl.VII/10) sau 

Marmurelui 624 . Drumul Oii (Calea Oii), ruta de transhumanţă spre bălţile Dunării, venea 

dinspre nord de Piteşti pe Valea Vedei şi cobora la Olt (Pl.VII/11) pe un traseu adeverit 

documentar în anul 1588 la Ostra 625 , în anul 1617 la Crângeni 626 , în 1641 la Periaţi 627 , şi în 

1693 la Belciugata 628 . În hrisovul din 26 februarie 1617 dat de Alexandru Iliaş, când se face 

hotărnicia satului Crângeni pe Călmăţui, în afara Drumului Oii sunt consemnate şi alte 

drumuri: Drumul Tolceştilor, Drumul Stupinilor (Pl.VII/12), Drumul Romanaţilor, Drumul 

Băseştilor (Pl.VII/13), Drumul lui Oană 629 . În anul 1693 un Drum al Foametei (Pl.VII/14) 

figurează drept hotar la moşia Seaca 630 . 

În anul 1639, când Matei Basarab a întărit lui Bunea vistier satul Gabrov, acesta avea 

hotar la Calea Albinelor (Pl.VII/15), lângă Mârzăneşti 631 . Drumul Săpeţii (Pl.VII/16) era în 

anul 1639 hotar de ocină în satul Săpata de la Vede 632 şi hotar la Voevoda în anul 1626 633 , 

sate pe care le lega peste câmp. 

Un hotar al satului Slăveştii de Jos, la 1670 era format de Drumul Teleormanului 

(Pl.VII/17), ce ţinea probabil malul râului cu acelaşi nume 634 . 

619 

Troianele sunt valum-urile Limesului Transalutan şi ale Brazdei lui Novac de Sud care se intersectează în 

apropierea Gării Troianu. 

620 

Ibidem, vol. II, doc. 105, p. 208-215. 

621 

Ibidem. 

622 

DANIC, Mitrop. Ţ. Rom., CXXXVI/5 

623 

Ibidem, XXX/11. 

624 

DRH, B, vol. V. Doc. 178, p. 191-193. 

625 

DIR, B, veac. XVI, vol. V, doc. 383, p. 364. 

626 

Cat. Doc. Ţ. Rom., vol. II, doc. 749, p. 403-404. 

627 

Ibidem, vol. V, doc. 517 bis, p. 238. 

628 

Doc. Tel., doc. 696, p. 283-284. 

629 

Cat. Doc. Ţ. Rom., vol. II, doc. 749, p. 403-404. 

630 

Doc. Tel., doc. 696, p. 283-284. 

631 

Cat. Doc. Ţ. Rom., vol. IV, doc. 1562, p. 678-681. 

632 

Ibidem, doc. 1432, p. 620-621. 

633 

DRH, B, vol. XXI, doc. 81, p. 158-163. 

634 

Doc. Tel., doc. 519, p. 222-223.

96 


La sfârşitul sec. al XIX-lea, Pantele Georgescu menţionează printre drumurile vechi 

din judeţul Teleorman şi altele, nesemnalate în documente, dar a căror funcţionare este 

neîndoielnică, doar cu argumente indirecte. Drumurile Sării legau salinele de la Telega de 

schela de la Zimnicea pe valea Teleormanului (Pl.VII/18) şi pe cele de la Ocnele Mari de 

schela de la Turnu 635 , situaţie relevată documentar pentru sec. al XVIII-lea, valabilă şi în 

secolele anterioare, cu atât mai mult cu cât vom vedea că sarea era cel mai important produs 

de export în porturile Turnu, Islaz şi Giurgiu sub stăpânirea otomană. Drumul Olacului sau al 

Craiovei (Pl.VII/19) traversa de la est la vest judeţele Vlaşca şi Teleorman, pe la Vadulat, 

Baciu, Balaci, Slatina, Craiova, de unde făcea legătura cu Pesta, Viena, Praga. Drumul Cerii 

(Pl.VII/20) venea dinspre Romanaţi şi Olt la Segarcea, trecea peste deal la Piatra şi se oprea la 

Zimnicea. Drumul Untului (Pl.VII/1) se desfăşura între Giurgiu şi Turnu prin Bragadiru – 

Găuriciu – Piatra şi exista şi un Drum al Ţintei (Pl.VII/22) de la Ruşii de Vede la Zimnicea, 

prin Peretu, Piatra, Fântânele 636 , drum legat de transportul produselor petroliere, mai ales al 

păcurei 637 . 

Câte un Drum al Banului pentru fiecare kaza, de la Turnu (Pl.VII/3) şi Giurgiu, sunt 

recunoscute ca graniţe trasate direct de Imperiul Otoman între Ţara Românească şi teritoriile 

sale administrative, kazalele 638 . Prima atestare documentară datează de la 1642, într-un 

document în care era pomenit ca hotar de ocină la Cacaleţi 639 , în sec. al XVII-lea fiind numit, 

într-o scrisoare a boierilor munteni către trimisul sultanului, „hotar bătrân şi vechi, drumul ce- 

i zice al Banului 640 . 

De la Giurgiu, unde Mircea cel Bătrân ridicase o puternică cetate pentru paza trecerii 

Dunării, pornea, încă din sec. al XIV-lea, o importantă cale: un drum care se îndrepta spre 

Bucureşti şi de acolo spre Transilvania pe două rute, prin Târgovişte, Câmpulung, Rucăr, 

Bran sau prin Piteşti şi Râmnicu Vâlcea. Sub denumirea de Calea Giurgiului, drumul la 

Bucureşti este atestat în 1461 drept hotar al satului Calugăreni 641 . Funcţionarea vămii de la 

Giurgiu era reglementată de regulamente după care funcţionau şi celelalte vămi, taxele 

percepute intrând direct în visteria domnului, privilegiu de care principii Ţării Româneşti se 

vor bucura şi după ocuparea de către turci şi transformarea în kazale a cetăţilor dunărene. 

635 

Aurora Ilieş, Drumurile şi transportul sării în Ţara Românească în sec. XV-XIX, în SMIM, vol. VII, 1974, p. 

224-226. 

636 

Pantele Georgescu, op. cit, p. 148. 

637 

Mara Popp, Drumuri şi ocupaţiuni vechi în Ţările Româneşti, în BSRG, LVII,1938, p. 272. 

638 

Fraţii Tunusli, Istoria politică şi geografică a Ţării Româneşti de la cea mai veche a sa întemeiere şi până la 

1774, trad. de G. Sion, Buc., 1836, p. 101. 

639 

Cat. Doc. Ţ. Rom., vol. V, doc. 739, p. 326. 

640 

DANIC, Acte Dipl. Noi, pach. XIII, f. 18. 

641 

DIR, B, veac. XIII-XV, doc. 124, p. 132.


Luptele pentru apărarea şi controlul acestei intrări în Ţara Românească s-au perpetuat şi după 

pierderea ei în 1420, astfel încât în octombrie 1445 domnitorul Vlad Dracul, care considera 

Giurgiu „tăria creştinilor”, se vede nevoit să le scrie pârgarilor din Braşov o scrisoare prin 

care să le ceară ajutorul în apărarea cetăţii, cu arme şi muniţie 642 . 

Mai târziu, Nicolae Iorga va considera că liniei de comerţ ce ducea de la Rucăr la 

Giurgiu şi la Rusciucul de pe malul celălalt al Dunării i se datorează ridicarea cetăţii 

Bucureşti, în urma căreia se va dezvolta apoi oraşul 643 . 

Alte drumuri brăzdau judeţul Vlaşca în lung şi în lat. Într-un hrisov din 1519 

figurează Drumul Cârnului 644 , din hotarul Crevenicului până la Târnava, iar în anul următor 

Drumul Prejbei, din Trestenic până în apa Glavaciocului 645 . În anul 1568 o ocină din Maniţa 

are drept hotar Drumul Curmeşat 646 , iar în imediata apropiere, în hotar cu satul Toporu, doi 

ani mai târziu este consemnat Drumul Bercenilor 647 . Drumul Răposatului Mircea Voievod era 

limită a ocinei mănăstirii Glavacioc la Neagra, dinspre Vişina şi Mălineşti în 1576 648 , în timp 

ce Drumul Sării grăniţuia satul Măldăreşti în anul 1587 649 iar satele Dadilov şi Piatra aveau la 

1586 hotar la Calea Giurgiului şi la Calea lui Berivoi 650 . 

Aceste drumuri şi altele, nemenţionate, erau totodată căi de comunicaţie şi rute 

comerciale, participante la traficul de mărfuri atât în interiorul ţării cât şi la comerţul exterior, 

prin cele trei schele de la Turnu, Zimnicea, Giurgiu. 

3.2. Comerţul 

După cucerirea Ţării Româneşti şi a Moldovei de către turci şi subordonarea lor 

economică, o consecinţă importantă a fost orientarea tot mai accentuată, până la monopol, a 

comerţului celor două principate către Imperiul Otoman, îndeosebi către aprovizionarea 

capitalei acestuia cu alimente. 

În aceste condiţii schelele de la Turnu şi Giurgiu, ca toate porturile otomane de la 

Dunărea de Jos, îndeplineau o întreită funcţie: erau debuşee pentru producţia agro-animalieră 

a hinterlandului, loc de tranziţie şi desfacere a mărfurilor din comerţul terestru al Imperiului 

Otoman cu ţările Europei şi centre de import şi export al comerţului maritim imperial 651 . 

642 

I. Bogdan, op. cit., p. 80. 

643 

N. Iorga, Istoria Comerţului Românesc, vol. I, Buc., 1925. 

644 


645 

Ibidem, doc. 196, p. 381-384. 

646 

Ibidem, vol. VI, doc. 116, p. 145-148. 

647 

Ibidem, doc. 218, p. 271-272. 

648 

DIR, B, veac XVI, vol. IV, doc. 213, p. 212. 

649 


650 

Ibidem, doc. 266, p. 254. 

651 

Anca Popescu, Circulaţia mărfurilor la Dunărea de Jos reflectata în kanunname-le (a doua jumătate a sec. al 

XVI-lea), în RI, tom VI, 3-4, 1995, p. 258.

98 


Schela şi târgul de la Turnu, situate la capătul sudic al drumului Oltului, singura rută 

comercială a negustorilor sibieni cu Peninsula Balcanică, erau frecventate de negustori străini, 

cum erau raguzanii, bulgarii, grecii, turcii, care tranzitau mărfurile la şi din Sibiu, aşa cum 

reiese din registrele vamale ale oraşului transilvan 652 . Giurgiu era un adevărat antrepozit între 

Ţara Românească şi posesiunile otomane de la sudul Dunării. Aici negustorii valahi şi 

moldoveni schimbau produsele lor, în general alimentare, pentru ţesături şi alimente 

mediteraneene 653 . 

În lipsa unor stipulaţii comerciale care să reglementeze statutul Ţării Româneşti faţă 

de Poartă în secolele XV-XVII, se poate considera că negoţul dintre nordul şi sudul Dunării se 

ghida la început după practici cutumiare, care au stat apoi la baza regulamentelor aplicate de 

administraţia otomană porturilor dunărene 654 . 

Normele care fixau regimul juridic al traficului comercial între cele două maluri ale 

Dunării pentru asigurarea veniturilor visteriei statului şi pentru a satisface aprovizionarea cu 

alimente după nevoile tot mai crescute ale oraşelor din Imperiu erau aplicabile în general 

tuturor aşezărilor portuare 655 şi existau, în acelaşi timp, şi regulamente specifice fiecărui port 

în parte 656 . 

Legea referitoare la vama, piaţa şi portul Holovnik 657 stabileşte regimul de vânzare şi 

taxele portuare menţionând mărfurile şi activităţile desfăşurate prin schela Turnului în secolul 

al XVI-lea. Produsele vămuite sunt în general cele exportate din Valahia. Sarea este unul din 

cele mai importante articole livrate de Ţara Românească în Imperiul Otoman. La Turnu se 

percepeau 2 aspri pe căruţă pentru trezoreria imperială, iar pentru sarea adusă pe fluviu vama 

652 

Mihail Dan şi Samuel Goldemberg, Le comerce balkano-lévantin de la Transilvanie au cours de la seconde 

moitié du XVI-e siècle et au début du XVII-e siècle, în RESEE, tom V, 1-2, 1967, p. 95. Între 1578-1595 

tranzitează prin Turnu 27 de trasporturi de la Nicopole, iar în 1595 trazitează câte 3 transporturi de la Târnova, 

Vidin şi Constantinopol. La începutul secolului al XVII-lea, între 1614-1618 sunt înregistrate la Sibiu 51 de 

transporturi de mărfuri provenite de la Nicopole. 

653 

Halil Inalcik, Imperiul Otoman. Epoca Clasică, Buc., 1996, p. 239. 

654 

Viorel Panaite, Pace, Război şi Comerţ în islam. Ţările Române şi dreptul otoman al popoarelor (sec. XV- 

XVII), Buc., 1997, p. 398. 

655 

Irène Beldiceanu Steinherr şi Nicoară Beldiceanu, Act du régne du Selim I concernant qulques échelles 

danubienne de Valachie, de Bulgarie et de Dobroudja, în Südost-Forschungen, XXIII, München, 1964, p. 96- 

108. Cel mai vechi document care conţine dispoziţii privind regimul vamal şi alte taxe percepute în porturile 

dunărene este registrul lui Kiuciuk Piri, cadiul din Kazanlâk, din data de 15.04.1520. O copie după manuscris se 

află în Biblioteca Naţională din Paris. 

656 

Bistra Ţvetkova, Regimul schimbului economic dintre teritoriile de la nord şi sud de Dunăre în sec. al XVIlea, 

în vol. Relaţii româno – bulgare de-a lungul veacurilor (sec. XII-XIX), Buc., 1971, p. 109. 

657 

Eadem, Actes concernantes la vie économique des villes et ports balcanique au XV-e siècle et XVI-e siècle, în 

REI, XL, 2, 1972, p. 375 şi 380. Unele reglementări referitoare la portul Nicopol se aplicau şi portului Holovnik. 

De exemplu, pentru sarea importată prin Turnu sau Islaz se percepea o taxă pe căruţă cu titlul de taxă de vapor, 

iar pentru lemnul adus la Nicopol de vis à vis, de pe malul românesc, se percepea vama de rigoare dar dacă era 

pentru foc, rămânea nevămuit, ca şi postavul de Brusa care era tranzitat spre Ţara Românească şi Ungaria.


era de 10 aspri pe vas în beneficiul domnului sau de 1 aspru pentru 2 bolovani 658 . Fructele, 

mierea şi stupii de albine, seul, scândurile şi altele asemănătoare erau vămuite cu 4 aspri pe 

căruţă şi 1 aspru la 2 stupi 659 ; pentru mătase şi îmbrăcăminte se plătea vamă de 4 aspri pe 

căruţă; pentru lemnul brut se percepea o bucată pe căruţă; pentru peştele pescuit din lacul 

Bercelui taxa de pescuit era de 1 peşte la 10 peşti; oile se percepeau cu un aspru la 2 capete, 

din care jumătate intra în trezoreria imperială şi jumătate revenea domnitorului Ţării 

Româneşti; pentru vitele mari se plăteau 4 aspri pe vită, din care jumătate era cota parte a 

domnitorului valah; pentru fiecare cal de povară se percepeau 10 aspri: 2 reveneau imperiului 

în trezorerie şi 8 prinţului român 660 , pieile de bivol se plăteau cu 2 aspri pe o piele sau 4 aspri 

pe căruţă; taxa pe cerealele din Ţara Românească era de 4 aspri pe căruţă; pentru mărfurile 

importate precum vinul adus de pe malul turcesc în Ţara Românească taxa era de 4 aspri pe 

butoi. Se percepea o taxă de la crescătorii de oi şi porci, numită “gorştină”, pentru iernarea 

turmelor de animale în jurul citadelelor de sub autoritatea otomană şi se confiscau animalele 

pierdute sau fugare, pentru fiecare turmă de oi se oprea o oaie, pentru fiecare turmă de porci 

se plăteau câte 15 aspri în contul trezoreriei otomane. Se stabileşte şi o taxa de căsătorie 

pentru fetele soldaţilor din fortăreaţă. Vapoarele cu mărfuri care veneau de la Vidin, Silistra, 

Hârşova, Chilia ş.a., plăteau de asemenea o taxă, cu titlul de vamă de trecere: pentru un vas 

mare, 20 de aspri; pentru un vas mijlociu, 12 aspri; pentru fiecare un vas mic, 8 aspri; pentru 

un vas de tip ladia 4 aspri 661 . 

Prin portul Turnu mai erau tranzitate şi alte articole, supuse unor reglementări 

juridice ale portului Nicopole: ţesături, cuţite, fier brut, postav gros, burnuze, legume, fructe, 

miere, cizme de piele, ceapă, bare de fier, carne de oaie, carne de vacă, fân şi papură 662 . Din 

lege rezultă că pe malul românesc, nu departe de Nicopole, se construiau corăbii şi alte vase 

fluviale 663 şi că portul Islaz, care nu făcea parte din teritoriul administrativ al Imperiului 

Otoman era şi el supus unor astfel de reglementări, el fiind unul din centrele importante ale 

exportului de sare din Ţara Românească; pe sarea importată la Nicopole prin portul Islaz se 

reţineau, în natură, 11 bolovani la 100 de bucăţi, din care 3 reveneau vămii româneşti. În 

unele cazuri se percepea în monedă, 1 aspru din 3 pentru cei trei bolovani 664 . 

658 Ibidem, p. 382. 

659 Ibidem, p. 381. 

660 Ibidem, p. 382. 

661 Ibidem, p. 381. 

662 Ibidem, p. 375-380. 

663 Ibidem, p. 376. 

664 Ibidem, p. 375.

100 


În aceeaşi perioadă aproximativ aceleaşi sortimente de mărfuri fac obiectul 

comerţului dintre cele două maluri ale Dunării prin târgul şi portul Giurgiu: oi şi carne de 

oaie, la două oi de vânzare se încasau 2 akce, împărţite egal, de emin şi visteria 

românească 665 ; la 2 oi de tăiat se încasa 1 akce, împărţită de asemenea egal şi se plăteau 25 

akce pentru o turmă (o turmă era formată din 154-1200 de oi) şi 1 akce la 10 oi sub o 

turmă 666 ; pentru o vită se plăteau 6 akce, din care 2 lua eminul şi 4 visteria Ţării Româneşti, 

iar pentru o vită tăiată se încasau 2 akce; pentru un cal sau iapă se percepeau 12 akce, din care 

4 erau ale visteriei Ţării Româneşti; la untdelemn şi untdelemn pentru iluminat la 2 tigve cu 

ulei se lua 1 akce, împărţită între emin şi vama Ţării Româneşti, iar un car cu untdelemn de 

iluminat se taxa cu 44 akce, 40 revenindu-i eminului şi 4 vămii române; la o căruţă de unt, 

miere sau brânză se plăteau 8 akce, împărţite egal de cele două vămi; un car cu oţet, in, fructe 

era taxat cu 8 akce, câte 4 revenind eminului şi domnului; scândurile de brad şi materialul 

lemnos pentru construcţii şi de foc erau impozitate cu câte 4 akce pe car, sumă împărţită între 

cele două vămi 667 ; pentru îmbrăcăminte, în special hainele aduse de la Brusa şi Edirne şi 

ipingelele bulgăreşti, pentru hainele tranzitate sau vândute dinspre Ţara Românească, vama 

este distribuită între cele două părţi, turcă şi românească, în timp ce pentru marfa sosită 

dinspre sud, de vamă beneficiază exclusiv partea otomană; pentru un car cu peşte eminul 

încasa 4 akce; pentru butoiul de vin venit de la Ruse se taxa vamă de 14 akce pentru emin şi 

14 akce pentru visteria românească; bineînţeles, produsul cel mai preţios, sarea, era supus 

aceloraşi reglementări vamale ca în celelalte porturi, în plus pentru fiecare car trecut la Ruse 

eminul încasa încă 2 bolovani 668 . 

În regulamentele ambelor porturi, ca de altfel pe toată linia de nord a Dunării, lipsesc 

mirodeniile, cu toate că este ştiut faptul că făceau parte dintre acele mărfuri turceşti de lux ce 

penetraseră piaţa din Ţările Române 669 . Se cunosc însă două menţiuni despre cantităţile de 

piper tranzitate prin portul Giurgiu: în anul 1506 se primiseră 1501 kg. în 8 luni, iar în anul 

1515, 2112 kg în 6 luni 670 . 

Din taxele vamale percepute pe importul şi exportul din porturile dunărene aflate sub 

administraţia otomană sumele erau împărţite între eminul portului, care primea 2% şi domnul 

665 

Eadem, Regimul schimbului economic, p. 136. 

666 


667 


668 


669 

Mihai Maxim, Regimul economic al dominaţiei otomane în Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate 

a sec. al XVI-lea, în RI, tom 32, 9, 1979, p. 1750. 

670 

Halil Inalcik, Bursa an the commerce of Levant, în Journal of Economic and Social History of the Orient, III, 

2, 1960, p. 138-139, ap. Anca Popescu, op. cit., p. 267.


Ţării Româneşti, “necredinciosul valah”, căruia îi revenea 3%, sub numele de vam sau chiar 

vama, ceea ce însemna o prelungire a vechii vămi româneşti a vadurilor, care era tot de 3% 671 . 

În secolul al XVI-lea satele din Ţara Românească participau din plin la comerţul cu 

Braşovul. Negustorii ţărani făceau anual nu numai transporturi cu produsele proprii dar, după 

ce le colectau, plecau şi cu produsele consătenilor lor şi ale proprietarilor 672 . Din registrele 

vigesimale ale Braşovului rezultă că în prima jumătate a secolului al XVI-lea la acest la negoţ 

a participat şi un număr de sate din judeţul Teleorman şi Vlaşca, conform tabelului (după R. 

Manolescu). 

Anul Localitatea de origine Valoarea Nr. de Nr. de 

mărfii participanţi transporturi 

1503 Mirceşti 3.300 asp. 1 1 

1503 Voevodeşti 2160 asp. 1 1 

1542 Dibăceşti 200 asp. 1 1 

1542 Nanov 250 asp. 1 1 

1542 Suhaia 450 asp. 2 2 

1542 Sura 580 asp. 1 1 

1543 Putineiu 1750 asp. 5 5 

1543 Sârbii 1890 asp. 1 2 

1546 Găiseni 1920 asp. 1 1 

1548 Găiseni 4120 asp. 1 1 

1549 Găiseni 1340 asp. 1 1 

1549 Găujani 1300 asp. 2 3 

1549 Fântânele 760 asp. 2 2 

1550 Cervenia 1080 asp. 1 1 

1550 Cioara 1400 asp. 1 1 

1551 Găiseni 11620 asp. 10 13 

1551 Orbeasca 3800 asp. 2 2 

1554 Găiseni 9200 asp. 6 10 

1554 Fântânele 900 asp. 1 1 

1554 Mirceşti 4640 asp. 4 4 

1554 Piatra 3800 asp. 2 2 

1554 Tătărăşti 2100 asp. 4 4 

1554 Blăjani (Buzău)+ 

Călugăreni 

1920 asp. 2 1 

Deşi în aceste registre vamale nu sunt nominalizate tipurile de mărfuri vândute, ele 

nu pot fi altele decât cele general exportate din Ţara Românească: peşte, vite, cai, porci, oi, 

piei de vită, brânzeturi, miere, ceară, vin 673 . 

Traficul extern de mărfuri explică prezenţa mai multor negustori din Ruşii de Vede 

la Braşov: Radislav şi Bratul în 1503 674 , Mănăilă în 1529 675 , iar Voicu se află în patru rânduri 

671 

Anca Popescu, Circumscripţii vamale otomane în Zona Pontului Stâng şi a Dunării de Jos, în vol. Naţional şi 

Universal în istoria Românilor. Studii oferite prof. Şerban Papacostea, Buc., 1998, p. 321. 

672 

Radu Manolescu, Comerţul Ţării Româneşti şi Moldovei cu Braşovul, Buc., 1965, p. 215. 

673 

Ibidem, p. 105.

102 


în Braşov între 1542-1545 676 . În total, între 1503-1554 sunt consemnaţi la Braşov 9 negustori 

din Ruşii de Vede, care în 11 transporturi au dus marfă în valoare de 17.230 aspri. În aceeaşi 

perioadă, de la Giurgiu, patru negustori au efectuat 6 transporturi cu marfă, în valoare de 

16.850 aspri 677 . 

Taxele vamale rezultate din comerţul cu Sibiul şi Braşovul erau luate de domnul 

Ţării Româneşti, care, în unele cazuri, cedau o parte din veniturile acestor vămi unor 

mănăstiri pentru a le înzestra 678 , aşa cum a procedat Radu cel Mare, care a întărit mănăstirii 

Glavacioc, ctitoria tatălui său Vlad Călugărul, printr-un hrisov dat la 20 iunie 1507, jumătate 

din vama Prahovei încasată pentru mărfurile cumpărate de la Braşov 679 . 

În secolul al XVII-lea mai mulţi negustori cumpără sau sunt deja proprietari de moşii 

în Teleorman şi Vlaşca, fapt ce confirmă situaţia că negoţul ajunsese o meserie aducătoare de 

venituri substanţiale dar şi de îmbunătăţire a statutului social. Câteva exemple din 

documentele epocii ilustrează acest fenomen. La 23 ianuarie 1631 Dumitru şi Vasilie, 

negustori din Nicopole, cumpără satul Băcăleşti 680 , la 6 mai 1637 Matei Basarab le întăreşte 

lui Petru şi Ghioca, cupeţi, ocină în satele Gurobodii şi Păhuleşti 681 , la 13 noiembrie 1657 

Nica neguţătorul cumpără parte de moşie în Purani 682 , iar la 22 iunie 1686 domnul Şerban 

Cantacuzino dă hrisov de întărire lui Panait negustor pentru moşia Cătunul de Sus, judeţul 

Valşca 683 . 

3.3. Circulaţia monetară 

Numeroasele tezaure monetare medievale şi nu mai puţin monedele izolate, 

descoperite în regiunea de sud-vest a Munteniei, documentează schimburi comerciale intense 

şi o activitate de vânzare-cumpărare care presupune existenţa banilor. Aceştia dovedesc 

amploarea circulaţiei monetare în decurs de patru secole, lămurind unele aspecte ale vieţii 

politico-economice în acest teritoriu şi puterea de tezaurizare a unei populaţii aşezate în 

apropiere de Dunăre, hotar permanent ameninţat de atacuri, dar mai mult decât atât, loc de 

întâlnire al unor drumuri comerciale de mare interes, ce depăşeau legăturile locale, ele 

tranzitând între Balcani şi Carpaţi. 

674 

Quellen, I, p. 14 , 31. 

675 


676 

Ibidem, III, 1896, p. 200, 237, 243, 304. 

677 

Radu Manolescu, op. cit., p. 261-298. 

678 

Lia Lehr, Comerţul Ţării Româneşti şi Moldovei în a doua jumătate a sec. al XVI-lea şi prima jumătate a sec. 

al XVII-lea, în SMIM, tom IV, 1960, p. 245. 

679 


680 

DRH, B, vol. XXIII, doc. 198, p. 375. 

681 

Cat. Doc. Ţ. Rom., vol. IV, doc. 976, p. 444. 

682 

Doc. Tel, doc. 413, p. 188. 

683 

Ibidem, doc. 644, p. 266.


Secolul al XIV-lea şi începutul celui de-al XV-lea sunt dominate de moneda 

românească ce-şi trăieşte epoca de maximă înflorire şi moneda ţaratelor bulgare de la sudul 

Dunării. Cel mai mare şi important tezaur medieval este cel descoperit în 1977 la Balta 

Sărată, în nord-vestul judeţului Teleorman. El este constituit din 3169 monede de argint, 

dintre care 1425 monede sunt emise de domnii Ţării Româneşti Vlaicu Vladislav (1364- 

1377), Radu I (1377-1383), Dan I (1383-1386) şi Mircea cel Bătrân (1386-1418) şi 1744 

monede emise de ţarii bulgari Ivan Alexandru şi Mihail (1331-1355), Ioan Sracimir (1360- 

1396) şi Ivan Şişman (1371-1393). Nominalurile la monedele româneşti sunt dinarii şi ducaţii, 

la cele bulgăreşti asprii şi groşii 684 . Tezaurul de la Scrioaştea, din care s-au recuperat 48 de 

piese, este contemporan cu cel de la Balta Sărată. Monedele româneşti sunt emise de Vlaicu 

Vladislav iar cele bulgăreşti de Ivan Alexandru şi de fiul său Mihail şi de Ivan Sracimir 685 . 

Monede izolate, provenind de la aceiaşi emitenţi s-au găsit şi în alte localităţi, printre care 

Zimnicea 686 , Răreanca 687 , Guruieni 688 , Lăceni, Alexandria 689 . Într-un tezaur descoperit la 

Roşiorii de Vede se găsesc 11 ducaţi din Ţara Românească bătuţi de Mircea cel Bătrân şi un 

gros emis de Petru I Muşat (1375-1391) în Moldova 690 . 

Din secolul al XV-lea, după ce moneda românească se devalorizează, piaţa monetară 

românească este invadată de monedele statelor central europene şi în primul rând, de cele ale 

Imperiului Otoman. Din tezaurul de la Ulmeni, care conţinea aproximativ 3000 de monede, au 

fost salvate 1959 de piese, bătute în secolele XV-XVI şi în primele trei decenii ale sec. XVII- 

lea de împăraţi romano-germani, de regi ai Ungariei şi Poloniei, de principi ai Transilvaniei, 

de duci ai Prusiei şi de câteva oraşe europene. Ca valoare nominală monedele sunt taleri, orţi, 

monede de şase, trei şi un groş, dar mai ales dinari, care formează majoritatea acestui 

tezaur 691 . Alte asemenea monede izolate sunt semnalate pe tot cuprinsul judeţului. Un tezaur 

monetar descoperit la Viişoara este compus din 225 de monede din argint, aproape în 

totalitate tripli groşi, monede emise între 1531 şi 1625 în Polonia, Lituania, la Riga, la Danzig 

684 Ecaterina Ţânţăreanu, Corneliu Beda, Date preliminare asupra tezaurului de la Balta Sărată, com. Crângeni, 

jud. Teleorman, în CN, V, 1983, p. 83-84. 

685 Bucur Mitrea, Un tezaur românesc vechi: Scrioaştea, jud. Teleorman, în BSNR, LXX-LXXIV, 124-128, 

1976-1980, p. 297-304. 

686 Idem, Monede antice şi feudale de la Zimnicea, p. 249, 255-256. 

687 Gh. Bichir, Qulques problèmes des XIII-e et XIV-e siècle, p. 428. 

688 N. Constantinescu, Al. Marinescu, În problema satelor medievale de pe Vedea şi Teleorman: Descoperirile 

arheologice de la Guruieni şi Orbeasca de Jos (r. Alexandria), în RM, an 1, 3, 1966, p. 71. 

689 I. Spiru, Informaţii asupra circulaţiei monetare în jud. Teleorman în sec. XIV-XIX, în BSNR, LXX-LXXIV, 

124-128, 1976-1980, p. 652. 

690 Katiuşa Catrina, Câteva date despre tezaurul din sec. XIV-XV descoperit la Roşiorii de Vede, jud Teleorman, 

în CN, VI, 1990, p. 151-161. 

691 I. Spiru, Tezaurul monetar feudal de la Ulmeni-Teleorman, în BSNR, LXVII-LXIX, 1973-1975, p. 171- 

174;Veronica Predoi, Tezaurul de monede medievale descoperit la Ulmeni, în Meandre, Alex., 1 (8), 2002, p. 35.

104 


şi Teschen, în Transilvania şi în Imperiul Otoman 692 . O compoziţie aproximativ asemănătoare 

în ceea ce priveşte locul de emitere – Polonia, Lituania, Riga, Teschen şi nominalurile, dar 

diferind epoca de batere, fixată după 1620, are tezaurul medieval de la Nicolae Bălcescu, 

compus din 46 de monede din argint 693 . Din tezaurul de la Beciu fac parte 31 de monede din 

argint, dinari, groşi, tripli groşi, aspri, toate bătute după anul 1600, în Ungaria, Prusia, la 

Danzig, Riga, Northeim şi în Imperiul Otoman 694 . Un mic tezaur, format din trei monede 

austriece de la sfârşitul sec. al XVII-lea şi o pafta masivă din argint aurit a fost descoperit la 

Puţintei, fost Atârnaţi 695 . Două descoperiri monetare din secolul al XIX-lea au fost depistate 

din arhive, piesele fiind intrate de atunci în Muzeul Naţional din Bucureşti: un tezaur 

descoperit de un locuitor la Băseşti, în anul 1864, care cuprindea 216 monede din argint 

turceşti şi habsburgice şi 25 de monede, tot din argint, provenite din Belgia, Prusia şi Polonia 

ce au fost găsite în timpul lucrărilor agricole în satul Grădişteanca 696 . 

Unele tezaure monetare medievale descoperite în judeţul Giurgiu pot fi asociate cu 

evenimentele politico-militare care au marcat sfârşitul secolului al XVI-lea, în special 

episoadele din războiul antiotoman purtat de Mihai Viteazul pe teritoriul acestui judeţ. 

Tezaurul de la Ghimpaţi, ce conţine un număr de 11 ducaţi de aur emişi în Ungaria, Veneţia şi 

Ţările de Jos, cronologic în perioada dintre anii 1446-1447 şi 1595, reprezintă o valoare 

echivalentă cu leafa unui mercenar al voievodului pe o anumită perioadă 697 . Acumulat ceva 

mai târziu, tezaurul de la Pietrele are în componenţa sa 193 de piese de o mare varietate de 

tipuri monetare şi cu o valoare ridicată, emisiuni provenite din Polonia, Lituania, Riga, 

Danzig, Curlanda, Teschen, Transilvania, Ungaria, Austria, Liegnitz-Brieg, Goettingen, 

Oldemburg, Embden, Provinciile Unite, Spania, Raguza, Urbino, Modena, Lorena şi Bar, 

Imperiul Otoman şi se întinde cronologic pe o perioadă de aproape două secole, între domniile 

lui Matei Corvinul (1468-1481) în Ungaria şi Filip al IV-lea (1621-1665) în Spania 698 . Două 

mici tezaure, databile în secolul XVI şi începutul secolului al XVII-lea, au fost găsite la 

Giurgiu 699 şi Stăneşti 700 şi cuprind dinari şi groşi ungureşti şi polonezi. 

692 

Aurel Vâlcu, Emil Păunescu, Un tezaur monetar din sec. XVI-XVII descoperit la Viişoara, jud. Teleorman, în 

vol. Chişinău 28-30 mai 2000, Buc., 2001, p. 169-195.I 

693 

Idem, Trei tezaure monetare descoperite în jud. Teleorman, în Meandre, an 3, nr. 2, Alex., 2000, p. 29-30. 

694 

Adina Berciu Drăghicescu, Repertoriul descoperirilor monetare otomane din teritoriile locuite de români, în 

Caietul seminarului special de ştiinţe auxiliare, Opuscula Numismatica, Buc., 1989, p. 89. 

695 

Aurel Vâlcu, Emil Păunescu, Trei tezaure, p. 29-30. 

696 

Constanţa Ştirbu, Documente inedite din sec. al XIX-lea privind unele descoperiri monetare, în CN, 1, 1978, 

p. 154. 

697 

Ana Maria Velter, Un tezaur monetar din sec. XV-XVI descoperit la Ghimpaţi, jud. Giurgiu, în CN, 4, 1982, 

p. 133-139. 

698 

Constanţa Ştirbu, Ana Maria Velter, Tezaurul de la Pietrele, Buc., 1996, p. 5-11. 

699 

Constanţa Ştirbu, op. cit., p. 91.


În secolul al XV-lea îşi face apariţia în forţă moneda turcească ce va circula timp de 

peste patru secole în Ţările Române, înlesnind circulaţia mărfurilor. Cele mai vechi tezaure de 

monede turceşti sunt cele descoperite în judeţul Teleorman la Orbeasca de Jos, conţinând 619 

piese 701 şi la Plopi, cu 211 piese bătute în cea de-a doua jumătate a sec. al XV-lea şi în 

primele două decenii din sec. al XVI-lea. În secolele XVII şi XVIII cele mai numeroase 

monede turceşti componente ale unor tezaure sunt paralele şi piaştrii de argint, cu titlu mai 

slab. Din această perioadă datează tezaurele de la Alexandria, Drăgăneşti Vlaşca 702 , 

Frăsinet 703 , în cele mai multe monedele otomane fiind asociate cu alte monede. Monede 

otomane izolate s-au găsit în foarte multe localităţi, dar şi în morminte, folosite în cadrul 

ritualului funerar. 

Un tezaur cu un conţinut de 882 aspri otomani de argint şi unul singur de bronz 

argintat, aparţinând unei perioade de 40 de ani de la sfârşitul sec. al XV-lea şi începutul celui 

de–al XVI-lea, a fost descoperit la Gâşteşti, pe Valea Ilfovăţului. Suma bănească a 

monedelor, emise de sultanii Baiazid al II-lea, Selim I şi Suleiman I, ar putea reprezenta o 

tranzacţie comercială curentă, mai ales că locul depozitării tezaurului se află într-o zonă unde 

convergeau multe drumuri comerciale din preajma Bucureştiului 704 . 

Tezaurul de la Radu Vodă, judeţul Giurgiu, cuprinde un număr de 367 aspri otomani, 

o imitaţie după aceştia şi o monedă rusească. Cele mai vechi monede sunt emise în anii 1444- 

1445 iar cele mai recente datează din anii 1574-1584, contextul îngropării lui fiind legat 

probabil de un conflict intern între domn şi o partidă boierească 705 . 

4. Transhumanţa 

În evul mediu, ca şi în vremurile moderne, pentru o bună parte din turmele de oi de 

la stânele de pe versantul nordic al Carpaţilor şi de la cele de pe versantul sudic se alegea 

pentru iarnă coborârea în câmpia şi bălţile din sudul Ţării Româneşti sau Dobrogei. Acest 

fenomen al transhumanţei reprezintă o mişcare în sens unic, din Transilvania în câmpia 

700 

Katiuşa Pârvan, Un mic tezaur din sec. al XVII-lea descoperit la Stăneşti, jud. Giurgiu, în vol. Chişinău 13-15 

mai 2001, Buc., 2002, p. 203-208. 

701 

N. Constantinescu, Al. Marinescu, op. cit., p. 551-555. 

702 

Toma Rădulescu, Veronica Predoi, Tezaurul monetar de la Drăgăneşti Vlaşca, sec. XV-XVII, în Oltenia. 

Studii şi comunicări. Arheologie-Istorie, XV, Craiova, 2004, p. 47-51. 

703 

Idem, Tezaurul monetar de la Frăsinet, sec. XVII-XVIII, p. 54-58. 

704 

H. Dj. Siruni, Panait I. Panait, Tezaurul de la Gâşteşti şi unele probleme privind circulaţia accelei pe 

teritoriul oraşului Bucureşti şi în împrejurimi, în MIM, II, Buc., 1965, p. 196. 

705 

Eugen Nicolae, Emil Păunescu, Un tezaur din sec. al XVI-lea descoperit la Radu Vodă, com. Izvoarele, jud. 

Giurgiu, în SCN, X, 1993, p. 109-135.

106 


Dunării 706 . Faptul este cauzat nu numai de clima mai rece din interiorul arcului carpatic 707 , cât 

mai ales de bogăţia păşunilor din Valahia, unde desimea populaţiei era mai redusă. Despre 

acest păstorit al ardelenilor nu au rămas documente, el rânduindu-se după tradiţie până la 

începutul sec al XVIII-lea, când în Anatefterul lui Constantin Brâncoveanu sunt prevederi 

speciale pentru păstorii din Scheii Braşovului 708 . Până la 1630 ei nu plăteau dijmă în visteria 

domnească, dar plăteau proprietarilor boieri sau mănăstiri taxă în bani sau în natură pentru 

păşunatul de vară sau iarnă, în arendă 709 . La Turnu şi Giurgiu, pe teritoriul kazalelor, plăteau 

taxa de hibernare eminilor turci. 

Marile drumuri ciobăneşti, răsfirate între Olt şi Argeş, erau străbătute în special de 

păstorii mărgineni care îşi îndreptau turmele în lunca Dunării, de la Turnu la Olteniţa 710 . 

Veneau la gurile Oltului şi păstori din Ţara Făgăraşului şi Ţara Bârsei, dar mai puţini, 

drumurile lor fiind îndreptate spre răsărit, în Bărăgan şi Dobrogea 711 . 

Uneori, după ce generaţiile de mocani pendulau pe aceleaşi rute şi îşi stabileau 

târlele de iarnă pe aceleaşi moşii, se ajungea în cele din urmă la împroprietărirea lor în Ţara 

Românească. În judeţul Teleorman oierii ungureni au întemeiat sate care repetă numele celor 

de origine: Lisa, Mândra, Drăgşani 712 şi s-au stabilit pe moşii domneşti, cum s-a întâmplat cu 

mocanii bârsani, învredniciţi de domnitorul Nicolae Mavrogheni pe moşia Zimnicea 713 . 

Păstoritul transhumant a atras atenţia administraţiei otomane pentru produsele sale atât de 

apreciate de turci 714 , deşi uneori relaţiile comerciale au produs şi stări conflictuale, 

cumpărătorii de oi ai turcilor luând animalele cu sila şi fără tocmeală 715 . 

Pentru sud-vestul Munteniei, ca pentru întreg teritoriul Ţărilor Române aşezământul 

transhumanţei a însemnat întărirea legăturilor între românii trăitori sub diferite stăpâniri, 

706 Em. De Martonne, Viaţa păstorească în Carpaţii Români, în Convorbiri Literare, an XLVI, II, 1912, p. 122. 

Autorul consideră că migraţiunile păstoreşti sunt pretutindeni unde munţii înalţi cu păşuni bogate sunt alături de 

câmpie, aceste condiţii găsindu-se în jurul Mediteranei şi Peninsulei Balcanice. 

707 Andrei Vereş, op. cit., p. 127. 

708 Dinu C. Giurescu, Anatefterul. Condica de porunci a visteriei lui C. Brâncoveanu, în SMIM, V, 1962, p. 410. 

709 Şt. Meteş, Păstori ardeleni în Ţările Române, Arad, 1925, p. 33. 

710 Costin Murgescu, Drumurile unităţii româneşti, Buc., 1996, p. 90. 

711 Em. de Martonne, La Valachie, p. 284. La sfârşitul sec. al XIX-lea în Teleorman şi Vlaşca veneau turmele din 

Munţii Făgăraş şi Bucegi, ceea ce ar justifica aceleaşi pendulari şi în sec. XIV-XVII, ţinând cont de tradiţia 

viguroasă a acestei ocupaţii.. 

712 N. Iorga, Revelaţii toponimice, p. 6 

713 Şt. Meteş, Păstori ardeleni, p. 65. 

714 C. Constantinescu Mirceşti, Păstoritul transhumant şi implicaţiile lui în Transilvania şi Ţara Românească în 

sec. XVIII-XIX, Buc., 1976, p. 36. 

715 Hurmuzaki, vol. XIX, p. 601. Baciul ardelean Dumitru Popa a fost jefuit de saigii turci la Zimnicea (vezi şi 

Şt. Meteş, Păstori ardeleni, p. 60).


circulaţia valorilor şi omogenizarea limbii şi obiceiurilor acestora 716 şi chiar dacă a fost limitat 

economic, el a fost excepţional din punct de vedere etnografic 717 . 

1. Aşezarea deschisă 

CAP. IV. HABITATUL MEDIEVAL 

În stadiul actual al cercetărilor arheologice privitoare la problemele locuirii 

medievale pe teritoriul de azi al judeţelor Teleorman şi Giurgiu, se observă că satul a 

reprezentat principala formă de organizare a comunităţilor româneşti pe parcursul secolelor 

XIV-XVII, după un model aproape exclusiv în regiunea de câmpie a Ţării Româneşti. Până la 

apariţia oraşelor, centrul vieţii economice, determinate în mod major de agricultură, se afla în 

sate 718 . Fenomenul urbanizării unor aşezări mai vechi, s-a desfăşurat în mod inegal pe harta 

Ţării Româneşti, unde regiunea podişului subcarpatic a avut prioritate datorită schimburilor 

comerciale orientate dincolo de munţii Carpaţi, în timp ce în câmpia de sud a stagnat. Ea a 

fost supusă repetatelor invazii turceşti şi, după ocuparea cetăţilor Turnu şi Giurgiu şi trecerea 

lor sub administraţia Imperiului Otoman, ca efect direct, s-au resimţit perturbări în viaţa 

oraşelor legate de rutele comerciale, stânjenite de noua stăpânire 719 . Aşa se poate explica 

distrugerea aşezării de la Zimnicea, pe care călătorii germani Sparnau şi Tennstädt o găseau în 

anul 1385 „un oraş” care se numea tot Şviştov sau retrogradarea celuilalt oraş vizitat de 

pelerinii germani cu aceeaşi ocazie, Ruşii de Vede, la statutul de sat, aşa cum este menţionat 

în documente din secolul al XVI-lea şi chiar de la începutul secolului al XVII-lea, precum şi 

dispariţia, pentru o lungă perioadă, din jurisdicţia domnului valah, a aşezării de lângă cetatea 

Giurgiului, pe care în anul 1403 Mircea cel Bătrân îl menţiona cu apelativul „oraşul nostru”. 

În capitolul dedicat descrierii istorico-geografice a ţărilor române, eruditul maghiar 

Anton Verancsics prezintă satele „ca nişte colibe de păstori împrăştiate peste tot locul, 

târgurile nu sunt întărite cu nici un fel de îngrădituri iar casele ţărăneşti sunt puţin ridicate de 

la pământ şi făcute din lemn, lipite cu lut şi acoperite cu paie sau stuf” şi are grijă să 

menţioneze că „oraşe nu sunt deloc nici […] o civilizaţie orăşenească...” 720 . O imagine 

aproximativ asemănătoare o dau şi izvoarele arheologice. 

716 C. Constantinescu Mirceşti, op. cit., p. 15. 

717 I. Donat, Păstoritul românesc şi problemele sale, în Studii, vol. XIX, 1966, p. 282. 

718 N. Constantinescu, Le stade et les perspectives de la recherche archéologique du village medieval de la 

Roumanie, în Dacia, NS, tom VIII, 1964, p. 265-278. 

719 Panait I. Panait, Începuturile oraşului Bucureşti în lumina cercetărilor arheologice, în MIM, V, 1968, p. 8-9. 

720 Călători străini, vol. I, p. 404.

108 



Zimnicea. Aşezarea medievală este amplasată pe terasa înaltă a Dunării, imediat 

deasupra luncii fluviului, la aproximativ 250 m de vechea margine a oraşului modern şi 

contemporan (Pl.XVI) şi ocupă, prin suprapunere, aşezarea getică din sec. IV-II î. Chr. şi 

parţial necropolele, tumulară şi plană, în zona de sud a acestora 721 . Nivelul medieval poate fi 

decelat peste cele antice printr-un strat subţire de pământ negru, care a distrus şi a deranjat pe 

mari porţiuni aşezarea străveche. Dintre descoperirile deosebite făcute în cuprinsul aşezării 

medievale de la Zimnicea trebuie semnalate în primul rând elementele care au permis datarea 

acestui complex. În bordeiul nr. 4 au fost descoperite două monede de argint bătute de Vlaicu 

Vladislav, iar în spaţiul din imediata apropriere, la sud de Caseta (C) 3, s-au descoperit 2 

monede bulgăreşti de bronz emise de ţarul Ivan Alexandru şi fiul său Mihail, emisiune care a 

durat până în anul 1355, o monedă de argint bătută de Ioan Sracimir şi două monede turceşti 

din argint, ilizibile dar probabil din aceeaşi epocă 722 . Având în vedere faptul că nici în 

săpăturile arheologice următoare şi nici prin descoperiri întâmplătoare nu s-au semnalat 

monede ulterioare acestei epoci, nici măcar de la Mircea cel Bătrân, perioada principală de 

locuire la Zimnicea poate fi situată în a doua jumătate a sec. al XIV-lea, cu posibilitatea ca ea 

să fi fiinţat şi scurt timp după această epocă 723 . Dacă aceasta şi-a încheiat existenţa brusc şi în 

mod brutal în preajma veacului al XV-lea, atunci aceasta poate fi pusă în legătură cu 

evenimentele din toamna anului 1394, când Baiazid I şi-a încheiat expediţia din Ţara 

Românească, după victoria de pe Argeş, de la Rovine, trecând Dunărea pe la Nicopole, în 

condiţiile unor operaţiuni de jaf şi pradă ale detaşamentelor turceşti ce se înapoiau să treacă 

fluviul 724 . 

Aşa cum reiese dintr-un plan inedit al săpăturilor întreprinse între 1948 şi 1974 

(Pl.XIII) cele 65 de locuinţe identificate pe suprafaţa cercetată, în exclusivitate bordeie, sunt 

concentrate în grupuri care urmăresc în principal un ax longitudinal orientat pe direcţia estvest, 

aflat spre extremitatea de nord a zonei locuite. Alte grupuri, dispuse mai răsfirat, ocupă 

partea de sud a platoului, până la marginea terasei 725 . 

721 

I. Nestor et al., Săpăturile arheologice de la Zimnicea, p. 120; Idem, Aşezările din societatea primitivă, p. 

100. 

722 

Bucur Mitrea, Monede antice şi feudale, p. 255-256. 

723 

I. Nestor et al. Aşezările din societatea primitivă, p. 101. 

724 

N. Constantinescu, Fiction chronologique – destin historiographique: Rovine, le 17 Mai 1395 (II), în 

Argessis, Studii şi Comunicări, XIV, Piteşti, 2005, p. 301-314. N. Constantinescu pune în seama aceloraşi 

evenimente distrugerea aşezării de la Coconi în faza A (vezi N. Constantinescu, Coconi, Un sat din Câmpia 

Română în epoca lui Mircea cel Bătrân, Buc., 1972, p. 154) şi Gh. Bichir indică aceleaşi cauze pentru incidentul 

care a distrus aşezarea de la Răreanca-Bragadiru (vezi Gh. Bichir, Qulques problèmes, p. 439). 

725 

Situaţia era diferită acum 500 de ani, botul de terasă pe care se afla aşezarea a suferit vizibile modificări prin 

prăbuşire, datorită eroziunii naturale şi intervenţiilor umane.


La rândul lor, cele mai multe bordeie au axul lungimii pe direcţia nord-sud, restul 

fiind uşor orientate spre sud-est sau sud-vest. Este de remarcat amplasamentul unui grup de 

zece bordeie aşezate radiar pe movila C3, sectorul cu cea mai mare concentrare de locuinţe şi 

probabil unul din cele mai importante ale aşezării (Pl.XIV). 

În timpul campaniilor din 1975 şi 2000-2005 s-au mai identificat încă un număr de 5 

locuinţe, ceea ce duce la un total de aproximativ 70 de locuinţe. Întrucât proporţia dintre 

spaţiul cercetat arheologic şi cel necercetat, în limitele relative ce pot fi trasate pentru întreaga 

aşezare 726 , este net în favoarea celui necercetat, se constată că mai puţin de jumătate, chiar o 

treime din suprafaţă a fost ocupată de locuinţele investigate arheologic. În acest caz, dacă în 

discuţie am admite un număr dublu de bordeie pentru suprafaţa nesăpată, atunci aşezarea ar fi 

cuprins cel puţin 150 de locuinţe. 

În comparaţie cu numărul locuinţelor din vetrele altor aşezări contemporane, 

cercetate în totalitate, cum sunt cele de la Coconi, care în faza A încheiată înainte de 1396 

cuprindea 15 bordeie 727 şi de la Măicăneşti, pe Colentina, care în timpul lui Mircea cel Bătrân 

avea 6 bordeie 728 , la Zimnicea apare un decalaj pozitiv semnificativ. 

Existenţa satelor „mici şi mari” este confirmată de însuşi voievodul Mircea cel 

Bătrân printr-o poruncă din anul fără precizări însă în ceea ce priveşte mărimea 

exactă 729 . Dar dacă se coroborează cifra locuinţelor cu cantitatea şi importanţa materialului 

arheologic descoperit, atunci ar fi mai corect să se discute despre Zimnicea ca de o aşezare cu 

caracter urban sau cel puţin incipient urban 730 . 

Cimitirul. În movila C2, unde existau din antichitate două faze de înmormântare, s- 

au dezgropat 17 morminte de creştini, contemporane cu aşezarea de bordeie. Defuncţii erau 

aşezaţi cu capul la apus şi picioarele la răsărit, întinşi pe spate, cu mâinile pe piept. Doar două 

înmormântări erau cu sicriu. Inventarul funerar era modest, alcătuit din: butoni sferici din 

argint cu mult cupru în aliaj; cercel de tâmplă de tip slav din electron, înfăşurat cu fir de argint 

pe care erau înşirate mici perle metalice şi un cercel aparţinând unui tip medieval derivat 

dintr-o podoabă veche bizantină 731 . 

726 La sud şi vest este buza terasei, la nord, dincolo de drum, sunt necropolele cercetate arheologic (şi unde a fost 

surprins, spre limita estică un singur bordei, B 32, iar la est, în sondajele executate la limita oraşului 

contemporan nu au mai fost interceptate locuinţe. 

727 N. Constantinescu, op. cit., p. 69. În faza B va avea 21 de locuinţe iar în faza C 35. 

728 Panait I. Panait, Şantierul arheologic Băneasa-Străuleşti, Aşezarea feudală, în CAB, II, 1965, p. 190. În a 

doua jumătate a sec. al XV-lea va avea 9 gospodării. 

729 Dinu C. Giurescu, Ţara Românească în sec. XIV-XV, p. 26. 

730 Radu Popa, Culture urbaine et culture villageois au Bas Danube aux XIII-e et XIV-e siècles, în Actes du II-e 

Congrès International des Études du Sud –Est Européen, tom II, Athènes, 1972, p. 428. 

731 I. Nestor et al., op cit., p. 101.

110 


Răreanca-Bragadiru. Aşezarea veche medievală de la Răreanca este situată pe 

terasa din dreapta râului Vedea, la o distanţă de 1,5 Km sud-est faţă de satul cu acelaşi nume, 

aparţinător de comuna Frumoasa (Pl.XVII/1). Aici au fost scoase din pământ, în urma 

săpăturii de salvare, 6 bordeie, o groapă de provizii şi două cuptoare de pâine. La baza 

stabilirii cronologiei aşezării în sec. al XIV-lea, chiar în a doua jumătate a lui, pe lângă 

materialul arheologic, în special ceramic, cu analogii certe în aşezările de la Zimnicea, 

Frumoasa, Coconi, stă mărturie şi o moneda bulgărească, bătută de ţarul Ivan Alexandru 

(1330-1371) în efigie cu fiul său Mihail, găsită în zona bordeielor 3 şi 5, identică cu tipul 

descoperit la Zimnicea. Toate bordeiele de la Răreanca au fost distruse prin incendiere, 

ipoteza că aşezarea a fost evacuată şi incendiată cu ocazia invaziei otomane din anul 1394 

fiind plauzibilă 732 . 

Cimitirul. Între cele două grupe de bordeie şi afectând grupul dinspre nord s-a găsit 

un cimitir cuprinzând 52 de morminte, datat prin monede în sec. al XVI-lea. Aşezarea 

contemporană cu cimitirul era situată la nord vest de acesta 733 . 

Frumoasa. La marginea fortificaţiei, la limita de sud, a fost surprins un bordei cu 

cuptor, care stratigrafic taie aşa numita „manta” a valului de margine. Bordeiul face parte 

dintr-o aşezare datată în sec. al XV-lea, contemporană cu cimitirul situat în interiorul palisadei 

dezafectate 734 . 

Cimitirul. La partea superioară a fortificaţiei, în interiorul cetăţii de pământ, sub 

stratul vegetal actual se găseşte cimitirul aferent aşezării datate la începutul sec. al XV-lea 

(Pl.XXIX/3). Din mormintele sărace în inventar funerar provin patru cercei simpli, din 

bronz 735 . Unul dintre cercei are veriga de sârmă pe care este prinsă o mărgică metalică 

decorată cu granule mici. Ceilalţi trei cercei au veriga de sârmă cu mărgica îmbrăcată într-un 

fir metalic răsucit pe o mică distanţă şi dincolo de capetele ei 736 . 

Poiana-Flămânda. În interiorul castrului roman (Pl.XIX/1) de la Poiana – 

Flămânda 737 , în două secţiuni orientate pe direcţia nord-sud au fost surprinse trei locuinţe 

medievale 738 , al căror inventar, constituit exclusiv din vase de ceramică este asemănător până 

732 Gh. Bichir, op. cit., p. 439; ( vezi şi N. Constantinescu, op. cit., p. 53). 

733 Ibidem, p. 427. 

734 N. Constantinescu, Cetatea de pământ de la Frumoasa, p. 735-736. 

735 Ibidem, p. 735. 

736 Luminiţa Dumitriu, Der mittelalterliche schmuck des unteren Donaugebietes im 11.-15. Jahrhundert, Buc., 

2001, pl. 48/1-4. 

737 Ioana Bogdan Cătăniciu, op. cit, p. 43. Castrul roman de la Flămânda, cu o suprafaţă iniţială de la 6-7 ha şi 

formă trapezoidală, a fost construit cel mai probabil chiar la începutul războaielor daco-romane. 

738 Satul Flămânda este atestat documentar pentru prima dată în anul 1747, în timpul domniei lui Ştefan Racoviţă 

(vezi Radu Perianu, Raiaua Turnu. Un plan topografic al raialei, în RIR, XIII, 1, 1943, p. 56-57).


la identitate cu material ceramic provenit din aşezările de la Zimnicea, Frumoasa şi Basarabi- 

Calafat, situri aflate în relativă apropiere. Nivelul medieval de la Flămânda a distrus în parte 

vestigiile romane şi corespunde unui strat de pământ negru, peste care s-a depus un nivel de 

aluviuni gros de 0,30 m. Se poate astfel data locuirea românească de la Flămânda în cea de-a 

doua jumătate a sec. al XIV-lea şi începutul sec. al XV-lea, iar dispariţia satului poate fi 

asociată cu ocuparea definitivă de către turci a cetăţii Turnu şi transformarea ei în kaza, în 

anul 1420 739 , când segmentul sudic din vallumul antic al Limesului Transalutan devine 

graniţă între Ţara Românească şi Imperiul Otoman 740 . 

Udeni, com. Sârbeni. Aşezarea medievală este situată în punctul Lutărie, pe terasa 

pârâului Jirnov, afluent al Neajlovului. Distrusă parţial de arături adânci contemporane, din ea 

s-au păstrat şi identificat două bordeie. Pe baza celor două monede descoperite în cimitirul 

contemporan aşezării, un dinar din anul 1598 emis de Rudolf al II-lea, regele Ungariei şi un 

dinar, tot unguresc, de la Mathias I (1608-1612), satul, ca şi cimitirul, se datează în sec. XVI- 

XVII 741 . 

Cimitirul. În cimitirul medieval s-au dezvelit 23 de morminte, aflate la mică 

adâncime – 0,48-0,65 m. Gropile mormintelor erau dreptunghiulare şi înguste, cu scheletele 

zăcând în poziţie normală. 13 dintre morminte aparţineau unor adulţi şi 10 unor copii. S-au 

putut stabili, pe bază de suprapuneri, două faze de morminte. Cele din faza a doua aveau 

monede, pe baza cărora cimitirul se datează în sec. XVI-XVII. Una dintre monede este un 

dinar unguresc din 1589 iar a doua are acelaşi nominal şi este emisă de Mathias I. Aceasta din 

urmă este perforată, semn că a fost purtată ca medalion 742 . 


Gogoşari, com. Gogoşari. Din aşezarea medievală de la Cariera de nisip din 

Gogoşari au putut fi cercetate numai trei bordeie, înainte ca să fie şi ele distruse de 

exploatarea nisipului. Datarea sitului în secolul al XVI-lea, cu posibile prelungiri în secolul al 

XVII-lea, s-a putut realiza atât cu materialul arheologic din cuprinsul locuinţelor cât mai ales 

cu cele două monede de argint descoperite, ambele perforate: una din timpul domniei lui Ioan 

Albert (1492-1504) şi a doua emisă în Ardeal, în anul 1568 743 . 

739 Valeriu Ciocâltan, Competiţia pentru controlul Dunării inferioare, în RI, tom 35, nr. 11, p. 1193. 

740 H. Dj. Siruni, Acte turceşti privitoare la hotarele dunărene ale Ţării Româneşti, în RA, V, 1, 1942, p. 145- 

146. Documentul din 1578, mai, 8, care este şi prima hotărnicie cunoscută a kazalei Turnu menţionează printre 

toponimice şi “drumul lui Torpan”, ce trebuie să fie o transcriere eronată pentru Troian sau Drumul lui Traian, 

nume păstrat până în zilele noastre pentru limesul roman . 

741 Gh. Bichir, Cercetări arheologice la Udeni, p. 54-58. 

742 Ibidem, p. 54-56. 

743 Bucur Mitrea, C. Preda, op. cit., p. 634.

112 


1.1. Locuinţa Bordeiul este locuinţa preponderent folosită din cea de-a doua 

jumătate a secolului al XIII-lea până în secolul al XVII-lea în zona de câmpie 744 aşa cum au 

demonstrat descoperirile arheologice de la Vădastra 745 , Străuleşti-Măicăneşti 746 , Coconi 747 , 

Basarabi-Calafat 748 etc. Faptul se datorează pe de o parte lipsei unor materiale dure precum 

piatra, pe de altă parte pentru că acest tip de locuinţă semiîngropată este adecvat zonei în care 

combustibilul nu este întotdeauna la îndemână în cantităţile necesare, iar condiţiile climaterice 

sunt în general extreme. Iar structura constructivă a bordeiului, rămasă aproape neschimbată 

din preistorie, este simplă şi uşor de realizat. 

Zimnicea. Bordeiele din situl de la Zimnicea nu permit încă o analiză temeinică, ci 

doar una formală, bazată pe date sumare 749 , cu detalii tehnice provenite de la bordeie parţial 

cercetate, în intervalul 2000-2006 (Pl.XV). 

Începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al XIV-lea evoluţia acestui tip de 

locuinţă marchează unele inegalităţi. În regiunea din aproprierea Dunării se constată prezenţa 

unor bordeie mai evoluate, unele cu două sau trei încăperi, în timp ce în centrul Ţării 

Româneşti bordeiele sunt mai reduse ca dimensiuni şi lipsite de un anume confort interior. 

Acest decalaj se va diminua până la dispariţie, în intervalul dintre secolele al XV-lea şi al 

XVII-lea 750 . La Zimnicea toate bordeiele investigate se prezintă planimetric cu o singură 

încăpere rectangulară, în formă de pătrat, de dreptunghi sau de trapez, mai rar ca un pentagon, 

şi uneori cu colţurile rotunjite. Dimensiunile sunt variabile, de la cele mai mari de 7 X 3,4 m, 

(B1), 5,7 X 3,5 m (B26), 5 X 3,5 m (B8) la cele mai mici de 3,4 X 2,2 m (B3) sau 3 X 2,2m 

(B2) m. Tehnica de construcţie trebuie să fi fost similară cu cea a locuinţelor din celelalte 

situri contemporane: în partea inferioară, cea adâncită în pământ, pereţii erau amenajaţi în 

paiantă. Modelul este demonstrat de amprentele de nuiele şi pleavă din bucăţile mari de 

chirpici provenit din prăbuşirea pereţilor, care în acest caz suportau şi osatura de grinzi şi 

744 Maria Comşa, Types d'habitations de caractère rural de la région comprise entre les Carpates Méridionales 

et le Danube aux XIII-e – XVII-e siècles, în Dacia, NS, XXI, 1977, p. 299; Panait I. Panait, Aşezare şi locuinţă, 

p. 238-242. 

745 Corneliu Mateescu, Un bordei din epoca lui Mircea cel Bătrân descoperit la Vădastra, în Materiale, IX, 

1970, p. 337-343. 

746 Panait I. Panait, op. cit., p. 190-191, 

747 N. Constantinescu, Coconi, p. 36. 

748 Elena Busuioc, D. Vâlceanu, Ceramica din aşezarea medievală de la Basarabi-Calafat (sec. al XIV-lea), în 

SCIVA, XXVII, 1976, p. 495. 

749 Din păcate pentru descrierea bordeielor cercetate în campaniile din 1948-1975, informaţiile păstrate sunt cele 

verbale (vezi Maria Comşa, op. cit., p. 303, nota 9), documentaţia de şantier nemaiputând fi recuperată. 

750 Maria Comşa, op.cit., p. 315.


căpriori a acoperişului pe care se puneau paiele sau stuful 751 . Puteau, de asemenea, să rămână 

necăptuşiţi, doar cu o lutuială pe pământul crud săpat 752 , modul de acces în aceste bordeie 

fiind clarificat doar pentru cele care dispuneau de un gârlici cu pantă, probabil acoperit 753 . 

În situl de la Zimnicea gropile menajere sunt o prezenţă constantă în jurul 

locuinţelor. Numai în limitele secţiunilor din ultima etapă de săpături s-au identificat 

aproximativ 9 astfel de complexe. Indiferent de scopul pentru care au fost realizate iniţial 754 , 

aceste gropi s-au umplut în cele din urmă cu resturi menajere medievale şi pământ amestecat 

cu pietre şi chiar cioburi din straturile Latène. 

Cel mai important element care mobila bordeiul era instalaţia de foc, ce putea fi 

simplă, formată numai din vatră, sau complexă, formată din vatră şi cuptor. De exemplu, în 

grupul de locuinţe din C 3 numai bordeiul 1 dispunea de o vatră deschisă amplasată în faţa 

unui cuptor, în timp ce o parte din restul de bordeie aveau numai vetre deschise. Într-una din 

aceste vetre s-a găsit, in situ, un ţest din pământ bătut 755 . Asemănătoare ca plan şi tehnică 

constructivă cu locuinţele mari, bordeiele cele mici din C 3 nu comportau amenajări în 

vederea încălzirii, destinaţia lor fiind de magazii de provizii şi ţinând cont de terenul nisipos, 

ele nu erau nici adânc săpate în pământ. Alte 20 de bordeie explorate în aceeaşi zonă aveau 

cuptoarele săpate într-un bloc de lut, cruţat în acest scop. Este menţionat un cuptor săpat în 

pereţii gropii unui bordei, la aproximativ 20 cm deasupra podelei, în faţa căruia, pe aceeaşi 

podea era o vatră deschisă, iar în faţa lui un rând de pietre puse acolo cu bună ştiinţă. În alt 

bordei, cuptorul săpat în lut avea acoperişul consolidat cu ajutorul unor pietre mari, dispuse pe 

laturi şi deasupra. Un alt cuptor lucrat din lut, paie şi pleavă era amenajat într-unul din 

unghiurile gropii bordeiului. În bordeiele cu vetre deschise, acestea erau în general amplasate 

în aproprierea pereţilor opuşii intrării sau la colţul dintre doi pereţi, ca în bordeiele 3 şi 4 756 . 

Răreanca-Bragadiru. Bordeiele cu numerele 1, 2, 6 au fost identificate pe malul 

terasei, la limita de sud-vest a aşezării şi grupul 3, 4, 5 la limita de nord. Bordeiele 1 şi 6, 

aflându-se pe pantă, au fost parţial distruse, conservându-se intacţi doar pereţii de vest, 

căptuşiţi cu bârne de lemn, lungi de 3,10 m în bordeiul 1 şi de 3,26 m în bordeiul 6 şi cu 

751 

N. Constantinescu, op. cit., p. 41.La Coconi bordeiele aveau cel puţin patru pari de colţ, unele având unul sau 

mai mulţi pari intermediari pe fiecare latură. O altă tehnică era susţinerea pereţilor de lemn pe tălpi sau loasbe de 

lemn. 

752 

Panait I. Panait, op. cit., p. 190. O situaţie asemănătoare este la Măicăneşti – Bucureşti, unde în locuinţele din 

prima fază, pereţii nu erau căptuşiţi cu lemn sau nuiele. 

753 

N. Constantinescu, loc. cit. La Coconi al doilea tip de intrare era cu o groapă cu fundul plat, cu o scară fixă 

sau mobilă. 

754 

Panait I. Panait, op. cit., p. 196. La Măicăneşti gropile au fost întrebuinţate la început pentru depozitarea 

proviziilor. 

755 

Corneliu Mateescu, op. cit., p. 314, nota 16. 

756 

Maria Comşa, op. cit., p. 303.

114 


adâncimea gropii de 0,75m. Bordeiul 2 din acelaşi grup (Pl.XVII/2), conservat aproape în 

întregime, era aproximativ pătrat, cu dimensiunile de 3,60 X 3,80 m şi adânc de 1,20 m. 

Podeaua şi pereţii erau lutuiţi, aceştia din urmă având parii de susţinere încastraţi în ei. În 

mijlocul laturii de nord erau situate vatra deschisă şi cuptorul săpat în lutul pereţilor. 

Amândouă erau dispuse pe un strat de pietriş. Între vatră şi colţul de NV s-au găsit scânduri 

lungi şi gropi de pari provenind de la un pat. Intrarea se afla pe latura de est, unde datorită 

înclinării pantei peretele se afla mai mult la suprafaţă. Cenuşa denotă un acoperiş de stuf. 

Bordeiul 2 a fost distrus de un incendiu violent, iar inventarul neputând fi evacuat a rămas pe 

loc 757 . Bordeiele conservate în întregime, 3 şi 4, aveau o formă rectangulară, cu dimensiunile 

de 3,60 X 3,25 m (B3) şi 3,50 X 5,35 m (B4) şi adâncimea gropii de 0,76 şi respectiv 0,70 m. 

Pereţii căptuşiţi cu nuiele aveau stâlpi de colţ şi grinzi groase. Amândouă aveau câte o vatră 

ovală, amplasată la colţul dintre doi pereţi, iar intrările pe latura sudică 758 . 

Poiana-Flămânda. Surprinse doar în secţiune, din cele trei locuinţe se cunoaşte 

lungimea câte unei laturi, celelalte fiind rămase în afara excavaţiilor (Pl.XIX/2). Bordeiul 1 

are latura de pe axul nord-sud lungă de 4 m. Pe podeaua amenajată din argilă, groasă de 0,10 

m, aflată la 1,70 m adâncime şi care se află pe un stat de cărbune, s-au prăbuşit pereţii 

construiţi din lemn şi pământ bătut, groşi de 0,30 m. Pe latura de vest, săpat în perete, exista 

un cuptor, vatra deschisă aflată în faţa lui fiind în mare măsură distrusă. Din bordeiul 2, a 

cărui groapă se afla la -1 m adâncime, s-a surprins o parte din podeaua de lut amenajată şi 

vatra. 

A treia locuinţă, cea de suprafaţă 759 , un tip constructiv rar, chiar întâlnit izolat în 

Câmpia Munteană, este reprezentată de o platformă de chirpici cu o latură, măsurată pe 

direcţia nord-sud lungă de 4,15m.. Peste ea este prăbuşită o bucată de chirpici masiv şi are 

drept inventar două vase de mici dimensiuni din ceramică smălţuită şi sgraffitată. Pământul de 

umplutură este negru şi conţine bulgări mici de chirpici şi fragmente de ceramică 760 . 

Udeni. Bordeiele nr. 3 şi nr.4 sunt nedezvelite complet, ci doar în porţiunile cuprinse 

de şanţ. Se cunosc astfel numai lungimea unei laturi şi adâncimea gropii. Bordeiul 3 avea 

latura de 3,48 m şi adâncimea de 0,65 m. Podeaua era făcută din pământ bătucit, fără să fie 

lipită cu lut. În umplutură s-au găsit puţine urme de ceramică şi arsură. Spre deosebire de nr.3, 

bordeiul 4 era mult mai mare – avea latura de 5,80 m şi adâncimea de 0,95 m. El conţinea 

mult lemn carbonizat şi cenuşă provenind din grinzile de la acoperiş şi de asemenea, 

757 Gh. Bichir, Qulques problèmes, p. 429). 

758 Ibidem, p. 428. 

759 Ioana Bogdan Cătăniciu, op. cit., p. 43. 

760 Ecaterina Ţânţăreanu, Date despre locuirea medievală, p. 460.


fragmente ceramice. Podeaua a fost lipită cu lut. În partea superioară a umpluturii bordeiului 

s-au găsit câteva cărămizi şi fragmente de tencuială, fapt ce presupune că în apropriere a fost 

o construcţie de zid 761 . 

Dulceanca. La Dulceanca a fost descoperit un complex reprezentat de o platformă 

aproape rectangulară, de 2,40 X 2 m, la adâncimea de 0,40 m, marcată de chirpici şi cărbune, 

masate în special la colţuri (Pl.XVIII). Masa de chirpici are direcţia de prăbuşire spre interior. 

Este vorba de o locuinţă de suprafaţă cu podeaua neamenajată şi cu o vatră circulară adâncită 

sub nivelul podelei, în colţul de nord-est. În cuprinsul ei, s-a găsit multă cenuşă şi cărbune şi 

un vas, singurul inventar al casei. Această locuinţă a fost atribuită cronologic sec. al XIV- 

lea 762 . 


Gogoşari. Forma bordeielor nu a putut fi stabilită în mod clar, ele fiind parţial 

distruse de cariera de nisip. Întrucât bordeiul nr.3 păstrează în întregime latura de vest, care 

măsoară 4,70 m, s-a considerat că ar fi fost cel mai probabil dreptunghiular. Adâncimea la 

care se află podelele faţă de nivelul actual de călcare este variabilă, de – 1,30 m în bordeiul 3 

şi de numai 0,90 m în bordeiele 1 şi 2. În porţiunile săpate nu au putut fi identificate urmele 

unor pari, dar a fost scos la iveală o cantitate destul de mare de material arheologic din 

pământul de umplutură al locuinţelor 763 . 

2. Arhitectura de apărare 

Întărirea liniei Dunării cu un sistem de fortificaţii care să reprezinte puncte eficiente 

de apărare ale teritoriilor valahe într-un moment în care întreg malul bulgăresc, întărit cu 

cetăţi puternice, devenise posesiune turcească, a fost una din principalele preocupări ale lui 

Mircea cel Bătrân imediat după suirea sa pe tronul Ţării Româneşti. Pericolul permanent al 

atacurilor otomane, mai ales după înfrângerea creştinilor de la Nicopole în 1396, îl obligă pe 

domn să întreprindă mari lucrări defensive pentru întărirea hotarului dunărean. Astfel se 

încheagă şi se dezvoltă, la sfârşitul sec. al XIV-lea, sistemul de apărare ce se baza în primul 

rând pe cetăţile de zid care străjuiau graniţele în punctele cheie, de la Severin până la Marea 

Neagră. Aşezate la graniţă, la cele două mari vaduri, la rândul lor apărate de cadrul natural 

avantajos, o regiune inundabilă, acoperită cu bălţi, cu braţe şi mlaştini la care se adăugau 

pădurile de nestrăbătut din câmpia de sud, cetăţile Turnu şi Giurgiu au jucat un rol important 

în sistemul de apărare organizat de Mircea cel Bătrân. 

761 Gh. Bichir, Cercetări arheologice la Udeni, p. 56. 

762 Suzana Dolinescu-Ferche, Raport asupra săpăturilor de la Dulceanca, 1963-1967, în Materiale, IX, 1970, 

p. 321-323. 

763 Bucur Mitrea, C. Preda, op. cit., p. 632.

116 


Planul nucleului cetăţii Turnu este circular, cu trei centuri de ziduri, iar al cetăţii 

Giurgiu este pătrat, cu turnuri de colţ 764 . Pe lângă marile lucrări defensive, întreprinse în 

această perioadă, s-au ridicat şi unele întărituri de proporţii mai mici cum au fost cetăţile de 

pământ. Acestea erau construite cu ocazia unei situaţii imediate şi pentru folosirea temporară, 

tipul fiind mai bine ilustrat în Moldova de cetăţile de la Bârlad şi Crăciuna 765 decât în Ţara 

Românească, unde este cercetată şi încadrată cronologic doar una singură, cetatea de la 

Frumoasa 766 . Alte două fortificaţii de pământ care ar corespunde tipului Frumoasa ca 

funcţiune, Cetatea Cazacilor de la Roşiorii de Vede şi Cetatea de la Frăteşti-Giurgiu, nu pot fi 

puse în legătură cu vreun eveniment militar sau într-un raport cronologic, din lipsa totală a 

materialului arheologic sau a informaţiilor documentare. 

2.1. Cetăţile de zid 

Cetatea Turnu – Turnu Măgurele, jud. Teleorman. Cetatea Turnu este aşezată 

lângă acel vad al Dunării pe unde trecea cel mai drept drum dintre Ardeal şi Peninsula 

Balcanică, pe văile Oltului şi Osam, unde coborau şi urcau negustorii din Transilvania, dar şi 

năvăleau turcii în Ţara Românească şi Ardeal 767 . În faţă, pe malul drept al Dunării se afla 

cetatea Nicopolei, care din anul 1393 fusese ocupată de turci, şi de la care primeşte şi numele 

de Nicopolul Mic sau Nicopolis Minor, nume cu care cetatea Turnu este desemnată atât în 

documentele străine cât şi în cele româneşti. Toate celelalte denumiri pe care le poartă în 

izvoarele documentare şi cartografice – turcescul Kulé, forma slavizată Holovnik şi grecescul 

Pirgos reprezintă echivalentul cuvântului românesc Turnu 768 . 

Reconstituirea evoluţiei planimetrice şi a sistemului de construcţie al fortăreţei de la 

Turnu, demantelată după pacea de la Adrianopol din 1829, este rezultatul cercetărilor 

arheologice întreprinse în mai multe etape. 

În ultima formă (Pl.XXI/1-2), la sfârşitul ocupaţiei otomane, cetatea Turnu era 

alcătuită din trei elemente principale dispuse aproximativ concentric: un puternic zid circular 

în centru, un zid de incintă şi un şanţ de apărare mărginit de ziduri 769 , iar în afara ei o a doua 

764 Teodor Octavian Gheorghiu, Arhitectura medievală de apărare din România, Buc., 1985, p. 99. 

765 Lucian Chiţescu, Fortificaţiile din pământ şi din lemn de pe teritoriul ţărilor române în evul mediu, în 

SMMIM, nr. 2-3, 1969-1970, p. 54. 

766 N. Constantinescu, Cetatea Frumoasa, p. 731-743. 

767 N. A. Constantinescu, Întinderea raialelor. Cu deosebită privire la raiaua Giurgiu, în AGA, I, 1910-1911, 

p. 27. 

768 Analiza istorico-lingvistică a numelui cetăţii „Turnu”, bazată pe izvoare externe şi bibliografie de specialitate 

este cuprinsă în lucrările de referinţă despre monument (Gr.Florescu, Cetatea Turnu, p. 5-6 şi Gh. I. 

Cantacuzino, op. cit., p. 138-139). 

769 Gh. I. Cantacuzino, op. cit., p. 141.


linie de apărare din pământ, de formă pentagonală, cu turnuri de colţ 770 . Cel mai de seamă 

element al fortificaţiei, de la care şi-a luat şi numele, este turnul central circular, cu diametrul 

de 17,40 m şi ziduri groase de 3 m. Paramentul exterior este alcătuit din blocuri de piatră 

făţuite, având între ele pietre sau cărămizi şi din emplectonul de piatră şi mortar consolidat cu 

grinzi transversale. În săpătura adâncită până la 4 m, în vecinătatea turnului s-a găsit un strat 

gros de cărămidă şi mortar, corespunzător primului nivel de construcţie al turnului. Deasupra 

lui se află un strat de nivelare cu pământ nisipos, peste care s-a turnat un strat de mortar ce se 

subţiază pe măsură ce se depărtează de turn. Concomitent sau imediat după construcţia 

turnului s-a amenajat şanţul de apărare, lat de 6 m, mărginit de un zid spre interior, cu o 

contraescarpă spre exterior. Fără a se putea face un raport stratigrafic direct între turn şi şanţ, 

se poate stabili o succesiune imediată a şanţului faţă de turn. La exteriorul zidului de 

contraescarpă s-a descoperit un şir de piloţi de lemn, groşi, bătuţi unul lângă altul, care au 

avut cel mai probabil rostul de a consolida terenul decât de elemente de fortificaţie. În prima 

fază zidul de incintă avea un traseu circular, cu o fundaţie mai lată decât elevaţia, construcţia 

lui fiind imediată ridicării turnului şi amenajării nivelării din jurul lui. Situaţia stratigrafică şi 

fragmentele ceramice dovedesc că prima fază a cetăţii Turnu s-a construit într-o succesiune 

strânsă, ca etape ale aceleaşi faze de construcţie, la sfârşitul secolului al XIV-lea. În cei peste 

400 de ani de existenţă, cetatea Turnu a cunoscut mai multe stadii de refaceri şi folosire, 

decelabile în cercetarea arheologică. Zidul de incintă a fost refăcut integral în secolul al XV- 

lea pe un traseu care parţial se suprapune pe zidul demolat, iar în alte locuri îl depăşeşte sau se 

retrage faţă de el. În această fază avea grosimea de 2,50 m, iar spre exterior avea turnuri 

semicirculare masive, cu diametrul de 3 m. Într-o etapă mai târzie acest zid va fi îngroşat prin 

înglobarea turnurilor. O altă refacere, corespunzătoare tot secolului al XV-lea, a suferit şi 

zidul care mărginea şanţul de apărare şi contraescarpa, dar numai în partea superioară, şi tot 

de acum datează şi poarta cetăţii de pe latura de est-nord-est. Ulterior poarta va fi mutată pe 

latura de sud, unde va rămâne pe toată perioada de funcţionare. Ultimele transformări au fost 

cele când s-au adăugat turnuri masive în partea de sud a incintei 771 . 

Configuraţia refacerilor otomane mai târzii şi a fortificaţiei de pământ sunt 

confirmate de materialele cartografice din secolul al XVIII-lea. În schiţele maiorului Jenei 

(1784) pentru descrierea topografică a Bulgariei şi Valahiei Mici 772 şi în Schiţa austriacă a 

770 Ionel Cândea, Ecaterina Ţânţăreanu, Nicolae Iorga în fruntea Comisiunii Monumentelor Istorice şi 

cercetările arheologice de la Cetatea Turnu - Turnu Măgurele, în vol. Nicolae Iorga 1871-1940, Studii şi 

Documente, III, Buc., 2007, p. 225-226. 

771 Gh. I. Cantacuzino, op. cit., p. 100-101. 

772 DANIC, R89-c. 351, 354.

118 


districtului Romanaţi 773 fortificaţia exterioară a cetăţii Turnu are formă pentagonală, în fiecare 

vârf al pentagonului găsindu-se câte un turn (Pl.XXIII), aşa cum apare în ridicarea topografică 

executată de inginerul Petre Danielescu împreună cu Cezar Bolliac în anul 1869 (Pl.XX). În 

jurul ei se întinde aşezarea civilă destul de compactă 774 , orientată spre nord-est, cum este 

redată şi de inginerul hotarnic în Planul topografic al domeniului Turnu (Pl.XXIV), întocmit 

cu ocazia revenirii sub administraţia românească a acestui teritoriu, după schiţele 

locotenentului rus S. Kamenscoy 775 şi mai ales cum reiese din fotografiile aeriene recente 

(Pl.XXV/2). 

Cetatea Giurgiu, Giurgiu, jud. Giurgiu. Ca şi Turnu, cetatea Giurgiu apare ca un 

edificiu militar gândit şi înfăptuit de Mircea cel Bătrân pentru apărarea şi ofensiva împotriva 

turcilor. Ea însă are o anumită semnificaţie şi anume deplasarea economică şi politică spre 

răsărit, legată de mutarea capitalei la Târgovişte 776 . Originea numelui a fost un subiect 

controversat 777 , diferitele variante în care acesta apare având cel mai probabil obârşia într-un 

onomastic purtat de întemeietorul satului din apropriere 778 . Cel mai vechi document în care 

este atestat toponimul Giurgiu este Itinerariul de la Bruges (circa 1380-1390) care cuprinde în 

lista de pe traseul spre Ţara Sfântă şi „Rossi vel Jargo”, care transpus în limbajul de azi ar 

însemna Rusciuk sau Giurgiu 779 . Aproximativ contemporan cu Itinerariul, Codex Latinus 

Parisinus, redactat la Timişoara (1394-1395) este primul document cartografic în care, sub 

denumirea italienizată „Zorio” (PL.XXVII/1) este menţionată cetatea Giurgiu 780 . Imaginea ei 

corespunde cu relatările izvoarelor narative şi cu descoperirile arheologice: o cetate de formă 

aproximativ pătrată, cu turnuri de colţ construite în etape diferite. Însemnătatea strategică a 

citadelei, statutul urban şi importanţa aşezării de la Giurgiu, în calitate de reşedinţă 

domnească temporară, sunt atestate, cum s-a văzut, de diferite izvoare medievale 

contemporane. 

773 DANIC, R3C-228-231. 

774 Fotografia aeriană surprinde urmele aşezării în jurul fortăreţei (Arh. DMASI, nr. 72321-80; foto OCPI 

Teleorman, 2004). 

775 DANIC, Planuri. Teleorman, nr. 81. 

776 Pavel Chihaia, Cetăţile lui Mircea cel Bătrân monumente ale independenţei şi ale luptei de cruciadă, în 

SCIA, tom 24, 1977, p. 62. 

777 N. A. Constantinescu, Cetatea Giurgiu, p. 485-491. Autori din secolul XIX au acreditat originea genoveză a 

numelui, ca provenind din „San Giorgio”. 

778 Ibidem, p. 492-497. 

779 Călători străini, I, p. 24-25. 

780 I. Dumitriu-Snagov, Ţările Române în sec. al XIV-lea în Codex Latinus Parisinus, Buc., 1979, p. 99.


Aceste mărturii narative, coroborate cu documentele cartografice întocmite mai 

târziu, în secolele XVIII şi XIX 781 , cu gravuri şi desene de epocă 782 , cu rezultatele cercetărilor 

arheologice şi cu observaţiile de ordin arhitectural 783 permit o reconstituire parţială a fazelor 

de construcţie şi refacere a cetăţii, vizibile si din fotografiile aeriene ((Pl.XXV/1). În urma 

săpăturilor arheologice au fost sesizate mai multe niveluri stratigrafice, ca indice cronologic 

fiind folosită ceramica sgrafittată din secolele XIV-XVI pentru nivelele mai vechi şi ceramica 

din secolele XVII-XVIII pentru nivelele târzii (Pl.XXVII/2). 

Faza cea mai veche, care precede epoca lui Mircea cel Bătrân este identificată cu 

turnul-donjon din colţul de nord-est al fortăreţei, de forma unui poligon cu şapte laturi, cu 

lungimea de 13 m pe (pe direcţia est-vest), construit după procedeul bizantin din blocuri mari 

de piatră încadrate pe verticală şi orizontală, cu asize din câteva rânduri de cărămizi 784 . 

Următoarea etapă este corespunzătoare construcţiei şi folosirii din timpul lui Mircea 

cel Bătrân. Zidurile groase de 3 m, cu paramentul din blocuri de piatră cioplite şi fasonate 

spre exterior şi din bolovani spre interior, cu emplectonul din piatră legată cu mortar şi pietriş 

şi grinzi cuprinse în grosimea lui, au capetele adosate turnului-donjon. Ele se articulează pe 

un traseu pentagonal neregulat, care închide o curtină. Un turn cu secţiunea de prismă 

triunghiulară cu latura de 5,5m, asemănător mai mult cu un contrafort, către care duce o scară, 

este amplasat la nord-est de primul turn. Încă două turnuri de colţ străjuiau din exterior 

fortăreaţa. Turnul de sud-est, cercetat arheologic, este de formă dreptunghiulară, construit pe 

o fundaţie-platformă cu latura de 12,5 m şi a fost distrus de un incendiu 785 , cel de sud-vest 

rămânând necercetat. În situaţia în care imaginea cetăţii din Codexul Latin nu este fantezistă, 

atunci Mircea însuşi este autorul unei noi faze care corespunde celor două turnuri de sud-vest 

şi sud-est. 

Urmează momentul, comentat în mai multe cronici turceşti, al refacerii cetăţii 

Giurgiu de către Mehmed I. În continuare se înregistrează o succesiune de lucrări realizate tot 

în secolul al XV-lea, în timpul domniei lui Dan al II-lea: la sfârşitul secolului al XVI-lea, în 

cursul evenimentelor din 1595, refaceri datorate lui Mahmud Paşa, după reluarea cetăţii de la 

781 

Planul ridicat de austrieci în 1790 (vezi Mihail Popescu, Cetăţile turceşti dinprejurul Principatelor Române, 

în BCMI, an XX, fasc., 1927, p. 84) şi Planul rusesc din 1829 (vezi Barnea et. al., op. cit. p. 224). 

782 

Gravurile publicate de Th. De Bry în Panonia Historia Chronologica, 1596 şi gravurile după M. Bouquet (ap. 

N. A. Constantinescu, op. cit., pl II, III, IV). 

783 

Planul cetăţii Giurgiu, prezentat cu comunicarea „Cetatea din insula Giurgiului în lumina cercetărilor de 

arhitectură”, 1989, ne-a fost pus la dispoziţie cu bunăvoinţă de domnul Arh. Gh. Sion, căruia îi aducem 

mulţumiri. 

784 

Cristian Moisescu, Arhitectura românească veche, I, Buc., 2001, p. 75. 

785 Ibidem.

120 


Mihai Viteazul; intervenţia ruşilor la sfârşitul secolului al XVIII-lea când pentru un timp, în 

1771 au cucerit şi ocupat cetatea 786 . 

Într-o perioadă târzie a funcţionării acestei cetăţi, în jurul ei s-a ridicat o nouă 

fortificaţie, de pământ, cu bastioane rotunjite şi poligonale, care spre vest urma conturul 

ţărmului, iar spre est se frângea transversal pe insulă, formând două curtine 787 . 

Cetatea Giurgiu şi hinterlandul ei au revenit Ţării Româneşti în anul 1829, când, ca 

urmare a condiţiilor păcii de la Adrianopole, cetatea a fost demantelată. 

2.2. Fortificaţiile de pământ 

Cetatea de pământ Frumoasa, com. Frumoasa, jud. Teleorman. Ansamblul 

fortificat de la Frumoasa (Pl.XXVIII) constă în trei rânduri de valuri şi din două şanţuri 

amenajate concentric, astfel încât, de la forma trapezoidală a valului de margine şi forma 

dreptunghiulară a valului mijlociu se ajunge în centru la un plan pătrat cu palisadă de pământ 

şi lemn (Pl.XXIX/3). Suprafaţa totală a fortificaţiei este de 2,5 ha, din care doar 10% îi revine 

palisadei 788 . 

Reduta centrală, ale cărei laturi măsoară câte 43 m, a fost marcată prin câte două 

şanţuri mici, paralele, la baza cărora s-au fixat pari groşi de stejar, în poziţie oblică, la o 

distanţă de 0,15-0,25m între ei. Între pari şi de-a lungul lor la diferite nivele s-au pus bârne şi 

grinzi groase cu care au format scheletul de lemn al palisadei, peste care s-a bătătorit pământ. 

Amenajarea valurilor de pământ s-a făcut cu pământul scos din şanţuri, astfel încât în 

structura lor se disting exact straturile de pământ din şanţurile de apărare, dar în ordine 

inversă. Valul central al palisadei măsoară azi 1,60 – 1,80 m, dar este probabil că la 

construcţie ar fi trebuit să măsoare cel puţin 3 m până la nivelul interior al cetăţii. Cele două 

valuri nu cuprind material lemnos. Ele aveau la bază o lăţime de 5-8 m şi o înălţime de 3 m. 

Şanţurile au gura largă de 8-12 m, şi adâncimea maximă astăzi de 3,60 – 4,50 m, deşi la 

origine distanţa dintre creasta valurilor şi fundul şanţurilor era de 6-10 m. De jur împrejurul 

palisadei, între val şi şanţul de apărare a fost lăsată o platformă lată de 3-3,5 m pentru 

circulaţia apărătorilor (Pl.XXIX/). În interiorul cetăţii nu au fost găsite amenajări speciale 

pentru adăposturi, deşi materialul arheologic descoperit în interiorul ei – vase de ceramică, 

vetre de foc – atestă folosirea ei. 

Cetatea Cazacilor – Roşiorii de Vede, jud. Teleorman. Cetatea Cazacilor este un 

alt exemplu de fortificaţie de pământ, cercetată arheologic, fără a fi însă şi făcute cunoscute 

786 Gh. I. Cantacuzino, op. cit., p. 150. 

787 Mihail Popescu, op. cit., p. 84-85. 

788 N. Constantinescu, Cetatea Frumoasa, p. 731.


rezultatele. Ea ar putea fi considerată medievală ca şi cea de la Frăteşti-Giurgiu, dacă se iau în 

calcul doar starea bună de conservare a valului şi a şanţului 789 . 

Cetatea Cazacilor este o incintă aproape circulară (Pl.XXVI/2), cu diametrul de 260 

m şi o suprafaţă de 53.066 mp, cu val de 4 m înălţime şi şanţ de apărare de 8 m, lăţime având 

o poartă în zona nordică a diametrului 790 . Din fotografia aeriană reiese că aceasta ocupa o 

bună parte din interiorul unui hexagon delimitat de o modificare fermă a solului, probabil un 

val cu o înălţime redusă mai ales de lucrările agricole. Nu există nici un indiciu că ar fi fost şi 

alte amenajări de apărare – ziduri sau palisadă – şi este lipsită de materialele arheologice care 

ar permite stabilirea cronologiei. Trebuie observat că ea nu figurează în harta statului major 

austriac din 1790, care excelează în detalii, ceea ce naşte întrebarea dacă cetatea exista la acea 

dată. 

Cetatea de pământ de la Frăteşti, com. Frăteşti, jud. Giurgiu. Fortificaţia de 

pământ de la Frăteşti, cunoscută sub numele de „Cetatea”, are planul de formă pătrată, cu val 

şi şanţ de apărare. Laturile pătratului sunt orientate pe direcţia est-vest şi nord-sud. Lungimea 

unei laturi, măsurată pe fundul şanţului, este de 67 m, şanţul având adâncimea de 1,35 m. 

Valul de pământ se ridică deasupra nivelului actual al locului, în interiorul cetăţuiei, la 1,10 – 

1,50 m. Intrarea era practicată pe mijlocul laturii de est, într-un loc unde atât valul cât şi şanţul 

de apărare sunt întrerupte. Nu a fost identificat nici un fel de material arheologic care să 

încadreze cronologic fortificaţia 791 . Ca şi Cetatea Cazacilor, Cetatea Frăteşti ar corespunde 

tipului de fortificaţie medievală de scurtă durată şi care, în cele din urmă, probabil nici nu a 

mai fost folosită. 

3. Arhitectura civilă 

3.1. Curţile boiereşti 

Impresionat de „palatele şi mănăstirile” întemeiate de postelnicul Constantin pe 

domeniul Cantacuzinilor din Prahova, arhidiaconul sirian Paul de Alep, secretarul patriarhului 

Macarie al Antiohiei nota: „...acolo se află case clădite ca la Istanbul, căci toţi boierii din Ţara 

Românească au clădiri minunate în satele lor. Fiecare are întotdeauna lângă casa lui o 

mănăstire mare, înzestrată cu danii şi fiecare boier se întrece cu cei de o seamă cu el în ceea 

ce priveşte frumuseţea clădirii şi a lucrăturii. Ei îşi pun toată mândria în aceste lucruri. Când 

789 

Eugen Comşa, Sebastian Morintz, Cercetări arheologice în raionul Giurgiu, în SCIV, IV, nr. 3-4, 1953, 

p. 762. 

790 

I. Spiru, Aşezări străvechi în raionul Roşiorii de Vede, în Materiale, V, 1958, p. 698. 

791 

G. Rădulescu, M. Ionescu, Descoperiri arheologice în raionul Giurgiu, în SCIV, V, nr. 1-2, 1954, p. 325-332.

122 


vreunul din ei este scos din slujbă, el se retrage pentru tot restul vieţii sale în satele şi în 

palatele sale şi are mănăstirea lui alături” 792 . 

Paul de Alep se referă la epoca lui Matei Basarab, când avântul ctitoricesc fără 

precedent al domnului va fi imitat de marea aristocraţie, care în acest fel nu numai că îşi 

legitima averea dar îşi şi afirma poziţia de frunte în ierarhia socială. 

Nu există menţiuni arhivistice sau narative şi lipsesc şi vestigiile arheologice care să 

aducă argumente despre existenţa în Ţara Românească, mai devreme de secolul al XVII-lea a 

vreunei curţi boiereşti, în accepţiunea de ansamblu construit ca atare, unde, într-o incintă, pe 

lângă clădirea nobiliară se aflau anexele gospodăreşti, iar în afara ei se afla biserica paraclis, 

toate cuprinse într-un spaţiu organizat după principii compoziţionale rezultate din relaţia de 

interdependenţă sau subordonare dintre obiectivele componente 793 . Se poate vorbi astfel de 

funcţiunile multiple ale reşedinţei boiereşti: aceea de centru administrativ-gospodăresc al 

domeniului funciar, uneori cea defensivă şi funcţiunea religioasă, paraclisul fiind nu numai 

locul unde se ţin slujbele ci şi necropolă a ctitorului şi familiei sale 794 . Concepţia arhitecturală 

şi procedeele compoziţionale constructive şi plastice ale arhitecturii civile din această 

perioadă au fost rezolvate prin folosirea atât a datelor furnizate de tradiţie cât şi de elemente 

care pun în contact Occidentul şi Orientul 795 . 

În peisajul arhitecturii rezidenţiale, în regiunea de sud-vest a Munteniei, analizabile 

sunt doar trei monumente, ce fac parte din tipul reşedinţelor boiereşti, reşedinţa domnească 

nefiind reprezentată. 

Curţile boiereşti de la Dobreni, Coiani-Mironeşti şi Hereşti, judeţul Giurgiu şi 

Balaci, judeţul Teleorman, sunt exemple care ilustrează în decursul unui întreg secol, cel de-al 

XVII-lea, genul arhitectural căruia îi aparţin. 

Toate edificiile au la primul nivel pivniţe zidite din cărămidă, pe al căror contur era 

aşezat etajul locuit. Din punct de vedere structural, aceste beciuri pot fi încadrate tuturor celor 

trei tipuri cunoscute 796 . De tipul cu o singură sală acoperită cu boltă semicilindrică pe arce 

dublouri, precum Filipeştii de Pădure, Mărgineni, Băjeşti, sunt pivniţele caselor din Hereşti şi 

Dobreni; de tipul doi, compus din două sau mai multe nave acoperite cu bolţi semicilindrice 

separate prin arcade, ca la casele domneşti de la „Ziduri între Vii” şi mănăstirile Brâncoveni, 

Plumbuita, Comana, sunt pivniţele caselor din Coiani-Mironeşti şi Balaci. O formă nouă, al 

792 Călători străini, vol. VI, p. 149-150. 

793 Cristian Moisescu, Arhitectura epocii lui Matei Basarab, I, Buc., 2002, p. 22. 

794 Anca Brătuleanu, op. cit., p. 11-12. 

795 Tereza Sinigalia, Arhitectura civilă de zid din Ţara Românească în sec. XIV-XVIII, Buc., 2000, p. 5-20. 

796 Cristian Moisescu, op. cit., p. 22.


cărei prototip este casa postelnicului Constantin Cantacuzino de la Filipeştii de Pădure este un 

parter în jurul beciului 797 , adoptat şi de constructorii casei de la Balaci a familiei lui 

Constantin Bălăceanu. 

Problema accesului în pivniţe a fost rezolvată în două moduri: cu gârliciul inclus în 

patrulaterului beciului, ca la Dobreni, Hereşti şi Balaci, sau cu un gârlici ieşit din profilul 

beciului, ca la Coiani-Mironeşti. În ambele cazuri el trebuie să fi fost suprapozat de un elegant 

foişor. În ceea ce priveşte incintele de la Coiani-Mironeşti şi Balaci nu există indicii, dar 

pentru curtea din Dobreni trebuie reţinută mărturia lui Paul de Alep că „era înconjurată cu un 

gard din scânduri lămbuite” şi nu de zid ca şi în alte cazuri. 

Curtea boierească de la Dobreni, com. Vărăşti, jud.Giurgiu. Curtea de la Dobreni 

îi apărea lui Paul de Alep în anul 1656, când o vizita, astfel: ”o curte mare... înlăuntrul cărora 

sunt clădiri mari şi spaţioase cu firide şi bolte acoperite în întregime cu chipuri de sfinţi şi cu 

alte asemănătoare. Odăile dau spre o grădină foarte mare, împărţită în straturi, ca grădinile 

frâncilor, cu jgheaburi de olane. În partea de afară este un bazin mare cu apă, cu un pod peste 

el, de la un capăt la celălalt. În mijlocul grădinii este un chioşc frumos şi lângă el este o 

biserică foarte mare, de piatră, purtând hramul „Adormirii Maicii Domnului” 798 . 

Construcţia curţii îi este atribuită lui Constantin Şerban în anii dinaintea domniei, 

când era numai boier şi era numit în documente Constantin din Dobreni 799 . El era fiul 

nelegitim al domnitorului Radu Şerban (1602-1611) cu Elena, soţie de preot din Dobreni 800 , şi 

a fost exclus din diata părintelui său 801 , dar tot Paul de Alep, cu un alt prilej, spune că fiind în 

conflict cu Matei Basarab, Constantin se retrăsese la Dobreni, „în palatele sale pe care tatăl 

său le clădise pentru el când trăia şi a locuit acolo până în această clipă.” 802 . Extrapolând 

această informaţie se naşte firesc întrebarea dacă reşedinţa din Dobreni a fost ridicată de 

Constantin Şerban sau a fost doar moştenită 803 , lui rămânându-i să facă biserica de curte, ceea 

ce s-a şi întâmplat în timp ce deţinea dregătoria de serdar 804 . 

797 


798 

Călători străini, vol. VI, p. 229-230. 

799 

N. Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova, sec. XIV-XVII, Buc., 1971, p. 

158. 

800 

N. Iorga, Crucea de la Călugăreni, în BCMI, an XXII, fasc. 61,1929, p. 101. 

801 

În testamentul întocmit la 28 februarie 1620 la Viena, Radu Şerban lasă întreaga avere moştenită de la bunica 

şi mama sa, Anca şi Maria din Coiani, fiicelor legitime, Anca şi Elina (vezi DIR, B, veac XVII, vol. V, p. 484- 

485). 

802 

Călători străini, vol. VI, p. 133. 

803 

Tereza Sinigalia propune ipoteza atribuirii lui Radu Şerban a construcţiei de la Dobreni, pe timpul domniei, 

ante 1611 (vezi Tereza Sinagalia, Repertoriul arhitecturii în Ţara Românească 1600-1680, I, Buc., 2002, p. 316- 

319). 

804 

N. Stoicescu, op. cit., p. 280.

124 


Din palatul descris de sirian, astăzi au mai rămas numai pivniţele cu trei 

compartimente care formează un dreptunghi cu dimensiunile de 23x18 m (Pl.XXXI/1). Cea 

mai mare încăpere este compartimentată în patru secţiuni egale de un stâlp cruciform central, 

pe care se descarcă bolţile în leagăn. Cea de-a doua încăpere, alăturată, este boltită cu un 

semicilindru cu trei arce dublouri, cea de-a treia, adosată pe lungimea primelor două era 

acoperită tot cu un semicilindru susţinut de două arce dublouri 805 . Soluţia accesului în pivniţă 

a fost aceea a închiderii gârliciului în volumul paralelipipedic al casei, formulă ades folosită în 

epocă 806 . 

Un element de noutate şi totodată de lux este cel al aranjamentelor peisagistice, prin 

amenajarea unui heleşteu între casă şi biserică şi a unei grădini „ca a frâncilor” cu un chioşc 

de odihnă. 

Curtea boierească de la Coiani-Mironeşti, com. Gostinari, jud.Giurgiu. Din 

vastul domeniu funciar al Craioveştilor 807 făcea parte şi satul Coiani pe Argeş, ce ajunsese în 

stăpânirea postelnicului Constantin Cantacuzino prin soţia sa Elena, fiica lui Radu Şerban, şi 

al cărui domeniu boieresc provenea numai din averea Craioveştilor 808 . Satul este atestat 

documentar în hrisovul dat de domnitorul Radu Paisie la 20 martie 1542 „în Coiani” 809 , fapt 

care presupune existenţa aici şi a unei curţi boiereşti, mai ales că vestita jupâneasă Anca, ce 

purta cognomenul „din Coiani” trebuie să fi avut acolo o reşedinţă, despre care documentele 

nu spun însă nimic. 

Tot Paul de Alep lasă o descriere plină de admiraţie a curţii marelui postelnic 

Cantacuzino „într-un sat...aşezat pe un loc ridicat ce domină râul Argeş, numit Coiani, unde 

acesta are un mare palat după felul palatelor din Constantinopol. Există într-adevăr ceva 

vrednic de admirat în arhitectura celor două clădiri principale aşezate una în faţa celeilalte şi 

care nu se deosebesc câtuşi de puţin una de alta cu cupolele lor şi sunt zugrăvite în întregime 

spre a imita liniile vălurite ale marmurei colorate. În vârful fiecărei cupole, încununând-o, este 

un cerc întocmai ca o bucată din porfir foarte tare şi restul este făcut din mai multe feţe 

asemenea cu cele ale marmurei. Lemnăria este de o frumuseţe rară şi ferestrele sunt minunate. 

Înăuntrul incintei este o biserică mare, cu hramul „Sfântului Nicolae” 810 . 

805 Cristian Moisescu, op. cit., p. 48. 

806 Anca Brătuleanu, op. cit., p. 27. 

807 I. Donat, Domeniul domnesc în Ţara Românească sec. XIV-XVI, Buc., 1996, p. 153-180. 

808 C. Rezachevici, Domeniul boieresc al lui Radu Şerban, în Studii, tom 23, nr. 3, 1970, p. 470. Radu Şerban era 

urmaş al postelnicului Radu Craiovescu prin femei. Maria, fiica sa, căsătorită cu Şerban mare ban este mama 

Ancăi din Coiani, căsătorită cu Neagoe mare ban şi totodată bunica Mariei din Coiani, căsătorită cu Radu 

postelnic, tatăl lui Radu Şerban şi apoi cu Nica, mare armaş . 


810 Călători străini, vol. VI, p. 231-232.


La sfârşitul secolului al XVIII-lea mai sunt menţionate la Coiani „case şi o biserică 

de piatră” 811 , dar în anul 1872, când este întocmit răspunsul la chestionarele Odobescu, din 

casă rămăseseră doar pivniţele în ruină şi foştii stăpâni fuseseră uitaţi 812 , iar N. Iorga observa 

„până şi beciurile astupate pentru totdeauna” 813 . 

Din datele obţinute din săpătura arheologică se poate reconstitui parţial arhitectura 

locuinţei boiereşti de la Coiani (Pl.XXX/1), cel puţin în zona din jurul nucleului central care 

este pivniţa 814 . Beciul ei avea dimensiunile interioare de 17,15x8,40 m şi era compus din două 

nave longitudinale, separate de trei piloni cu secţiunea pătrată, legaţi cu arce între ei şi de 

pereţi prin intermediul pilaştrilor. Acest prim nivel era acoperit cu bolţi cilindrice. Gârliciul 

era ieşit în afara conturului dreptunghiular al pivniţei. Paralel cu latura de nord a clădirii se 

deschidea un portic spre Valea Argeşului, din care a rămas un număr de stâlpi aliniaţi la 

distanţa de 3,5 m de perete. În săpătură au putut fi observate şi intervenţiile provocate de 

configuraţia nesigură a terenului. 

Referitor la etapele diferite de construcţie ale clădirii, acestea s-ar fi putut succede în 

perioada cuprinsă între a doua jumătate a secolului al XVI-lea sau începutul secolului al 

XVII-lea şi mijlocul acestuia din urmă. Cele mai vechi materiale medievale au fost 

descoperite într-o groapă în zona de NV, în care s-au găsit fragmente din vase de ceramică, 

unele întregibile, de tipul oalei cu o toartă şi buza dreaptă, străchini din ceramică smălţuită şi 

sgraffitată, fragmente de cahle smălţuite, cu gura pătrată şi fundul rotund 815 . 

Casele de piatră ale familiei Năsturel, Hereşti, com. Hotarele, jud. Giurgiu. Pe 

moşia de baştină a familiei Năsturel de pe malul Argeşului, lângă vechiul conac de la Fiereşti 

(azi Hereşti), fraţii Cazan şi Udrişte 816 , au construit cel mai important exemplu de arhitectură 

civilă din epocă, casele de piatră 817 , parte dintr-un ansamblu rezidenţial ridicat probabil între 

1641-1643 818 , ce cuprindea şi paraclisul de curte, azi biserica de mir, ctitoria din anul 1644 a 

surorii lor Elina, soţia lui Matei Basarab. Prima descriere detaliată a monumentului o face tot 

sirianul Paul de Alep după vizita din anul 1657, când, plin de entuziasm, nota că a văzut 

„conacurile şi palatele fraţilor ...lui Matei Voievod [şi] când s-a început clădirea se spunea că 

811 Fr. Bauer, op. cit., p. 164. 

812 BAR, ms.227, f. 55-55v. 

813 N. Iorga, Sate şi mănăstiri din România, Buc., 1905, p. 201. 

814 Gh. I. Cantacuzino, Gh. Sion, Ruinele curţii feudale de la Coiani-Mironeşti (jud. Giurgiu), Date arheologice 

şi arhitectonice, în BCMI, I, nr. 1-2, 1990, p. 62-69. 

815 Ibidem, p. 65. 

816 Radu Greceanu, Casa de piatră din Hereşti, în MM, I, 1958, p. 119. Cazan şi Udrişte erau fii lui Radu 

Năsturel postelnic, căsătorit cu Despina, din familia lui Mihai Viteazul, care au mai avut împreună un alt fiu, 

Şerban precum şi două fiice, Elina, viitoarea doamnă a ţării şi o altă fată căsătorită cu Radu Şintescu ot Popeşti. 


818 Răzvan Theodorescu, Civilizaţia românilor între medieval şi modern, II, 1987, p. 42.

126 


nu se mai află... palat asemănător, afară numai în ţara francilor, căci aceştia au adus meşteri 

arhitecţi din Ţara Ungurească şi piatră din Ţara Turcească şi au început să clădească şi pe din 

afară cu piatră făţuită...şi toate lucrate cu îngrijire şi clădite cu atâta trăinicie încât stârneau 

admiraţia privitorului” 819 . Călătorul străin deplânge însă lipsa unui sistem propriu de 

apărare 820 şi faptul că era amplasată într-o regiune nesigură din câmpia Dunării, lângă ţara 

turcilor şi nu undeva, la munte. 

Casa, unicat al arhitecturii româneşti, păstrată datorită unei restaurări efectuate de 

Direcţia Monumentelor Istorice 821 , dezvoltată pe un plan în forma literei L răsturnate, 

cuprinde de fapt două corpuri de locuinţe sub un singur acoperiş, aproape identice ca 

suprafaţă şi distribuţie interioară, fiecare având un vestibul cu portal, scară interioară la etaj 822 

şi pivniţe proprii. Dacă tipul de bolţi, ancadramentele cu profilele sculptate, frontoanele de la 

uşi întrerupte de stema heraldica a familiei 823 şi cele de la ferestre pot fi sugestii ale renaşterii 

târzii occidentale, filtrate prin relaţia cu Ardealul 824 , elementele orientale, cum erau 

paramentul din calcar de Vraţa 825 ce acoperă emplectonul de mortar, arcele în acoladă ale 

ferestrelor, olanele roşii ale învelitorii, profilul cornişei, trimit hotărât către arhitectura 

otomană din Peninsula Balcanică. Anul edificării, neatestat de nici o inscripţie sau document, 

ar putea fi până în 1644 826 , mai ales dacă se poate face asociaţia între această construcţie şi 

cea din anul 1645 de la Giurgiu, „baia cea mare turcească”, clădită la comanda lui Matei 

Basarab din aceeaşi piatră de Rusciuc, avându-l în ambele cazuri ca ispravnic pe Radu 

Şintescu din Popeşti 827 . 

În mod evident comanditarul luxoasei reşedinţe de la Hereşti, cu apartenenţă 

stilistică la două arii culturale opuse 828 , a fost Udrişte Năsturel 829 . Cărturarul, care în timpul 

domniei lui Matei Basarab a fost de fapt şeful cancelariei domneşti, deşi niciodată nu a 

819 

Călători străini, vol. VI, p. 232-233. 

820 

Curtea se pare că era împrejmuită cu un gard de lemn (vezi Cristian Moisescu, op. cit., p. 45). 

821 

Olga Bâzu, Restaurarea casei lui Udrişte năsturel de la Hereşti, în BMI, IV, 1971, p. 55. 

822 

Tereza Sinigalia, Arhitectura de zid, p. 338. Autoarea consideră scara interioară şi lipsa spaţiilor deschise cu 

peisajul – foişoare, logii – o noutate absolută a epocii. 

823 

Radu Greceanu, op. cit., p. 120. Asemănătoare cu însemnul heraldic al mărturiilor de pe frontispiciul 

traducerii lui Udrişte Năsturel a lucrării Imitatio Christi din anul 1647. 

824 

Răzvan Theodorescu, op. cit., p. 42. Gh. Sebestyen aproape exclude contribuţia meşterilor transilvăneni la 

construcţia casei din Hereşti şi propunecăutarea lor la sud Dunăre (vezi Gh. Sebestyen, Renaşterea, Buc., 1982, 

p. 143) aşa cum trimite şi Corina Nicolescu mai degrabă la arhitectura profană a Istanbulului acelor vremi (vezi 

şi Corina Nicolescu, Case, conace, palate, Buc., 1979, p. 65). 

825 

Tereza Sinigalia, op.cit., p. 338. Cel mai apropiat tip, ca tehnică constructivă, este cetatea de la Vidin, din 

Bulgaria. 

826 

Pavel Chihaia, Modele răsăritene şi voievodale în Ţara Românească, în GB, an XXV, 1976, nr.1-2, p. 23. 

827 

Petre Şt. Năsturel, Întregiri la genealogia Năsturelilor, în Dorul, an V, 1995, nr. 68, p. 27. 

828 

Tereza Sinigalia, op. cit., p. 339. 

829 

În anul 1881 I. Bianu a găsit, săpat în piatra unei camere, armorialul lui Udrişte Năsturel (AAR, 1879-1880, 

p. 14, ap. Radu Greceanu, op. cit. ).


depăşit dregătoria de al doilea logofăt şi a cunoscut străinătatea în multe călătorii, era şi 

singurul din familie capabil să conceapă această originală realizare arhitecturală (Pl.XXXII). 

Reşedinţa boierească de la Dragomireşti–Vale, com Dragomireşti-Vale, jud. 

Giurgiu. Atunci când la 8 mai 1681 jupâneasa Păuna, văduva lui Drăghici Cantacuzino, fost 

mare spătar, mort în anul 1667 în condiţii neelucidate 830 , a cumpărat împreună cu fiii săi satul 

Dragomireşti din jud. Vlaşca, de la jupâneasa Vilae, s-a avut grijă ca în actul de vânzare – 

cumpărare, atunci când a fost vorba de curtea boierească, să se nominalizeze fiecare element 

al ansamblului, “ casele, curtea, pivniţa, grajdul, cuhnia” ca semn al valorii şi importanţei 

particulare a fiecăruia 831 . Această individualizare expresă din document, în special pentru 

cuhnie, este apreciată ca singulară în epocă şi denotă o construcţie independentă faţă de 

locuinţă, ceva în genul bucătăriilor mănăstireşti contemporane 832 . Documentul din 1681 

rămâne de altfel, unica informaţie despre existenţa unei curţi boiereşti în sec. al XVII-lea la 

Dragomireşti. 

Curtea de la Balaci, com. Balaci, jud. Teleorman. Curtea boierilor Bălăceni, aşa 

cum a fost concepută, ar fi trebuit să fie o reşedinţă reprezentativă pentru sfârşitul de veac 

XVII. Întemeietorul ei a fost Constantin Bălăceanu, fiul marelui vornic Badea Bălăceanu, care 

avea în urmă un lung şir de strămoşi. El se căsătoreşte cu domniţa Maria, devenind astfel 

ginerele lui Şerban Cantacuzino, în timpul domniei căruia ajunge mare agă 833 . Devotat 

socrului său, poate chiar şi urmărind să ocupe scaunul domnesc după moartea acestuia, 

Constantin Bălăceanu a transformat solia de la Viena, unde fusese trimis să trateze cu 

împăratul Leopold, în uneltire contra noului voievod Constantin Brâncoveanu, care îl va 

pedepsi nu numai pe autorul ei, ucigându-l pe câmpul de luptă de la Zărneşti 834 ci şi pe 

urmaşi, ura lui revărsându-se faţă de tot ce reprezenta amintirea vicleniei marelui agă. 

Ruinele casei sunt cunoscute aproximativ în aceeaşi stare din secolele trecute. 

Mitropolitul Neofit, care vizitează proprietatea în anul 1747 notează că „era aici o pivniţă 

isprăvită şi boltită pustie” 835 iar învăţătorul satului le descrie în 1871 ca fiind în acelaşi stadiu 

de ruină în care sunt şi astăzi „...un beci în lungime ca de 30 de stânjeni, în lărgime cade 20 şi 

în adâncime ca de 2 ½ stânjeni, despărţindu-se înăuntru prin mai multe bolţi, între care 

830 N. Stoicescu, op. cit., p. 137. Cronicile contemporane îl cred ba otrăvit la Constantinopol, ba mort de ciumă. 

831 Idem, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România, I, Mitrop. Olteniei, 1971, p. 276, nota 

61. 

832 Tereza Sinigalia, Repertoriul arhitecturii, p. 330. 

833 N. Stoicescu, op. cit., p. 113. 

834 Ibidem. 

835 Episcopul Ghenadie, Mitropolitul Ungro-Vlahiei Neofit I, în BOR, XIV, 8, 1890, p. 723.

128 


jumătate există şi până astăzi cu boltă. Construcţia ei este din zidăria cea mai solidă cu 

cărămidă...” 836 . 

Satul Balaci este atestat pentru prima oară într-un document din 10 ianuarie 1538 837 , 

dar o reşedinţă a familiei Bălăceanu nu este menţionată documentar, data ridicării casei fiind 

probabil apropiată anului 1684, când se construieşte biserica, ea nefiind consemnată expres 

nicăieri. 

O serie de probleme ce privesc edificiul de la Balaci, cum sunt cele de cronologie, 

planimetrie, faze de construcţie şi durată a vieţuirii au fost cel puţin parţial clarificate în urma 

cercetării arheologice 838 . 

Primul nivel vizibil al casei, care este o construcţie unitară, are planul de formă 

dreptunghiulară cu lungimea de 31,38 m şi lăţimea de 13,38 m şi este o pivniţă compusă din 

două încăperi (Pl.XXXIV). Pe latura de vest, pivniţa mică, un spaţiu aproape pătrat, acoperit 

de o boltă semicilindrică susţinută de două arce dublouri şi spre est pivniţa mare, de formă 

dreptunghiulară, care trebuie să fi avut o boltă dublă, sprijinită pe doi stâlpi centrali masivi şi 

pe pilaştri (Pl.XXXV). Accesul în ambele pivniţe se făcea prin gârliciul care ocupă sectorul 

de sud-vest al edificiului. Rezultatele cercetării arheologice întreprinse până acum la acest 

monument au permis în primul rând clarificarea planimetriei, care de la origine prezenta un 

tip constructiv mai complex, dezvoltându-se în partea de nord cu un parter parţial în jurul 

beciului (Pl.XXXVI/1), cu destinaţia de locuinţă pentru slujitori şi apropiaţii casei. Acesta se 

înscrie pe lungimea celor două pivniţe şi se extinde pe o lăţime de 7,20 m, spaţiul fiind 

compartimentat în patru încăperi aproximativ egale. Grosimea zidurilor variază între 1,18 – 

1,28 m în elevaţie, dar fundaţiile sunt ceva mai groase, cota lor de adâncime fiind mai mare la 

zidurile exterioare (0,80-1,00 m) decât la zidurile mediane (0,30-0,50 m). În ceea ce priveşte 

racordul parterului parţial cu pivniţele, aspectul este unitar, zidăria este ţesută atât între zidul 

celor două pivniţe care fac corp comun, cât şi între acestea şi zidul perpendicular pe ele. 

Lentila de mortar scursă din cofrag este de asemenea continuă, indicând construirea simultană 

a tuturor compartimentelor ce compun casa. Datorită demolării, care a acţionat în profunzime, 

nu s-a identificat urma unei podele interioare, astfel încât nu s-a putut stabili un nivel de 

călcare originar în această zonă. Sondajele care au urmărit interiorul pivniţei mari au pus în 

evidenţă baza pilonului din traveea vestică, unde, peste pământul viu format dintr-o argilă 

galben-roşcată foarte densă s-a turnat o platformă de mortar groasă de 0,14-0,45 m, peste care 

836 BAR, ms. 229, f. 536-536v. 

837 DANIC, Mrea Tismana, XXXVII/4. 

838 N. Constantinescu, Ecaterina Ţânţăreanu, op. cit., p. 165-172.


s-au aşezat cărămizile din elevaţie şi au permis ipoteza că distrugerea lui s-a făcut într-o fază 

veche, datorită stratului compact de moloz aflat la bază (Pl.XXXVI/2). Sub pragul uşii de 

acces în gârlici, la 0,32 m distanţă, se găseşte un pavaj format din fragmente de cărămidă 

aşezate neordonat într-un strat de mortar, nivel ce corespunde primelor cărămizi din elevaţie. 

Configuraţia gârliciului s-a conturat printr-un zid din cărămidă, gros de 0,85 m, adânc înfipt în 

solul viu, care continuă latura sudică a pivniţei mari fără decroş şi fără să urmeze panta de 

acces şi prin zidul, parţial demolat, care închidea la vest gârliciul, în continuarea pivniţei mici 

(Pl.XXXVI/3). În ceea ce priveşte stratigrafia, a ieşit în evidenţă că fundarea casei (pivniţa), 

a pornit de la un strat de humus negru intens, steril din punct de vedere arheologic. Stratul de 

construcţie al casei este decelabil, legat de regulă de soclul fundaţiei şi este compus din 

mortar, cărămizi sfărmate, vagi urme de cenuşă, cărbuni şi zgură de fier, semn al unui atelier 

de fierar prin preajmă. Aceasta, împreună cu constatarea că toate zidurile de racord între 

spaţiile construite sunt ţesute şi nu adosate, scoate din discuţie existenţa mai multor faze de 

construcţie la monumentul din Balaci 839 . Materialul arheologic este inconsistent, sporadic ca 

răspândire şi puţin semnificativ, lipsind astfel fosta curte boierească de dovezile unei locuiri 

intense şi de oarecare durată, aşa cum a fost un timp considerată 840 . 

Dacă se admite că lipsa unor straturi de demolare care ar fi urmat unei eventuale 

distrugeri a pereţilor şi bolţilor din pivniţa mare, lipsa oricărui element constructiv de atestare 

a etajului locuit, neinterceptarea în sondajele exterioare a urmelor unor ziduri de incintă sau 

acareturi gospodăreşti, componente obligatorii ale imaginii unei curţi boiereşti de la sfârşitul 

sec. al XVII-lea 841 , rezultă că evenimentele din 1690 care au dus la tragicul sfârşit al lui 

Constantin aga Bălăceanu au întrerupt lucrările de construcţie ale reşedinţei sale de la Balaci, 

lucrări ce nu au mai fost reluate vreodată de urmaşi, aşa cum se întâmplase în mod fericit cu 

biserica. 

4. Arhitectura religioasă 

Arhitectura religioasă, ilustrată geografic în aria de sud-vest a Munteniei este 

caracterizată de un număr restrâns de monumente păstrate din perioada secolelor XV-XVII. 

Cauzele acestei reprezentări modeste cu ctitorii trebuie căutată mai puţin în slaba populare a 

şesurilor Teleormanului şi Vlaşcăi cât mai ales în aproprierea graniţei cu Imperiul Otoman şi 

proximitatea kazalelor Turnu şi Giurgiu, care confereau regiunii o permanentă stare de 

instabilitate şi nesiguranţă. 

839 Tereza Sinigalia, Arhitectura de zid, p. 325-326. 

840 Anca Brătuleanu, Casa din Balaci, judeţul Teleorman, în BMI, IV, nr. 3-4, 1993, p. 22. 

841 Corina Nicolescu, op. cit., p. 56.

130 


În secolul al XV-lea, considerat până de curând ca fiind aproape lipsit de acte 

ctitoreşti 842 au fost ridicate două aşezăminte monahale, amândouă fiind ctitorii domneşti: 

mănăstirea Comana în prima sa fază, legată de numele lui Vlad Ţepeş 843 şi mănăstirea Babele 

(1496), începută de Vlad Călugărul şi terminată de fiul său Radu cel Mare. 

Din ampla operă constructivă a epocii Matei Basarab în regiunea în discuţie se 

regăsesc două ctitorii domneşti: biserica curţilor de la Hereşti (1644), fondată de Elina 

doamna şi o mănăstire făcută de Matei Basarab cu rudele sale apropiate, Diicu Buicescu şi 

Drăguşin Deleanu, la Drăgăneşti (1647) şi două ctitorii boiereşti: biserica curţii de la Dobreni 

(1646) construită de Constantin Şerban când era numai boier, mănăstirea Plăviceni (1648) 

ctitoria lui Dragomir mare vornic. În cea de-a doua jumătate a secolului al XVII-lea se ridică 

biserica curţii din Coiani-Mironeşti (1669) de către Constantin Cantacuzino postelnicul, spre 

sfârşitul secolului fiind ridicate biserica curţii de la Balaci (1684) a lui Constantin Bălăceanu, 

biserica fostului schit Dideşti (cca. 1700) de către slugerul Şerban Ştirbei, biserica din 

Baldovineşti (cca. 1700), probabil un fost paraclis de curte. Din mănăstirile edificate în acest 

ţinut unele erau fortificate cu ziduri groase şi puternice, cu turnuri înalte şi metereze ca cele de 

la Comana şi Plăviceni, chiar cu structuri care permiteau folosirea artileriei uşoare, aşa cum 

vom vedea la Comana. Aceste mănăstiri îndeplineau astfel şi funcţiuni militare de apărare şi 

mai ales de refugiu, într-o regiune necontenit ameninţată din afara graniţei şi lipsită de cetăţi. 

Toate aceste monumente sunt integrate evoluţiei şi direcţiilor de dezvoltare ale 

arhitecturii ecleziastice munteneşti, fără particularizări regionale sau inovaţii de ordin 

constructiv sau plastic. 

4.1. Aşezăminte monahale 

Mănăstirea Comana, com. Comana, jud. Giurgiu. Mănăstirea Comana este un 

remarcabil aşezământ religios din Câmpia Română, dotată cu un pronunţat caracter de cetate, 

devenită necropolă a lui Radu Şerban şi a familiei sale, apoi a Cantacuzinilor cu care se vor 

înrudi şi probabil a lui Vlad Ţepeş. Înconjurată din trei părţi de apele Câlniştei, într-o bună 

poziţie de apărare între capitală şi Dunăre (Pl.XXXIX/1), aproape de Giurgiu, l-a impresionat 

pe Paul de Alep într-atât încât acesta s-a simţit îndemnat să facă aserţiunea că „dacă împăratul 

[turcesc] ar veni să poarte război cu armata sa toată, nu ar fi în stare sa învingă...” 844 . 

842 Cristian Moisescu, Secolul al XV-lea un “hiatus” şi o “stagnare” în evoluţia bisericilor de zid din Ţara 

Românească?, în Ars Transsilvaniae, VII, 1997, p. 5-59. 

843 I. Brezoianu, Mănăstirile zise închinate şi călugării străini, Buc., 1869, p. 44. 

844 Călători străini, vol. VI, p. 231.


În lipsa documentelor ce privesc mănăstirea Comana 845 , istoriografia consacrată 

acesteia s-a bazat pe un document de la sfârşitul secolului XVIII-lea referitor la o hotărnicie 

din anul 1462 846 şi pe afirmaţiile lui Ion Brezoianu care a văzut documente vechi, între timp 

dispărute 847 . Penuria documentară este suplinită de cercetarea arheologică întreprinsă cu 

ocazia lucrărilor de restaurare organizate de DMI în anul 1971, care pune la dispoziţia 

cercetării informaţii detaliate despre etapele de evoluţie ale aşezământului (Pl.XXXVIII). 

Primele clădiri ridicate în cadrul complexului monahal sunt o biserică de lemn cu un 

modest corp de chilii şi un turn clopotniţă, tot din lemn, neprotejate de vreo incintă fortificată. 

Biserica, cu dimensiunile de 12x10 m, prezintă un plan dreptunghiular simplu, cu absida 

altarului nedecroşată, obţinută prin simpla îngustare a acestuia, aşezată pe fundaţii de 

cărămidă, cu tencuieli simple exterioare şi tencuieli pictate în interior. Chiliile sunt amplasate 

la vest de biserică, din ele putând fi reconstituită, ca plan şi sistem constructiv o singură 

încăpere de 3x3 m şi galeria din faţa ei, cu lăţimea de 1 m. Turnul clopotniţă ocupa un spaţiu 

de 4x4 m în interiorul naosului bisericii actuale, din care s-au păstrat patru masive de zidărie 

având aceeaşi tehnică de construcţie ca şi fundaţia bisericii. Materialul numismatic descoperit 

în necropola adiacentă şi observaţiile stratigrafice au confirmat că perioada de funcţionare a 

acestui nucleu se încadrează între mijlocul secolului al XV-lea şi sfârşitul secolului al XVI- 

lea 848 , deci şi în epoca lui Vlad Ţepeş, care poate fi considerat ctitorul primei biserici a 

aşezământului de la Comana, unde ar fi fost şi înmormântat, ipoteză dificil de verificat, dar 

probabilă 849 . La sfârşitul veacului al XVI-lea Radu paharnicul, viitorul domnitor Radu 

Şerban, reîntemeiază mica aşezare monahală ce se afla în vecinătatea domeniului său şi 

reşedinţei de la Coiani a familiei sale, pe care o înzestrează cu dărnicie 850 . Ctitoria din 1588 

de la Comana, aşa cum reiese data din pisania pusă în anul 1700 851 , cuprindea, într-o incintă 

în formă de patrulater neregulat, cu patru turnuri poligonale la colţuri, biserica înconjurată de 

corpurile de chilii, acareturile gospodăreşti şi casa egumenească. 

845 Al. Lapedatu, Mănăstirea Comana. Note istorice şi note arhitectonice şi lucrări noi, în BCMI, I, 1908, p. 12. 

Arhiva mănăstirii a dispărut probabil la jumătatea secolului al XIX-lea, căci în anul 1850 Epitropia mănăstirilor 

închinate Sf. Mormânt a făcut hotărniciile moşiilor sale incluzând şi mănăstirea Comana. 

846 DRH, B, vol. I, doc. 121, p. 206. 

847 I. Brezoianu, op. cit., p. 44. Printre ele hrisovul ce dovedeşte că mănăstirea e zidită şi înzestrată cu moşia 

Călugăreni. 

848 Lia Bătrâna, Adrian Bătrâna, Evoluţia ansamblului fostei mănăstiri Comana în lumina cercetărilor 

arheologice, în RMM-MIA, 1, 1971, p. 19-20. 

849 C. Rezachevici, Mormântul lui Vlad Ţepeş – Cea mai plauzibilă ipoteză, în vol. Închinare lui Petre Şt. 

Năsturel la 80 de ani, Brăila, 2003, p. 245-264. 

850 Al. Lapedatu, op. cit., p. 13. Mănăstirea primeşte ca danie de la ctitor satele: Creţeştii, Piscul Danciului, 

Vadul Sării, Dadilovul ş.a. 

851 N. Iorga, Sate şi mănăstiri, p. 84.

132 


Biserica prezenta un plan treflat, cu absidele laterale mai mult elipsoidale şi absida 

altarului semicirculară în interior, despărţită de naos printr-o tâmplă de lemn a cărei talpă a 

fost surprinsă în săpătura arheologică. Pronaosul era de formă aproape pătrată, cu lăţimea 

egală cu cea a naosului, comunicarea dintre cele două compartimente despărţite de un zid plin 

făcându-se prin intermediul unei uşi. Faţadele tencuite ale bisericii erau decorate cu un brâu în 

formă de tor care le împărţea suprafaţa în două registre cu înălţimi inegale, sistem decorativ 

pus în evidenţă printr-un sondaj la nivelul racordului dintre naos şi pronaos şi prin 

descoperirea de cărămizi profilate 852 . 

Rânduite pe laturile de est, vest şi nord ale incintei, ca plan chiliile erau mici, 

dreptunghiulare şi grupate câte două la un vestibul, ele fiind precedate de o galerie de arcade 

şi coloane sau stâlpi (Pl.XXXIX/2). Este de remarcat că fiecărei chilii îi corespundea câte o 

gură de tragere, marcată în partea superioară de câte un arc. 

Casa egumenească era o construcţie pe pivniţe, al căror plan de formă 

dreptunghiulară avea dimensiuni mari, de 27x8,6 m. Păstrate până astăzi intacte, chiar dacă 

etajul a suferit modificări, pivniţele sunt formate din câte două travee acoperite cu bolţi 

semicilindrice, despărţite de un şir de stâlpi masivi pe care se sprijină arcele. 

În realizarea zidului de incintă cu toate dotările sale defensive apare evidentă 

preocuparea ctitorului de a închega la Comana un sistem de fortificare, în concordanţă cu cele 

mai noi realizări ale tehnicii militare existente în acea vreme, care reprezenta un progres faţă 

de fortificaţiile monastice munteneşti construite anterior, precum cele de la Vintilă Vodă 

Menedic, judeţul Buzău (1532), Gorgota, judeţul Dâmboviţa (1554-1557) şi Bradu, judeţul 

Buzău, din ultimul sfert al secolului al XVI-lea 853 . 

Zidul de incintă, înalt de 6 m, era probabil tencuit într-o etapă de funcţionare, motiv 

pentru care Paul de Alep notează că „mănăstirea e închisă cu ziduri de piatră” 854 . La cele 

patru colţuri erau amplasate turnurile, de formă hexagonală, dintre care trei sunt dispărute. Cel 

de-al patrulea, cercetat, permite, prin extrapolare, refacerea imaginii tuturor turnurilor de colţ, 

care erau alcătuite din parter şi etaj, cu golurile de tragere grupate pe fiecare latură, mai multe 

la etaj decât la parter, destinate artileriei uşoare. 

Turnul de intrare, ale cărui fundaţii pătrate au latura de 8 m şi grosimea de 1 m, avea 

la nivelul superior clopotniţa, spre care accesul era permis printr-o scară amenajată într-un 

masiv de zidărie la nord de turn. 

852 Lia Bătrâna, Adrian Bătrâna, op. cit., p. 21. 


854 Călători străini, p. 231.


Cu toate că mănăstirea Comana s-a bucurat de grija domnilor Ţării Româneşti 855 , la 

sfârşitul veacului al XVII-lea a necesitat ample lucrări de refacere pe care le-a executat în anul 

1700 marele paharnic Şerban Cantacuzino, devenit, după cum glăsuieşte pisania, al doilea 

ctitor al lăcaşului 856 . Cu prilejul acestei refaceri s-au făcut reparaţii, modificări şi adăugiri 

asupra tuturor construcţiilor componente ale ansamblului. La faţada de vest a bisericii s-a 

adăugat un pridvor, cel mai probabil deschis. Corpurile de chilii au fost etajate iar galeriile 

înlocuite cu portice realizate din arce sprijinite pe coloane din cărămidă, turnul de nord-vest a 

fost refăcut şi supraînălţat, casa egumenească s-a înălţat cu un etaj peste parterul modificat ca 

plan. În exterior, pe latura de nord, corespunzător etajului superior al casei egumeneşti s-a 

adăugat un foişor, sprijinit pe o bază înaltă din cărămidă, susţinută de doi contraforţi. 

Coloanele de piatră au capitelurile şi bazele ornamentate cu un decor elegant cioplit. O ultimă 

intervenţie a lui Şerban Cantacuzino în anul 1703 s-a soldat cu ridicarea unui paraclis în colţul 

de sud-est al incintei 857 . 

Ultimele restructurări care au modificat semnificativ aspectul general al mănăstirii au 

fost făcute la jumătatea secolului al XIX-lea de călugării greci 858 ca urmare a stării de 

degradare provocate de războiul ruso-turc din anii 1769-1774, de altfel unica ocazie când 

mănăstirea a servit ca fortăreaţă militară 859 , a cutremurelor şi mai ales a delăsării călugărilor 

greci, cu toate că aşezământul beneficia de danii bogate 860 . 

Cimitirul ce a servit mănăstirii Comana pe toată durata existenţei sale, este amplasat 

atât în exteriorul bisericii cât şi în interiorul ei şi conţine un număr total de 82 de morminte 861 . 

În partea exterioară, care se întinde pe o rază de numai 7,5 m în jurul bisericii şi care include 

un număr mare de înmormântări, s-a ajuns, prin suprapunere şi intersectare, la deranjarea 

mormintelor anterioare. Prezenţa copiilor în cadrul cimitirului duce la ipoteza că aici se 

înhumau şi persoane din satele din împrejurimi. Această necropolă a cunoscut două faze de 

înmormântare: o serie încadrată de la sfârşitul sec. al XVI-lea până la sfârşitul sec. al XVII-lea 

şi a doua serie în sec. al XVIII-lea 862 . Ambele faze sunt datate cu monede care constituie 

aproape unicul obiect de inventar, în afara unui inel sigilar care i-a aparţinut lui Lazăr 

855 

I. Brezoianu, op. cit., p. 44. A fost înzestrată de Alexandru Iliaş cu satul Siminov, de Radu Mihnea cu satele 

Gălăşeşti, Buciumeni şi Şovârcu, de Matei Basarab cu satul Budeni, de Şerban Cantacuzino cu satul 

Baldovineşti. 

856 

N. Iorga, op. cit., p. 84. 

857 

Inscripţiile medievale ale României. Oraşul Bucureşti, I, Buc., 1965, nr. 584. 

858 

Mănăstirea Comana a fost închinată Sf. Mormânt în anul 1728 (Enăceanu 1875-1876, p. 324). 

859 

E. Hurmuzaki, op. cit., V, p. 309 şi urm. 

860 

Cezar Bolliac, Monastirile din România (Monastirile închinate), Buc., 1862, p. 555. 

861 

Lia Bătrâna, Adrian Bătrâna, op. cit., p. 27. 

862 Ibidem, p. 28.

134 


Corenici, călugărit sub numele de Loghin şi care pentru scurt timp, în anul 1628, fusese şi 

mitropolit de Ineu. 

Cel de-al doilea segment al necropolei este cel din interiorul bisericii, din pronaos, 

spaţiu destinat ctitorului şi familiei sale. Aici au fost reînhumaţi Radu Şerban, domnul Ţării 

Româneşti şi ginerele său Nicolae Pătraşcu, ale căror oseminte au fost aduse de la Viena şi 

respectiv din Serbia în anul 1640, de către Ancuţa. Pe mormântul acestora Şerban 

Cantacuzino a pus o lespede nouă în anul 1700. Tot aici se află şi mormântul Ancuţei, fiica lui 

Radu Şerban şi soţia lui Nicolae Pătraşcu, alături de fiul său Mihai Pătraşcu. Ea a fost însoţită 

în mormânt de o garnitură de bijuterii formată dintr-un inel de aur cu veriga şi montura 

decorate cu motivul florii de crin, o pereche de cercei cu toarta din sârmă de aur, cu un corp 

central romboidal masiv, decorat în tehnica cloisonnée, de care atârna o perlă de sticlă şi patru 

ace de voal, maniera în care au fost realizate primele trei piese sugerând provenienţa dintr-un 

atelier occidental 863 . 

Cel mai bogat mormânt este cel al unei fetiţe, care cuprinde în inventar o garnitură 

de bijuterii lucrate cel mai probabil într-un atelier transilvan, compusă din doi cercei în formă 

de lacăt din argint aurit, cu faţete filigranate, 15 bumbi din argint filigranat, caracteristici ale 

modei din sec. al XVI-lea, un inel de aur, cu veriga turnată o dată cu chatonul, o pafta de 

argint aurit cu granate şi o cataramă din argint aurit compusă din două piese pentagonale. În 

criptă se afla şi un mic vas ritual de sticlă, fabricat probabil la Veneţia, ceea ce sugerează că 

un inventar funerar bogat, chiar somptuos, denotă nu numai bogăţia sau valoarea socială ci şi 

valoarea sentimentală 864 . 

Fostul Schit Babele, com. Babele, jud. Giurgiu. Despre cea de-a doua ctitorie a 

domnitorului Vlad Călugărul, ridicată prin anii 1492-1493, prima menţiune documentară certă 

datează din 15 august 1518 865 , iar cea de-a doua după mai mult de 100 de ani, din 23 martie 

1623 866 . Cu ocazia vizitei canonice pe care mitropolitul Neofit a făcut-o la Schitul Babele, a 

notat în jurnalul său textul exact al pisaniei, astăzi de mult dispărută. „Acest schit s-a făcut de 

către Vlad Voievod Basarab şi de fiul lui Radu şi Mircea Voievod la 7001 (1493) de la Adam 

fiind mitropolit al Ungro-Vlahiei Ilarion şi egumen în zisul schit unul Visarion oarecare” 867 . 

863 

Idem, Podoabe din necropola fostei mănăstiri Comana, în BMI, an XLII, nr. 1, 1973, p. 15-16. 

864 

Ibidem, p. 16-17. 

865 

DIR, B, veac XVI, vol. I, doc. 138, p 137-138. 

866 

Ibidem, veac XVII, vol. IV, doc. 252, p. 235. 

867 

Episcopul Ghenadie, Mitropolitul Neofit I, în BOR, III, 1876-1877, p. 326. Autencitatea pisaniei a fost 

confirmată de documente anterioare epocii lui Neofit I: Mitropolitul Ungro-Vlahiei Ilarion este pomenit într-un 

document din 16 martie 1494 (DIR, B, veacurile XIII-XV, doc. 233, p.226) iar Visarion apare în calitate de 

egumen al mănăstirii Glavacioc la 5 septembrie 1495 (Ibidem, doc. 243, p. 232).


Din păcate, imaginea arhitecturală şi planul bisericii şi al alcătuirii monahale 

originare nu mai pot fi recompuse astăzi decât printr-o viitoare investigaţie arheologică, care 

să suplinească şi sărăcia de documente din prima perioadă a existenţei schitului. 

În anul 1625 aşezământul monahal, căzut în ruină şi aproape părăsit a fost refăcut 

„cu multă strădanie şi cheltuială de la el” de ieromonahul Paisie, pus egumen pe viaţă de 

Alexandru Vodă Coconul, aşa cum spune hrisovul domnesc din 11 mai 1625 868 . Întrucât o 

nouă refacere a bisericii, cea datorată egumenului Nicodim din anul 1799 s-a făcut prin 

ridicarea bisericii pe temeliile celei vechi 869 se pot face câteva consideraţii privind planul 

acesteia în cea de-a doua fază: un lăcaş de dimensiuni mici – 12,80 x 4 m – aparţinând tipului 

trilobat, cu absidele laterale şi absida altarului poligonale în exterior şi semicirculare în 

interior, probabil cu un zid continuu între naos şi pronaos, cu o uşă de comunicaţie între ele. 

Este de observat masivitatea zidului de vest al pronaosului, a cărui grosime este dublă faţă de 

restul pereţilor. Urmărind caracteristicile acestui plan (Pl.XL/1), în care se regăsesc elemente 

ce amintesc de biserici din secolul XV: absida altarului supralungită ca la biserica fostei 

mănăstiri Brădet-Argeş (mijlocul sec. XV) şi peretele vestic al pronaosului foarte îngroşat ca 

la biserica „Sfânta Vineri” din Târgovişte, datată în aceeaşi epocă 870 , cu unele posibile 

modificări survenite în timp, ar putea apărea întrebarea dacă la 1625 s-a construit o nouă 

biserică sau doar s-a refăcut pe aceleaşi temelii ale bisericii lui Vlad Călugărul. În documentul 

citat nu este amintită în mod expres biserica, iar mitropolitul Neofit descrie în 1774 biserica 

„zidită de preafericitul Vlad Voievod Basarab, care din călugăr s-a făcut domn...” 871 , pe care 

se afla pisania originară, fără să citeze o altă pisanie ce ar fi fost pusă la o refacere radicală, 

după un procedeu obişnuit în epocă. 

Întreaga existenţă a ctitoriei voievodale de la Babele a fost pusă sub semnul sărăciei. 

În lipsa documentelor nu sunt cunoscute daniile întemeietorului, care a fost generos şi a 

înzestrat multe mănăstiri 872 . În secolul al XVII-lea sunt înregistrate daniile pe care schitul le-a 

primit de la Matei Basarab în anul 1636 873 şi de la Maria, văduva banului Pavalachi din 

Clejani 874 , care nu pot însă împiedica decăderea aşezământului monahal. Pentru a-l salva de la 

868 

DIR, B, veac XVII, vol. IV, doc. 252, p. 235. 

869 

Paul Cernovodeanu, Ştiri privitoare la o ctitorie a lui Vlad Vodă Călugărul: Schitul Babele, în GB, XIX, nr. 

5-6, 1960, p. 494. 

870 

Cristian Moisescu, op. cit., p. 37, 40. 

871 

Episcopul Ghenadie, op. cit., p. 325. 

872 

Al. Lapedatu, Vlad Vodă Călugărul, Buc., 1903, p. 49. 

873 

DANIC, CCLXVI/1 şi Ibidem, CCXX/2. 

874 

Idem, Mitrop. Buc., CXVIII/2.

136 


pieire, domnitorul Gheorghe Duca dă la 17 noiembrie 1678 hrisovul prin care închină 

Mitropoliei schitul Babele 875 . 

Înfăţişarea actuală a bisericii, modestă şi alterată de intervenţii este urmarea refacerii 

din anul 1868, când devenise de mult timp biserică de mir (Pl.XL/2). 

Fostul schit Strâmbul, com. Găiseni , jud.Giurgiu. Schitul Strâmbul, devenit în 

timp biserică de mir a satului Găiseni, a fost „întemeiat şi zidit” de Drăghici mare vornic în 

timpul domniei lui Neagoe Basarab, după cum se spune în hrisovul dat de Radu cel Mare la 

15 noiembrie 1605, prin care întăreşte mănăstirii daniile cu care o înzestrase ctitorul 876 . 

Drăghici din Floreşti, care a fost îngropat aici, alături de „soţia lui, fiii lui şi toate rudele lor” 

fusese mare vornic şi mare paharnic în divanele domnitorilor Neagoe Basarab şi Radu de la 

Afumaţi şi prim sfetnic al lui Vlad Înecatul 877 . Modestul schit 878 a beneficiat şi el de unele 

danii domneşti 879 , iar din perioada târzie a existenţei sale se ştie că doi foşti egumeni au ajuns 

înalţi ierarhi 880 

Biserica „Sfântul Dumitru a fostei mănăstiri Drăgăneşti, com. Vedea, jud. 

Teleorman. Biserica cu hramul „Sfântul Dumitru’ este tot ce a rămas din mănăstirea 

Drăgăneşti, ridicată de Matei Basarab şi rudele sale dinspre mamă, Diicu Buicescu, mare 

spătar şi Drăguşin Deleanu, mare paharnic 881 , ultimii fiind ctitori ai mai multor aşezăminte 

religioase, ale căror biserici au o incontestabilă asemănare 882 . Tot din pisanie reiese că 

biserica a fost construită între 30 iunie şi 1 august 1647, deci în doar 26 de zile lucrătoare, fapt 

care poate fi posibil cu condiţia unei bune organizări a lucrărilor 883 . Judecând după afirmaţia 

din inscripţie, că se ridică noua mănăstire „din temei, ştiind că, ctitoria noastră despre mumă- 

mea şi văzând-o veche şi stricată” 884 , dar şi după hrisovul din 27 noiembrie 1640 prin care 

Matei Basarab revocă actul închinării unor mănăstiri la Sfântul Munte în care figurează şi 

875 Ibidem, CXVIII/7. 


877 N. Stoicescu, Curteni şi slujitori, p. 55-56. 

878 Cercetarea arheologică, efectuată în mai multe campanii, a fost concentrată pe Casa Stăreţiei, pe turnul de 

poartă şi în general în zona incintei. Rezultatele au permis reconstituirea parţială a traseului incintei şi a 

habitatului uman din jurul ei, dar, conform materialului arheologic, edificiile ansamblului au funcţionat în două 

faze disticte, în sec. XVII şi XVIII (vezi Daniela Marcu et al., Fostul Schit Strâmbu, în CCA, 2006, p. 166-167; 

Ibidem, 2008, p. 141-144). 

879 DIR, B, veac XVI, vol. II, doc. 6, p. 5. 

880 Emil Păunescu, Raport intern, Giurgiu, 2005, p. 53. Clement, episcop al Argeşului (1850-1862) şi Iosif 

Naniescu, episcop de Argeş (1873-1875) şi mitropolit al Moldovei (până în 1902). 

881 Inscripţiile medievale, p. 481. 

882 Paul de Alep notează, cu prilejul vizitei la mănăstirea Clocociov, că „Seamănă cu o mănăstire pe care o 

vizitasem mai nainte [ Deleni – Olt ]” (vezi Călători Străini, VI, p. 225). 

883 Cristian Moisescu, Arhitectura epocii lui Matei Basarab, II, Repertoriul edificiilor de cult, Buc., 2003, p. 73. 

884 Inscripţiile medievale, p. 841.


Drăgăneştii de la Vede 885 se deduce că pe acest loc s-ar fi aflat o mai veche aşezare monahală, 

a cărei existenţă nu a putut fi pusă în evidenţă pe cale arheologică. De altfel nici un alt 

element din construcţiile ce puteau constitui complexul monahal, chiar din epoca lui Matei 

Basarab, nu a fost interceptat. Lipseşte de asemenea materialul arheologic care să ateste o 

viaţă cotidiană activă în acest aşezământ, pe care nici ctitorii se pare că nu l-au dotat cum se 

cuvine, mănăstirea Drăgăneşti nefigurând în lista lăcaşurilor înzestrate cu generozitate de 

domnitorul muntean 886 . La scurt timp după înfiinţarea mănăstirii Văcăreşti schitul de la 

Drăgăneşti devine metoh al lăcaşului bucureştean, faptul neîmpiedicând procesul de sărăcire 

şi ruinare a micului aşezământ monahal 887 , loc pe care Cezar Bolliac îl găsise părăginit şi 

dărăpănat iar biserica părăsită 888 . 

Biserica a fost reparată în anul 1708 de Constantin Brâncoveanu 889 , în 1841 pentru 

înlăturarea distrugerilor provocate de cutremurele din 1802 şi 1838, între 1935-1941 sub 

patronajul Comisiei Monumentelor Istorice şi în prezent, când se află în prelungit proces de 

restaurare, fresca nefiind încă pusă în lucru. 

Mai mică decât biserica mănăstirii Clocociov – măsoară 13x6,20 m – lăcaşul de la 

Drăgăneşti reproduce aproape fidel atât planul cât şi structura generală a modelului de la 

Slatina (PL.XLI/2), ceea ce face plauzibilă ipoteza folosirii de către domn ca ispravnic la 

Drăgăneşti a ctitorului de la Clocociov, Diicu Buicescu 890 . 

Din punct de vedere arhitectonic biserica „Sf. Dumitru” se prezintă în plan treflat 

(Pl.XLI/1), cu o uşoară asimetrie a absidei altarului. Pronaosul este despărţit de naos prin 

zidărie masivă, cu o singură deschidere arcuită în centru şi este acoperit cu două mici calote 

semisferice. Naosul prezintă patru masive de zidărie pe care se sprijină arcurile mari şi turla 

Pantocratorului. Absida altarului are două mici absidiole laterale. Acum dărâmat, fără să lase 

urme vizibile pe zidărie, a existat un pridvor, construit probabil imediat după ridicarea 

edificiului. Programul arhitectonic exterior respectă întrutotul canoanele epocii, biserica 

remarcându-se mai mult prin eleganţa proporţiilor decât prin fastul decoraţiunii (Pl.XLII/1-2). 

Rezultatele sondajelor arheologice au pus în evidenţă faptul că la biserică există o singură 

fază de construcţie, nefiind surprinse urmele unei fundaţii anterioare. Fundaţia existentă, 

groasă de 0,90 m, constă într-un amestec de mortar foarte dur cu fragmente de piatră de gresie 

885 

Cat. Doc. Ţ. Rom., vol. V, doc. 233, p. 111-113. 

886 

Iolanda Micu, Radu Lungu, Aspecte ale patronajului cultural în timpul domniei lui Matei Basarab, în Mitrop. 

Olteniei, an XXXVI, nr. 5-6, 1984, p. 362-372. 

887 

DJAN Teleorman, fond. Pref. Tel. Dos. 89/1831, f. 70. În catagrafia personalului de cult din 1831 la biserica 

Sfântul Dumitru de pe moşia Văcăreasca nu există preot, diacon, ţârcovnic. 

888 

Cezar Bolliac, op. cit., p. 440. 

889 DANIC, M-rea Arnota, VIII, 178. 

890 Cristian Moisescu, op. cit., p. 72-73.

138 


şi rare bucăţi de cărămidă şi cărbune. La abside fundaţia de mortar a fost turnată în cofrag 

semicircular, deasupra căruia aceasta se continuă cu 4 asize de cărămidă pe acelaşi traseu 

semicircular. În elevaţie absidele sunt poligonale. În interior cercetarea a fost limitată datorită 

excavaţiilor produse cu ocazia restaurării din anii 1935-1941, patronată de CMI, care au 

distrus stratigrafia. Au rămas totuşi resturi din două pavimente succesive sub pragul intrării şi 

în zona deschiderii dintre naos şi pronaos. Este evident că un inventar arheologic care să 

ateste o viaţă monahală intensă şi de lungă durată lipseşte de la Mănăstirea Drăgăneşti, fapt 

întărit şi de lipsa documentelor de arhivă. Materialul ceramic este cu totul sporadic şi provine, 

în general, din specia oalelor cu pereţi subţiri, a căror tipologie este greu de făcut, fragmentele 

de buză lipsind în totalitate. S-au mai găsit un fund înalt, cu inel, provenit de la o farfurie sau 

strachină cu smalţ galben-verzui şi două fragmente de lulele din ceramică, una din pastă 

cenuşie deschisă, alta din pastă galben-roşcat 891 . 

Cimitirul. În exteriorul bisericii s-a descoperit parţial necropola, din care s-au 

identificat 32 de morminte. S-a constatat că ultima fază de înhumare, datând din secolul XIX 

şi încheiată aproximativ între 1905-1910 cuprinde un număr mai mare de morminte care sunt 

concentrate în zona vestică şi nordică, unde există o mai mare frecvenţă a reînhumărilor şi a 

mormintelor de copii. În legătură cu faza veche a cimitirului, limita inferioară a înhumărilor 

este atestată de cel puţin 3 morminte cu monedă din secolul XVI, care coboară până în jurul 

anilor 1560. Această fază de înmormântare, poziţionată în zona pridvorului şi lângă latura 

sudică a bisericii este demonstrată şi de faptul că unele astfel de înmormântări sunt aproape 

sub fundaţia bisericii. În afară de monedele prezente în marea majoritate a mormintelor în 

zona bărbiei sau bazinului, inventarul funerar este sărac. El constă din: fragmente de ace de 

prins marama, cu acul simplu de bronz cu o mică măciulie metalică; mărgele mici din sticlă 

mată, albe, în formă de sferă turtită; fragment dintr-o piesă de fier, probabil o cataramă; 

fragment dintr-o verigă de inel; 19 copci de argint dintre care 9 au formă de frunză palmată, 9 

au forma de frunză de liliac şi o rozetă cu petalele aurite (PL.XCIII/1-6). Cele 50 de monede 

descoperite în morminte provin din sec. al XVI-lea - un denar ungar emis de Maximilian al II- 

lea în 1560, de la sfârşitul sec. al XVI şi începutul sec. al XVII-lea, un dirhem otoman şi un 

fening german, din sec. al XVIII-lea un gros austriac din 1688, un dinar unguresc din 1693 şi 

o accea otomană, din sec. al XIX-lea monede otomane, austriece şi româneşti, din sec. al XX- 

lea, monede româneşti. Astfel raportul dintre înmormântări devine net în favoarea celor din 

faza târzie, când biserica devenise de mir 892 . 

891 Ecaterina Ţânţăreanu, Consideraţii istorice, arhitectonice şi arheologice, p. 180. 

892 Ibidem, p. 181.


Mănăstirea Aluniş-Plăviceni, com. Plopii Slăviteşti, jud. Teleorman. Potrivit 

pisaniei din 4 mai 1648, mănăstirea Aluniş-Plăviceni a fost construită de Dragomir mare 

vornic şi jupâniţa sa Elina 893 . Nepot al lui Dobromir mare ban, acesta a devenit prin căsătoria 

cu Elina, fiica lui Radu clucer din Prooroci şi Brâncoveni, rudă cu Matei Basarab, pe care l-a 

slujit cu credinţă, domnul răsplătindu-l cu aproape toate marile dregătorii, cu numeroase danii 

şi privilegii 894 . Pentru legitimarea averii şi sporirea prestigiului Dragomir şi soţia sa au refăcut 

ctitoria predecesorilor lor de la Lipovul (jud. Dolj) şi au construit o mănăstire în locul numit 

Aluniş, pe moşia Plăviceni 895 . 

Data din pisanie este devansată de un document din 16 octombrie 1637, când 

domnitorul Matei Basarab împuterniceşte mănăstirea să înfiiţeze pe pământurile sale o 

slobozie cu sârbi 896 . Actul ctitoricesc al celor doi soţi, rămaşi fără copii, a fost însoţit de o 

bogată înzestrare către mănăstire 897 , care la scurt timp după moartea întemeietorilor săi, în 

anul 1667, este luată sub îngrijirea sa de marele logofăt Radu Creţulescu, aşezământul trecând 

astfel sub epitropia Eforiei Creţulescu 898 . 

În secolul al XVIII-lea mănăstirea a devenit metoh al bisericii Creţulescu din 

Bucureşti. Ca urmare a scurgerii timpului, a distrugerilor provocate de cutremurele din 1802, 

1838, dar şi a proastei administrări, complexul mănăstiresc de la Plăviceni s-a degradat şi a 

decăzut, iar la 1815 era deja biserică de mir 899 . 

Din ansamblul monahal de la Aluniş-Plăviceni, constituit iniţial dintr-un turn 

clopotniţă, ziduri de incintă masive, biserică în plan treflat, chilii şi casă egumenească 

(Pl.XLIII), până aproape în zilele noastre rămăsese o ruină abandonată, revitalizată ca 

aşezământ monahal în ultimii ani, după ce Ministerul Culturii şi Patrimoniului a început 

restaurarea ei (Pl.XLVI/2). 

Biserica prezintă caracteristicile epocii, de la origine ea se înscrie în planul triconc cu 

20,50x9,50 m, cu turlă pe naos şi pridvor (Pl.XLIV/1). Altarul este simplu, cu un decroş 

893 Virgil Drăghiceanu, Pisania Mănăstirii Plăviceni-Olt, în BCMI, VII, 1914, p.144. Emanuel Kretzulescu şi 

apoi I.C. Filitti, făcând o confuzie de nume, l-au identificat pe Dragomir, ctitorul de la Plăviceni cu Dragomir, 

fratele doamnei Stanca, soţia lui Mihai Viteazul (vezi Em. Kretzulescu, Doamna Stanca Kretzulescu Basarab, 

Buc., 1924, p. 3-5; I. C. Filitti, Ctitorii de la Plăviceni–Olt şi neamul Doamnei Stanca, în Arh. O., VI, nr.32-33, 

1927, p. 226-281). Confuzia a fost înlăturată de genealogistul Dan Pleşia (N. Stoicescu, Dicţionarul marilor 

dregători, p. 53). 

- 894 DANIC, Doc.Ist. CXC, VII – 186. În diata lui Dragomir din 6 martie 1652 acesta afirmă că întreaga avere 

este câştigată „din mila mării sale lui Vodă”. 

895 Atât în pisania bisericii cât şi în testamentul lui Dragomir, mănăstirea este atestată sub numele Aluniş. Ea a 

fost ridicată pe o moşie numită Plăviceni, care era învecinată cu cea stăpânită de doamna Stanca, ceea ce se pare 

că a fost una din cauzele confuziei de nume. 

896 Marieta Adam, Documente inedite din Arhiva Cretzulescu, în SMIM, VI, 1973, doc. 1, p. 360. 

897 În testamentul ctitorului, mort în anul 1653, figurează cu „sate, ţigani, rumâni, vii, mori şi dobitoc”. 

898 DANIC, Doc. Ist., CCIV/47; Ibidem, CXCII/70. 

899 V. A. Urechia, Istoria Românilor, vol. X, Buc., 1892, p. 273.

140 


marcat doar la exteriorul poligonal. Cele patru colţuri de bază ale naosului descriu un 

dreptunghi imperfect şi un pătrat, astfel încât cele două arce laterale sunt înclinate în interior 

şi se reazemă oblic pe cele transversale pentru a se apropia de cercul de bază al turlei. 

Pronaosul se prezintă în plan sub forma unui patrulater cu un caracter neregulat, acoperit cu o 

boltă în formă de semicilindru transversal, sprijinită pe o consolă de jur împrejurul 

pronaosului. Peretele dintre pronaos şi naos se deschide printr-un gol flancat de două coloane 

angajate, scunde şi groase, pe care este aşezat un arc trilobat, configuraţie ulterioară 

construcţiei. Biserica mănăstirii Aluniş-Plăviceni a avut la origine un pridvor nedecroşat faţă 

de zidurile laterale ale clădirii, descoperit arheologic la nivelul fundaţiilor (Pl.XLV/5), figurat 

şi în miniatura bisericii din tabloul votiv (Pl.XLIV/3) ca un pridvor deschis, cu două arcade 

semicirculare laterale 900 . 

Aspectul exterior corespunde principiului general al epocii, de divizare a faţadelor în 

două registre, separate de un brâu orizontal compus dintr-un tor şi două rânduri de zimţi din 

cărămidă. Registrul inferior este alcătuit din chenare dreptunghiulare înalte, iar cel superior 

din arcade alăturate, inegale ca înălţime, demarcate cu ciubuce semirotunde, ordonate pe un 

traseu neuniform. Biserica a fost tencuită de la început, ea prezentând un parament specific 

epocii: pe tencuială sunt incizate şi pictate imitaţii de cărămidă alternante cu panouri albe 901 . 

Ancadramentele de piatră ale ferestrelor, care corespund fazei lărgirii acestora, sunt 

decorate fără o regulă evidentă. Rama de piatră a uşii (Pl.XLV/5) prezintă o trăsătură de 

unicitate prin iluzia de sculptură în lemn, din crestături decorative cu motive care aparţin artei 

populare româneşti, lucru care denotă că autorul s-a ocupat iniţial cu meşteşugul sculpturii în 

lemn 902 . Turla de pe naos avea ferestrele acoperite cu ochiuri de geam prinse într-o reţea, 

după cum este figurat în tabloul votiv şi demonstrat arheologic, asemenea modelelor de la 

mănăstirile Snagov şi Plumbuita 903 . 

Cercetarea arheologică a bisericii din vremea lui Matei Basarab a pus în evidenţă o 

fundaţie solidă, lată de 1,10 m în dreptul zidului de est al pronaosului, şi cu talpa la – 1,94 m, 

lucrată din fragmente de cărămidă, blocuri de piatră şi bolovani de râu prinşi în mortar. Sub 

această biserică a apărut o altă fundaţie, aproximativ paralelă, de la un edificiu anterior, cu 

plan dreptunghiular şi absidă nedecroşată, lungă de 15,8 m şi lată de 5 m (Pl.XLIV/2). 

900 

Ecaterina Ţânţăreanu, Pavel Mirea, op. cit. p. 250. 

901 

N. Ghika-Budeşti, Evoluţia arhitecturii în Muntenia şi Oltenia, III, Veacul al XVII-lea, în BCMI, XXV, 1932, 

p. 15. 

902 

Ecaterina Ţânţăreanu, Motive ornamentale din arta populară a lemnului pe ancadramentele de piatră ale 

bisericii fostei Mănăstiri Aluniş-Plăviceni, jud. Teleorman, în BO, Alexandria, 2003, p. 182. 

903 

Bucureştil de odinioară în lumina săpăturilor arheologice (sub red. Prof. I. Ionaşcu), Buc., 1959, p. 183, pl. 

CXV.


Dimensiunile şi aspectul fundaţiei îndreptăţesc concluzia că prima biserică de la Plăviceni a 

fost de lemn 904 . Fresca din biserică, de mare frumuseţe şi cu merite artistice deosebite în 

ilustrarea programului iconografic bazat pe academismul şcolii athonite 905 , s-a păstrat parţial 

sub straturile de repictări târzii, mai mult în naos, în registrul superior şi în pronaos unde, 

desfăşurată pe tot registrul inferior de pictură se află o galerie de 19 portrete 906 , fapt puţin 

obişnuit în epocă, dar care prefigurează vastul tablou al Cantacuzinilor de la Filipeştii de 

Pădure. 

Cimitirul 1. Necropola de la Aluniş-Plăviceni are două componente. Una este 

constituită din înmormântările cu şi fără criptă din pronaos şi din pridvor, cea de-a doua 

cuprinde înmormântările din incintă şi din exteriorul ei. În stânga pronaosului se află două 

cripte din cărămidă, cu un perete comun, lipsite de pietrele de mormânt, iar în dreapta se află 

o criptă şi alte două morminte simple. A patra criptă se află în stânga pridvorului unde sunt 

alături de ea alte înmormântări şi un mormânt simplu, de călugăr, în dreapta. Inventarul 

funerar bogat constituie dovezi că cei înhumaţi au aparţinut familiei ctitorului, unul fiind 

probabil chiar Dragomir vornicul. Inventarul funerar este format din podoabe, accesorii, vase 

funerare, monede. Inelele fac parte din două categorii: inele sigilare, din care cel provenit din 

cripta 1 este de aur, cu chatonul oval ce face corp comun cu veriga aplatizată, pe care este 

gravată o scenă cu un grifon aflat în faţa unui pom cu trei crengi (Pl.LXXXIX/1), iar cel de-al 

doilea este din argint, are chatonul tot oval, turnat împreună cu veriga, pe corpul lui fiind 

gravată o pasăre în zbor planat; inele cu montura în caboşon: inel de argint cu caboşon 

poligonal şi piatră verde deschis şi cu două protuberanţe pe verigă, şi inel de aur cu caboşon 

dreptunghiular cu piatră verde-deschis (Pl.LXXXIX /2-3). Cerceii, patru piese, reprezintă o 

singură categorie, cu o placă turnată, ovală, triunghiulară sau dreptunghiulară, traforată sau 

nu, în centru cu o casetă cu piatră verde de care sunt agăţate 2 sau 3 pandantive mici (Pl. 

LXXXIX /5-7). Acele de voal, în număr de trei, sunt fie simple, din argint cu o măciulie din 

sârmă răsucită, fie din argint cu capul în formă de rozetă aurită, cu o piatră în mijloc (Pl. 

LXXXIX/9). Copcile din argint, din care s-au găsit două bucăţi, sunt tot în formă de rozetă 

lipită pe o sârmă sau turnate pe o plăcuţă (Pl.LXXXIX /8). Cruciuliţele sunt din bronz, cu 

Iisus Christos pe cruce pe o faţă şi Maica Domnului pe cealaltă faţă, în excizie (Pl. LXXXIX 

/23-24). Bumbii metalici, din care s-au găsit două fragmente din partea superioară, au formă 

sferică (Pl.LXXXIX/11). Vasele funerare sunt din sticlă şi ceramică. Vasul de sticlă are 

904 Spiridon Cristocea, Ecaterina Ţânţăreanu , Pavel Mirea, op. cit., p. 139-155. 

905 Cornelia Pillat, Pictura murală în epoca lui Matei Basarab, Buc., 1980, p. 29, 65. 

906 Paul Cernovodeanu, Mănăstirea Plăviceni-Olt, un monument genealogic vitregit, în Arh. Gen., I, 1994, nr. 3- 

4, p. 44.

142 


culoare gri petrol, corp cilindric, gât înalt şi subţire terminat cu o cupă, iar cel de ceramică 

este o cănuţă cu toartă. Monedele nu par a fi făcut parte din inventarul funerar. Deşi au fost 

găsite în criptă ele au fost aduse cu pământul purtat, de umplutură. Acestea sunt găurite şi 

emise de Ludovic al XIV-lea (1643-1715), Maximilian al II-lea în 1569 şi Ferdinand I (1556- 

1564). Într-un singur mormânt au fost identificate urme de ţesătură cu fir metalic 907 . 

Cimitirul 2. În cimitirul din cadrul mănăstirii Aluniş-Plăviceni, care într-o fază târzie 

depăşeşte incinta, au fost descoperite 155 morminte de înhumare, o bună parte dintre ele 

cuprinzând reînhumări şi morminte suprapuse, din care cele mai multe sunt grupate în zona de 

sud, corespunzătoare pronaosului bisericii şi până aproape de zidul estic. Adâncimea 

mormintelor variază între 0,60 şi 1,95 m, cele mai multe sunt simple gropi, dar în unele s-au 

găsit şi resturi de lemn şi cuie provenind de la sicrie. Poziţia scheletelor, care erau orientate 

est-vest, este cea normală, cu braţele îndoite deasupra abdomenului sau pe torace. Într-un 

mare număr de morminte sunt îngropaţi copii, acestea conţinând aproape întotdeauna şi un 

inventar funerar, nelipsite fiind mărgelele şi brăţările de sticlă (Pl.XLV/6). S-au putut 

identifica doar trei morminte de călugări cu o casetă de cărămidă la nivelul capului. Durata de 

funcţionare a cimitirului, atestată de inventarul descoperit şi de monede, cuprinde o perioadă 

situată între cea de-a doua jumătate a sec. al XVI-lea şi sfârşitul secolului al XIX-lea. 

Inventarul funerar cuprinde: mărgele de sticlă, în număr mare, cu forme, dimensiuni 

şi culori diferite; brăţări de sticlă, de culoare albastră şi neagră, ovale sau profilate în secţiune, 

depuse numai în mormintele de copii; inele, dintre care două sigilare, unul de argint cu 

chatonul oval în continuarea verigii pe care este gravată o pasăre şi unul de bronz cu chatonul 

rotund, cu o rozetă în mijloc; cele trei inele simple, din bronz, au dimensiuni diferite, chatonul 

oval sau circular care face corp comun cu veriga plată şi sunt decorate cu orificii în jurul 

cărora sunt gravate mici cercuri(Pl.LXXXIX/16-21); ace de văl simple, cu câte o gămălie 

metalică sau de sticlă la cap (Pl.LXXXIX/12-14); vase funerare, din care cele mai numeroase 

sunt ulcele bitronconice (Pl.LXXXVI/23-24), cu buza răsfrântă în exterior, vopsite în partea 

superioară cu angobă albă şi decorate cu pastile de smalţ verde-oliv pe buză sau pe umeri 908 . 

Restul turnului clopotniţă vădeşte o construcţie impozantă, mai mult prin înălţime 

decât masivitate. Are planul în secţiune dreptunghiular, cu tunelul intrării acoperit cu o boltă 

semicilindrică, ferestre metereze la cel de-al treilea nivel şi urme de tencuială cu decoraţia 

„simili”, identică celei de pe biserică (Pl.XLVI/1). 

907 Spiridon Cristocea, Ecaterina Ţânţăreanu, Pavel Mirea, op. cit., p. 151-155. 

908 Ecaterina Ţânţăreanu, Pavel Mirea, op. cit., p. 246-247.


Prin sondajele care au vizat corpul de chilii adosat zidului de nord al incintei, s-a 

stabilit că acesta surprindea la primul nivel 13 încăperi cu dimensiuni variabile care aveau în 

faţă o prispă lată de 1,50 m şi s-a găsit pavimentul originar. În extremitatea vestică a corpului 

de chilii s-a constatat existenţa unui pilastru care împreună cu materialul de demolare masiv şi 

amprentele de arce din zidărie atestă existenţa aici a unui spaţiu boltit (Pl.XLV/4). Peste 

această construcţie demolată şi nivelată s-a construit, la sfârşitul secolului al XIX-lea o casă 

parohială, demolată apoi şi ea. Un alt corp de clădire, cu încăperi de dimensiuni variabile ce 

se întinde în spaţiul dintre turnul clopotniţă până în dreptul absidei de sud a bisericii a fost 

distrus în mare parte de cimitir. Conform rezultatelor săpăturii arheologice, casa domnească 

era amplasată pe latura de vest, în exteriorul incintei, faţada ei estică suprapunându-se pe ceea 

ce ar fi fost zidul vestic al incintei. Planul ei poate fi înscris într-un trapez cu laturile de 19,80 

(V) x 8,40 m (S) x 20 m (E) x 9,60 m (N), cu un foişor spre est şi probabil cu un alt foişor 

spre vest. Nivelul inferior al acestei construcţii este reprezentat de două pivniţe între care se 

află un zid despărţitor, fără acces dintr-o parte în alta. Spre sud este pivniţa mică, spre nord, 

pivniţa mare. Pivniţa mică are un plan aproape pătrat cu laturile de aproximativ 8 m. Pe axul 

NS se află un perete median, lung de cca. 8 m şi gros de 1m, cu funcţia de sprijin al bolţii. 

Zidul care desparte cele două pivniţe a fost degajat pe toată lungimea lui, chiar în profilul 

secţiunii (Pl.XLV/1-2). El nu este ţesut cu zidul de vest şi este susţinut de doi pilaştri 

amplasaţi la distanţe egale, dar care au profiluri diferite. Între ei, o firidă cu arcul semicircular 

din cărămidă, este adâncită în perete. Dincolo de cel de-al doilea pilastru, aflat la nivelul 

peretelui estic, zidul se continuă, uşor înclinat spre nord, formând zidul sudic al gârliciului. 

Intrarea în pivniţa mică era pe plan înclinat, în pantă lină, pavată cu fragmente de cărămidă 

prinse în pământul argilos. Referitor la sistemul de boltire, aceasta era acoperită cu două bolţi 

în leagăn, susţinute de arce dublouri sprijinite pe pilaştri şi pe zidul median. Pivniţa mare are 

un plan trapezoidal cu laturile lungi de 9,80 m şi laturile scurte de 8,00 m şi respectiv 8,60 m. 

Intrarea în pivniţă este flancată de un pilastru, adosat zidului despărţitor şi de capătul zidului 

estic, simetric în compoziţia planului cu pilastrul. Pivniţa mare este divizată în trei travee de 

doi stâlpi centrali de la care se nasc arcele de boltă, indicând poziţia nord-sud. Aceşti stâlpi 

sunt amplasaţi pe axul median al pivniţei mari şi corespunzător peretelui median din pivniţa 

mică (Pl.XLV/3). La pivniţe nu s-au identificat mai multe etape de construcţie. Distrugerea 

lor a fost vizibil violentă şi nu a existat nici o încercare de refacere. Atât în interiorul incintei 

cât şi în exterior, în faţa turnului de intrare, s-au găsit suprafeţe din pavajul originar, iar în faţa 

bisericii trei pavaje succesive: unul mai recent format din fragmente de cărămidă prinse în 

mortar, unul format din dale de cărămidă, identică cu cea din construcţiile de sec. XVII şi al

144 


treilea din bolovani de râu şi piatră de carieră, probabil adiacent primei biserici. Referitor la 

raportul cronologic dintre construcţiile ce compuneau ansamblul monahal de la Aluniş- 

Plăviceni, ordinea este următoarea: s-a ridicat casa boierească (sau stăreţia), urmată de 

zidurile de incintă şi turnul clopotniţă şi apoi s-au adosat corpurile de clădire de pe laturile de 

sud şi nord 909 . 

Biserica „Adormirea Maicii Domnului” a fostului schit Dideşti, jud. Teleorman. 

Schitul Dideşti este ctitoria lui Şerban Ştirbei şi a jupânesei sale Stanca, fiica lui Ivaşcu clucer 

Băleanu 910 . Cei doi soţi au intrat în posesia satului Dideşti printr-un schimb cu satul Olteniţa, 

făcut între Marica clucereasa şi ginerele său Şerban slugerul, în anul 1679 911 . Aşezământul 

trebuie să fi fost gata de un oarecare timp când la 1 martie 1705 ctitorii îşi întocmesc 

testamentul şi lasă mănăstirii Dideşti toate moşiile ce o înconjoară, cu vaduri de moară, vii 

etc. 912 . În anul următor, la 2 februarie 1706 aceştia dau zapis de închinare a „mănăstioarei” lor 

Mitropoliei din Bucureşti 913 pe care Şerban îl întăreşte cu o scrisoare către mitropolitul Antim 

în anul 1708. 

Din mănăstirea ridicată probabil în jurul anului 1700 s-au mai păstrat biserica 

modestă, iniţial paraclis de curte, ruinele pivniţei boltite cu un semicilindru susţinut de arce 

dublouri, ce a aparţinut cel mai probabil casei boiereşti, devenite egumeneşti şi părţi din zidul 

de sud şi cel de est al incintei (Pl.XLVII/1), acesta din urmă, construit după anul 1708, 

conform dispoziţiei ctitorului 914 . 

Biserica se înscrie într-un plan de tip sală, evident inadecvat funcţiei monahale, cu 

clopotniţa pe pronaos, alcătuit din toate componentele tradiţionale (Pl.XLVII/-3). Altarul, 

aproape lipsit de decroş, prezintă o subţiere a masei zidăriei în zona proscomidiei şi 

diaconiconului. Naosul are formă dreptunghiulară şi deasupra are o turlă cu opt laturi, care ar 

putea fi şi un adaos mai târziu. Pronaosul pătrat are zidul decroşat faţă de naos, în grosimea 

zidăriei fiind săpată scara de acces la clopotniţă. Zidul dintre pronaos şi naos a fost iniţial plin, 

cu o deschidere în centru pentru circulaţie, dar a fost modificat prin lărgirea acesteia. 

Pridvorul pătrat, de mici dimensiuni, nu atinge lăţimea faţadei bisericii şi este acoperit cu o 

boltă semisferică. 

909 

Ibidem, p. 243-246. 

910 

Ştefan Greceanu, Genealogiile documentate ale familiilor boiereşti, Buc., 1913, p. 306. 

911 

DANIC, Mitrop. Buc., Pach. 134, doc. 8. 

912 

Ibidem, doc. 21. 

913 

Ibidem, Pach. 325/144, doc. 2. 

914 

În scrisoarea către Mitropolitul Ţării Româneşti Şerban Ştirbei lasă dispoziţie de construire a incintei şi 

chiliilor mănăstirii (DANIC, Mitrop. Buc., Pach. 294/113, doc. 4).


În ceea ce priveşte aspectul exterior (Pl.XLVIII), faţadele tencuite sunt azi lipsite de 

orice alt decor, exceptând o cornişă profilată, fapt compensat de o anume zvelteţe conferită de 

dezvoltarea pe verticală prin turle 915 . 

În anul 1861 Cezar Bolliac constata că deja biserica schitului ţinea loc de biserică de 

mir, iar aşezământul mănăstiresc era într-o stare deplorabilă 916 . Singurele reparaţii cunoscute 

sunt cele târzii, din 1899 şi 1907, când s-a închis pridvorul. 

4.2. Mănăstiri şi schituri dispărute 

Mănăstirea din Pădurea cea Mare de la Bolintin. Mănăstirea cu hramul „Buna 

Vestire” ale cărei urme nu au fost identificate până azi, situată undeva pe malul drept al 

Argeşului, ridicată de Pilea logofătul în timpul domniei lui Mihail I 917 , este pomenită pentru 

prima dată în hrisovul din 5 martie 1433 al lui Alexandru Mircea, care o înzestrează cu 

jumătate din satul Bucşani 918 , danie întărită şi de Vlad Dracul 919 . Domnitorul Vladislav al II- 

lea îi întăreşte şi alte danii primite mai înainte, prin hrisovul din 29 aprilie 1453 920 . Daniile 

sunt întărite pe rând de Laiotă Basarab şi Basarab cel Tânăr, care o şi scuteşte să dea vamă la 

schelele de la Dunăre 921 . În anul 1526 Radu de la Afumaţi dă venitul din pescuitul din Balta 

Doamnei mai multor mănăstiri, printre care şi celei de la Bolintin 922 , iar în 1560 Petru cel 

Tânăr îi întăreşte alte privilegii 923 . Probabil că în urma sărăcirii şi decăderii, Alexandru 

Coconul se vede nevoit să o închine în anul 1526 mănăstirii Radu Vodă, la rândul ei închinată 

mănăstirii athonite Simo-Petra, ca mai apoi, inevitabil, viaţa monahală să se întrerupă după 

anul 1667 924 . Din documente se cunosc numai trei egumeni de la Bolintin, Sava, Atanasie şi 

Efrosin 925 . 

Mănăstirea Flocoşani. Mănăstirea Flocoşani, cu hramul „Sf. Ioan Înainte 

Mergătorul”, metoh al mănăstirii cu acelaşi hram de la Zaina (neidentificată), din Grecia, este 

atestată pentru prima dată în hrisovul din 12 mai 1629 dat de Alexandru Iliaş, domnul Ţării 

Româneşti, act prin care întăreşte acestei mănăstiri moşiile Ostra şi Flocoşani dăruite de Iane 

915 

Ecaterina Ţânţăreanu, O ctitorie de la cumpăna veacurilor XVII şi XVIII. Biserica „Adormirea Maicii 

Domnului”a fostului schit Dideşti, jud. Teleorman., în BCMI, XVII, nr. 1-2, 2006, p. 100-104. 

916 

Cezar Bolliac, op. cit., p. 439. 

917 

I. Ionaşcu, Vechimea Mănăstirii din pădurea cea mare de la Bolintin, în RI, VII, 1937, p. 3. 

918 

DIR, B, veacurile XIII-XV, doc. 84, p. 95. 

919 

Ibidem, doc. 93, p. 103. 

920 

Ibidem, doc. 149, p. 152. 

921 

Ibidem, doc. 163, p. 164. 

922 

Ibidem, veac XVI, vol. II, doc. 6, p. 5. 

923 

Ibidem, vol. III, doc. 132, p. 140. 

924 

I. Ionaşcu, op. cit., p. 11. Ultimul document care o mai atestă este datat la 24 mai 1667. 

925 Ibidem, p. 8-11.

146 


vistier, prezumtivul ctitor al aşezământului 926 . Acesta ocupase în anul 1621 dregătoria de al 

doilea vistier şi împreună cu fratele său Ghionea postelnic şi fiii lor deţineau şi satul Scurta zis 

şi Pleaşov 927 şi, cu mult înainte, fusese miluit de Mihai Viteazul cu moşie la Cârligaţi, pentru 

dreaptă şi credincioasă slujbă 928 . Prin acel hrisov de întărire dat de domn se poate reconstitui 

nu numai actul de danie al lui Iane, ci şi modul de provenienţă şi succesiunea proprietăţilor în 

timp, precum şi valoarea bunurilor care constituiau dania. Despre perioada de timp cât a 

activat şi modul de funcţionare al mănăstirii Flocoşani informaţiile sunt puţine şi 

neconcludente, singurul egumen` cunoscut fiind „popa Iane” 929 . Ultimul document care atestă 

existenţa ei este hrisovul domnitorului Matei Basarab din 2 noiembrie 1643 930 prin care 

întăreşte mănăstirii alte posesiuni, în principal vii, situate între apa Sâiului şi Drumul Oii (azi 

pe teritoriul satului Brâncoveanca, com. Plopii Slăviteşti, jud. Teleorman), pe care le stăpânea 

şi care proveneau din alte danii 931 . 

4.3. Biserici de mir 

Biserica „Sf. Nicolae”, Roşiorii de Vede. Investigaţia arheologică de la biserica 

„Sf. Nicolae” privea în mod special identificarea unei biserici anterioare celei construite la 

1780, a cărei existenţă era bănuită pe baza informaţiilor din documentele de arhivă şi a celor 

cartografice. Rezultatul cercetării confirmă doar parţial această presupunere, prin identificarea 

unui cimitir circumscris unei biserici mai vechi, alta decât „Sf. Nicolae”. Imediat sub cota 

terenului actual s-au surprins zidurile bisericii demolate în 1977, dar ruinate de la începutul 

sec. XX 932 , a căror grosime este variabilă, între 0,58 m la zidul de vest şi 0,90 m la zidul de la 

absida altarului, ca şi adâncimea fundaţiilor care nu depăşeşte 0,64 m. În ceea ce priveşte 

fundaţiile, s-a constatat că pe lângă mortarul friabil, de proastă calitate, dimensiunile reduse şi 

îngustarea lor excesivă la talpă au fost câteva dintre cauzele pentru care edificiul s-a ruinat 

după 100 de ani de la construcţie. 

Cimitirul. Sub biserică s-au dezvelit 15 morminte de înhumaţie, în poziţie creştină, 

cu un inventar sărac, din acestea patru morminte fiind suprapuse de zidurile bisericii. Alte 17 

morminte, probabil cele aflate pe traseul şanţurilor de fundare, au fost exhumate şi reînhumate 

într-o groapă comună, în afara zidurilor, lângă absida altarului. Toate aceste înmormântări şi o 

parte din mormintele din zona de la nord de biserică aparţin unei faze mai vechi a cimitirului, 


927 DIR, B, veac XVII, vol. IV, doc. 6, p.6-7. 

928 Ibidem, doc. 408, p. 396-397. 

929 DRH, B, vol. XXIV, doc. 62, p. 86-87; vezi şi Cat. Doc. Ţ. Rom., vol. V, doc. 1152, p. 484. 


931 Ecaterina Ţânţăreanu, Un aşezământ monahal mai puţin cunoscut din judeţul Teleorman- Mănăstirea 

Flocoşani, în vol. Pagini de istorie bisericească teleormăneană, Buc., 2006, p. 467-471. 

932 Paul Cernovodeanu, Bisericile din oraşul Roşiorii de Vede, în GB, nr. 3-4, 1961, p. 292-293.


a cărui limită inferioară poate fi datată cu o monedă ungurească din anul 1549, în cea de-a 

doua jumătate a sec. al XVI-lea. Inventarul funerar este compus din podoabe, accesorii şi 

monede. Cerceii sunt de două tipuri: cercei din argint aurit dintr-o verigă de sârmă pe care 

este fixată o perlă metalică, cilindrică, decorată la capete cu câte un şir de granule, iar de o 

parte şi alta o sârmă răsucită fixează mărgeaua (Pl.XC/8-9); cercei din argint formaţi dintr-o 

plăcuţă dreptunghiulară ajurată, decorată cu rozete şi volute, cu o piatră verde-turcoaz în 

centru şi cu trei pandantive cu perlă metalică în vârf, atârnate în partea de jos (Pl.XC/11-12), 

asemănători cu cei de la Plăviceni şi cu cei dataţi în sec. XVI-XVII la Oraşul de Floci 933 . 

Inelele sigilare fac parte, după tehnica executării, din două categorii: unul are chatonul oval, 

cu un brăduţ gravat, turnat o dată cu veriga de argint (Pl.XC/7); al doilea, tot de argint are pe 

veriga groasă, cu striuri circulare, lipită o plăcuţă ovală, decorată prin gravare cu o cruce cu 

braţe egale înscrisă într-un romb. Acul de voal – o singură piesă – are formă de rozetă cu 

petalele rectangulare mărginite cu granule; în centru, chatonul, din care a căzut piatra, este 

înconjurat de al doilea rând de petale, mai mici, de aceeaşi formă şi înconjurate cu granule, iar 

tija este lipită pe spate (Pl.XC/10). Brăţara de sticlă, descoperită pe braţul unui copil are 

culoarea albastru deschis iar în profil este ovală. Copcile sunt simple, din sârmă îndoită. 

Monedele sunt în cea mai mare parte ilizibile, doar două putând fi identificate: o monedă 

ungurească din anul 1549 şi o monedă otomană din anul 1698. Faza contemporană cu biserica 

cuprinde morminte cu un inventar şi mai sărac, reprezentat doar de câteva monede. 

Biserica „Adormirea Maicii Domnului” a fostei curţi boiereşti din Dobreni, jud. 

Giurgiu. Biserica destinată a fi capelă a curţii boiereşti din Dobreni a fost construită de 

Constantin Şerban şi soţia sa Bălaşa în anul 1646, după cum glăsuieşte pisania „ridicatu-se-a 

această s(f)ântă şi dumnezeiască biserică ... în zilele prealuminatului Constantin Voievod 

Basarab şi a făcut din temelie jupân Constantin vel sărdar, sna Io Şerban Voievod, i jupâniţa 

Bălaşa. Pis m(e)s(i)ţa avgust 15 dnă văleat 7154 (1646). Ispravnic Logofăt” 934 . 

Pe plan dreptunghiular, cu turla clopotniţă surmontând pronaosul, lăcaşul are 

dimensiuni destul de mari pentru funcţiunea sa de curte, cca. 20x7,5 m (Pl.XXXI/2). Altarul 

poligonal este decroşat, iar proscomidia este adâncită în zid sub forma unei nişe. Naosul şi 

pronaosul sunt acoperite de cupole sferice pe pandantivi iar legătura dintre cele două încăperi 

principale se face prin trei arcade sprijinite pe doi stâlpi cu secţiunea octogonală. Accesul la 

933 Anca Păunescu, Oraşul de Floci, un oraş dispărut din Muntenia medievală, Târgovişte, 2005, p. 14. 

934 N. Iorga, Inscripţii din bisericile României, II, 1908, p. 89.

148 


clopotniţă se face pe o scară cuprinsă într-un turn pentagonal adosat peretelui nordic al 

pronaosului 935 . 

Plastica decorativă urmează şi ea regulile epocii: un brâu mijloceşte divizarea faţadei 

în două registre inegale. Registrul inferior este format din panouri dreptunghiulare, în partea 

de sus dublu arcuite, registrul superior este format din firide, cu aceeaşi terminaţie dublu 

arcuită, de data aceasta cu contururi din ciubuce semicirculare. Ancadramentele originale ale 

ferestrelor, demontate la o dată necunoscută, erau de tipul baghetelor încrucişate şi deschidere 

în acoladă plată. Ancadramentul de piatră al uşii aduce ca decor motive ale sculpturii în 

lemn 936 . 

Biserica din Dobreni conservă în pronaos o frescă de certă valoare artistică, ce 

reprezintă, pe lângă cei doi soţi fondatori, teme mai puţin utilizate în iconografia bisericilor 

din Ţara Românească în sec. al XVII-lea, Imnul Acatist şi Sinoadele Ecumenice, care sunt 

datoare stilistic tradiţiilor picturii post bizantine 937 . 

Biserica „Sfântul Nicolae” a fostei curţi boiereşti Coiani-Mironeşti, jud. 

Giurgiu. Biserica, azi parohială, a curţii construite de postelnicul Constantin Cantacuzino la 

Coiani-Mironeşti este ctitoria soţiei sale Ilinca, fiica domnitorului Radu Şerban, împreună cu 

cei patru fii ai săi în anul 1669, aşa cum scrie în pisanie: „Această sfântă şi dumnezeiască 

biserică, care se vede zidită din temelie este făcută de doamna Ilinca, fata răposatului bătrân 

Io Şerban Basarab Voievod, împreună cu feciorii săi Constantin vel stolnic, cu Mihai vel 

spătar, cu Matei vel agă, cu Iordache vel cămăraş pentru că cea bătrână, care lângă aceasta era 

mai dintâi făcută de tatăl doamnei Ilincăi... rău crăpând zidurile acele dintâi, ceastălaltă de 

isnoavă început-o-au şi săvârşit cu ajutorul lui S-tai Nicolae...” 938 . Aceasta este, deci, o 

reîntemeiere a unei mai vechi ctitorii. 

Fostul paraclis are un plan mononavat cu dimensiuni destul de mari, 25,20x8,60 m, 

cu turlă clopotniţă pe pronaos şi cu pridvor (Pl.XXX/2). Altarul poligonal în exterior şi 

semicircular în interior este iluminat de o fereastră în ax şi de cea de-a doua poziţionată 

imediat lângă proscomidie. Naosul şi pronaosul sunt despărţite de o arcatură sprijinită de doi 

stâlpi octogonali. Atât naosul cât şi pronaosul sunt boltite cu cupole semisferice susţinute de 

arce pe console. În camera clopotelor din turla cu secţiunea în formă de prismă octogonală 

accesul se face pe o scară inclusă în zidul nordic al pronaosului. Pridvorul deschis, cu arcade 


936 Tereza Sinigalia, Repertoriul arhitecturii, p. 322 

937 Cornelia Pillat, op.cit., p. 103-110. 

938 Victor Brătulescu, Radu Ilie, Mănăstiri şi biserici din judeţul Ilfov, Buc., 1935, p. 51-53.


aşezate pe stâlpi octogonali, are bolta compusă dint-o calotă flancată de două bolţi 

semicilindrice. 

Plastica decorativă a monumentului este tipică epocii: brâul rotunjit, încadrat de 

zimţi din cărămidă delimitează două registre de firide inegale ca înălţime: arcadele din 

registrul inferior sunt duble, cu arhivoltele îngustate spre naşterea arcului, cele din registrul 

superior au aceeaşi cofiguraţie dar sunt accentuate de un ciubuc puternic reliefat. Elementul 

stilistic care caracterizează biserica din Coiani-Mironeşti este acolada. În interior este utilizată 

la decorarea arhivoltelor ferestrelor şi a proscomidiei, în exterior la arcatura pridvorului şi ca 

o noutate, la profilatura ancadramentului unei ferestre de pe peretele sudic 939 . 

Biserica „Sf. Treime” a curţilor boiereşti de la Hereşti, com. Hotarele, 

jud.Giurgiu. Biserica Sf. Treime din Hereşti făcea parte din ansamblul reşedinţei boiereşti a 

familiei Năsturel, ca paraclis de curte şi gropniţă a familiei 940 . Pisania de deasupra uşii de 

intrare, compusă cu iscusinţă de Udrişte Năsturel precizează numele ctitorilor şi data punerii 

ei „Acest...hram din însăşi a lui temelie s-a înălţat şi zidit... cu cheltuială prealuminatei 

blagocestviei...doamna Elena, stăpână şi voievodeasă a Ungrovlahiei, soţia prealuminatului şi 

stăpânitorului domn, Io Matei Basarab, cu osteneala şi în parte a fratelui Iorest Năsturel...în 

anul de la facerea lumii 7152 şi de la mântuirea lumii 1644. Vătah a fost la lucru Mamant, fiul 

lui Barbu din Netezeşti” 941 . 

De fapt, ctitoria Elinei reprezintă a patra fază constructivă a bisericii, aşa cum a fost 

demonstrat de cercetarea arheologică 942 . 

Primul edificiu fusese din lemn, pe plan dreptunghiular cu altarul pentagonal 

decroşat, clădit din bârne orizontale, cu tălpile îngropate. Distrus de un incendiu puternic, este 

succedat pe acelaşi traseu, de un nou lăcaş din lemn, dezafectat la rândul lui pentru a face loc 

unui prim lăcaş de zid, cu plan dreptunghiular în formă de sală, cu dimensiunile de 17,50 x 

8,30 m. La o dată ulterioară primei biserici de zid se adosează şi un pridvor de zidărie, care în 

colţul de NE cuprindea o scară de acces la turla-clopotniţă construită tot atunci. În cea de-a 

patra fază, impusă de distrugerile provocate de cutremurul din 1628, se păstrează fundaţiile 

existente şi se ridică doar zidăria pe vechiul traseu, cu o modificare la altarul poligonal, căruia 

i se adaugă o latură pe ax. Sistemul de boltire folosit de constructori este cel cu bolţi 


940 Radu Greceanu, op. cit., p. 123. Elina a aşezat în pronaosul bisericii sale pietrele de mormânt ale lui Radu 

postelnic Năsturel, înmormântat împreună cu fiul său Şerban şi a mamei sale Despina. 

941 N. Iorga, op. cit., I, p. 91. 

942 Cristian Moisescu, op. cit., p. 15. Rezultatele săpăturilor arheologice întreprinse de Lia Bătrâna şi Adrian 

Bătrâna, rămase inedite, au fost comunicate d-lui arhitect Cristian Moisescu.

150 


semicilindrice la pridvor şi pronaos şi cu o calotă pe pandantivi la naos, iar ca particularitate 

se remarcă forma de arc frânt de deasupra deschiderilor pridvorului. 

Cronologic, cele patru faze s-au desfăşurat aproximativ în etape de 50 de ani, de la 

începutul sec. al XVI-lea 943 până la 1628. 

În secolul al XIX-lea, când moşia de la Hereşti trece în proprietatea principelui Miloş 

Obrenovici, acesta întreprinde intervenţii substanţiale atât la case cât şi la biserică, pe care o 

renovează în anul 1831. 

Biserica „Adormirea Maicii Domnului” a fostei curţi boiereşti de la Balaci, jud. 

Teleorman. Biserica, construită de Constantin aga Bălăceanu ca paraclis al curţii sale de la 

Balaci în anul 1684, rămâne părăsită pentru multă vreme, cum de altfel o găseşte şi 

mitropolitul Neofit I „...biserică de piatră mare, pustie” 944 , până în anul 1825, când nişte 

urmaşi îndepărtaţi se învrednicesc să o termine şi să o sfinţească, punându-i şi o pisanie, după 

care devine biserică parohială a satului. „Această s(fin)tă şi d(u)mnezeiască biserică s-a zidit 

din temelie de răposatul vel aga Constantin Bălăceanul, fiul răposatului vel vornic Badea 

Bălăceanul, în zilele fericitului Io Şerban Cantacuzino, ţinând în căsătorie pe preaiubita fiică a 

M(ă)rii Sale, Domniţa Maria, la leat 7192 (1684) august 5, care biserică de atunci şi până 

acum nefiind tencuită, lipsindu-i pisania, am tencuit-o, am zugrăvit-o, am pus şi pisania eu, 

Constantin Bălăceanu vel ban, împreună cu fiul meu biv vel armaş Ştefan Bălăceanu, 

d(u)mnealui Grigore Bălăceanu spre veşnică pomenire, în zilele preafericitului domn Grigore 

Dumitru Ghica, la leat 1825, decembrie, 1” 945 . 

Cu planul drept, cu pridvor deschis şi turn clopotniţă pe pronaos (Pl.XXXVII/1), 

biserica din Balaci – necunoscută în literatura de specialitate – este o replică aproape identică 

a Bisericii Doamnei din Bucureşti, ridicată de Maria Cantacuzino la 1683 946 . 

De dimensiuni mari pentru funcţiunea de biserică de curte, 26,80x8,20 m, edificiul 

începe cu un pridvor deschis, de formă dreptunghiulară, având arcele cu arhivolte în retragere 

susţinute pe stâlpi octogonali, nedecoraţi. El este acoperit cu două calote rezemate pe arce cu 

pandantivi. Pronaosul este pătrat şi comunică cu naosul printr-o arcadă cu trei deschideri 

susţinute pe două coloane masive. Deasupra calotei care îl acoperă se află turla clopotniţă la 

care se ajunge printr-o scară înglobată în peretele de nord al naosului şi care debuşează 

deasupra axului zidului de vest al pronaosului. Naosul are planul dreptunghiular, este acoperit 

943 Ibidem. Datarea s-a făcut pe baza materialului arheologic, în special a ceramicii specifice sec. al XVI-lea, 

când este atestat documentar şi satul Fiereşti (Hereşti). 

944 Episcopul Ghenadie, Mitropolitul Ungro-Vlahiei Neofit I, în BOR, XIV, 8, 1890, p. 723. 

945 Virgil Drăghiceanu, Inscripţii referitoare la Bălăceni, în BCMI, VII, 1914, p. 195-196. 

946 N. Ghika-Budeşti, op. cit., p. 46-47.


de o boltă semicilindrică şi este despărţit de altarul poligonal în exterior şi semicircular în 

interior printr-o tâmplă de zid, arcuită în dreptul uşilor împărăteşti. 

În exterior tratarea faţadelor s-a făcut în două registre de arcaturi subliniate de 

ciubuce semicirculare, despărţite printr-un brâu median perimetral, sub forma unui tor 

puternic reliefat. Acelaşi elemente de decoraţie sunt folosite la tamburul pătrat şi masiv şi la 

turla clopotniţă de formă octogonală, la aceasta din urmă adăugându-se şi arce gemene 

(Pl.XXXVII/2-4). 

Biserica are două rânduri de ferestre, al doilea rând format din deschideri mici 

dreptunghiulare este amplasat deasupra brâului. Ancadramentele ferestrelor mari sunt din 

piatră (Pl.XXXVII/5), de inspiraţie gotică la festonul din baghete încrucişate şi acoladă din 

partea superioară şi sunt decorate cu rozete în partea de jos a montanţilor, cu modele diferite 

la fiecare fereastră 947 . 

Biserica „Sf. Treime” din Popeşti, com Mihăileşti. Biserica din satul de baştină al 

familiei a fost ridicată în anii 1688 – 1689 de Cârstea Popescu mare vistier, fiul comisului 

Ghidu şi de soţia sa Ilinca, fiica lui Pană Pepano 948 . Aceştia au zidit-o din temelie în timpul 

domniei lui Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu, ale căror portrete, împreună cu 

doamnele lor, au avut grijă să fie pictate imediat în stânga şi dreapta intrării. Pe peretele din 

dreapta al pronaosului se desfăşoară un vast tablou votiv care cuprinde portretele deosebit de 

îngrijite ale numeroasei familii a fondatorilor, operă a unui meşter de talent, cum de altfel a 

demonstrat în toată fresca ce îmbracă interiorul bisericii. Tot în pronaos se află mormintele 

celor doi ctitori, acoperite de o piatră inscripţionată cu anii 1703 şi 1704, data morţii lui 

Cârstea vistier şi respectiv a jupânesei sale 949 . 

Biserica „Sf. Troiţă” din Popeşti se prezintă pe un plan în formă de navă cu o singură 

turlă, cu dimensiunile de 16,50x7,30 m. Altarul, poligonal în exterior şi semicircular in 

interior, este puţin decroşat faţă de corpul edificiului, iar naosul este despărţit de încăperea 

pronaosului prin doi stâlpi cruciformi de zidărie. Accesul la turnul clopotniţă care 

surmontează pronaosul se face din exterior, printr-o cajă pentagonală, adosată capătului de 

vest al peretelui nordic. 

Principala decoraţie a faţadelor este obişnuitul brâu median, alcătuit dintr-un tor 

mărginit de două rânduri de zimţi care pe faţada de vest, în zona centrală, înconjoară în unghi 

drept firida semicirculară a icoanei de hram, cornişa alcătuită din mai multe şiruri de zimţi şi 

947 N. Constantinescu, Ecaterina Ţânţăreanu, op. cit., p. 165-166. 

948 N. Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători, p. 228-229. 

949 I. D. Trajanescu, Biserica din Popeşti-Vlaşca, în BCMI, V, 1911, p. 115-118.

152 


soclul marcat de un rând de cărămizi semirotunjite. Tot în plastica decorativă exterioară se 

integrează şi ancadramentele ferestrelor realizate din piatră, terminate în partea de sus în 

acoladă şi grilajele originare, din fier forjat. 

Ruinele bisericii din Baldovineşti, com. Ciolăneşti, jud. Teleorman. Despre 

biserica din Baldovineşti, cunoscută doar sub forma unei ruine încă din secolul al XIX-lea, o 

tradiţie a locului, consemnată în chestionarele din 1871 şi preluată în bibliografia de 

specialitate 950 , spune că ar fi aparţinut unui aşezământ monahal, fără ca vreo menţiune 

documentară să confirme existenţa unei mănăstiri în acest sat, atestat pentru prima oară în 

anul 1655-1656 951 şi oferit drept danie de domnitorul Şerban Cantacuzino mănăstirii Comana. 

În această situaţie este inexplicabilă lipsa de informaţii din arhiva Comanei, de vreme ce 

aceasta a posedat o parte din moşia Baldovineşti până la secularizarea averilor mănăstireşti 

din anul 1863 952 . O ipoteză mai realistă propune Virgil Drăghiceanu, căruia i se pare mai 

probabilă existenţa aici a unei curţi boiereşti, al cărei paraclis a fost biserica ruinată 953 . 

În lipsa oricăror elemente sigure de natură istorico-documentară de datare şi 

privitoare la funcţionalitatea edificiului sau a ansamblului, rămâne doar analiza comparată cu 

alte monumente de acelaşi tip, de pildă biserica din Vădeni (jud. Gorj) şi biserica fostului 

schit Dideşti, aflată la câţiva km distanţă 954 , amândouă construite în jurul anului 1700, având 

acelaşi plan şi caracteristici constructive asemănătoare. 

Biserica de la Baldovineşti prezintă un plan dreptunghiular alungit încheiat la răsărit 

cu o absidă şi un turn clopotniţă pe pronaos (Pl.XLIX/1). Altarul, poligonal în exterior şi 

semicircular în interior are două ferestre, asimetric aşezate. Era despărţit de pronaos printr-o 

tâmplă de zid. Naosul dreptunghiular, are sistemul de boltire, ca şi cel din altar, complet 

distrus. Între naos şi pronaos separaţia se făcea printr-un zid plin străpuns de golul unei uşi de 

acces. Pronaosul pătrat era încoronat cu clopotniţa de forma unei prisme octogonale aşezată 

pe o bază pătrată, susţinută de arce în consolă şi pandativi. Scara de acces la turn este săpată 

în grosimea zidului de nord al pronaosului; ea pleca din colţul de nord-vest şi ajungea la 

camera clopotelor deasupra zidului dintre pronaos şi naos. Peretele vestic era parţial acoperit 

de un pridvor deschis, de formă pătrată, fapt demonstrat de pornirile unor arce pe faţadă, care 

se sprijineau în exterior pe stâlpi, decelaţi imediat sub nivelul de călcare. Acest tip de pridvor, 

950 În marele Dicţionar Geografic al României a fost preluat ad literam conţinutul Dicţionarului statistic, 

economic şi istoric al judeţului Teleorman, publicat de Pantele Georgescu în anul 1897. 

951 DANIC, Mitrop. Ţ. Rom., CXXIX/9. 

952 DANIC, Inv. Planuri, Jud. Teleorman, p. 81. 

953 Virgil Drăghiceanu, Biserica din Baldovineşti – Teleorman, în ACMI, 1914, p. 84-85. 

954 Voica Maria Puşcaşu, I. Dumitrescu, Biserica din Baldovineşti, în BMI, XLI, nr. 4, 1972, p. 72.


mai rar întâlnit, este caracteristic bisericilor din Vădeni 955 şi Dideşti. Ca şi la celelalte două 

biserici el era probabil boltit cu o calotă sferică. 

Plastica monumentală este definită de structurarea pe un ax vertical a unui singur 

compartiment şi este o aplicare a tipului de biserică de plan dreptunghiular alungit, încheiat 

spre răsărit cu o absidă şi încoronat cu un turn clopotniţă ridicat deasupra pronaosului, fază 

înnoitoare a arhitecturii valahe în cea de-a doua jumătate a sec. al XVII-lea şi primul sfert al 

sec. al XVIII-lea, ale cărei începuturi sunt legate de primul deceniu al domniei lui Matei 

Basarab 956 . Plastica decorativă este redusă la un brâu perimetral format dintr-un tor 

semicircular şi două şiruri de zimţi din cărămidă ce desparte două registre inegale ca înălţime, 

simple şi netede (Pl.XLIX/2). Pe faţadă, brâul perimetral deţine funcţiunea consacrată şi 

desparte două registre simple, netede, pe care din loc în loc se mai păstrează bucăţi de 

tencuială. 

În privinţa bisericii din Baldovineşti au rămas astfel încă obscure o serie de 

probleme, cum sunt cele de datare, de planimetrie şi structură a unui eventual ansamblu, a 

căror rezolvare este posibilă numai pe cale arheologică. 

5. Alte monumente 

Crucea de la Călugăreni. Com. Călugăreni, jud. Giurgiu. Între anii 1683-1684, 

domnitorul Şerban Cantacuzino a înălţat o cruce pentru pomenirea podului ridicat de voievod 

peste apa Neajlovului, nu cu mult timp înainte. 

Înaltă de 3 m, crucea este decorată cu motive florale stilizate, sculptate deosebit de 

îngrijit şi are marginile festonate cu o torsadă. Inscripţia de pe cruce îi pomeneşte pe voievod, 

pe doamna sa Maria şi pe fiul său Gheorghe, pe două feţe ale crucii, pe cea de-a treia sunt 

trecuţi boierii ispravnici ai podului, “care au arătat astfel multă strădanie şi osteneală de la 

începerea podului până la săvârşit: Radu vel ban, Badea Bălăceanu vel vornic, Niculi 

Budişteanu logofăt, Vlad Cocorescu biv vel logofăt, Constantin Brâncoveanu vel spătar, 

Iordache Cantacuzino vel stolnic, Mihu biv vel spătar, Tănase vel armaş, Constandin 

Bălăceanu vel agă, Şerban vtori logofăt, Fiera vtori vistiernic, Şerban vel căpitan za lefegii, 

Pârvu Creţulescu postelnic” 957 . 

955 N. Ghika-Budeşti, op. cit., p. 44. 

956 Grigore Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, Buc., 1982, p. 364. 

957 N. Iorga, Crucea de la Călugăreni, p. 105.

154 


Fără altă dovadă a existenţei ei, căci Şerban Cantacuzino nu o pomeneşte pe cruce, 

cronica Ţării Româneşti aminteşte şi de o biserică, ce ar fi fost ridicată de Matei Basarab 

lângă podul de la Călugăreni, ctitorie considerată incertă 958 . 

A. Materialul arheologic din aşezări 

1. Ceramica 

CAP. V. CULTURA MATERIALĂ 

1.1. Ceramica uzuală, care servea pentru satisfacerea nevoilor gospodăreşti, este 

cea mai numeroasă categorie de material arheologic din aşezările de la Zimnicea, Răreanca- 

Bragadiru, Poiana-Flămânda, Udeni, Gogoşari, de la Frăteşti şi Bălănoaia dar şi din 

fortificaţii. Ea întruchipează imaginea generală asupra vieţii şi activităţii cotidiene a 

comunităţii care o avea în folosinţă şi totodată oferă o bază documentară pentru cunoaşterea 

nivelului cultural al populaţiei din acest teritoriu în raport cu Ţara Românească şi regiunile 

învecinate, în special cu Peninsula Balcanică. 

Vasele de uz comun sunt lucrate, fără excepţie, la roata rapidă, modelate din argilă cu 

nisip fin, uneori cu mici incluziuni din pietricele sau calcar şi în multe cazuri cu un conţinut 

de paiete de mică. Arderea, întotdeauna oxidantă, nu era de fiecare dată completă şi unitară în 

cuptoare, astfel încât vasele au căpătat la suprafaţă o culoare roşie, în multiple tonuri şi un 

aspect mai mult sau mai puţin neted, miezul rămânând în multe cazuri cenuşiu. 

Pentru definirea tipologiei formelor se face apel, în general, la criteriul morfologic, 

bazat pe parametrii cantitativi, vizând dimensiunile şi pe parametrii calitativi, care stabilesc 

tipul geometric 959 . Gradul de deschidere al vasului, determinat de raportul dintre diametrul 

gurii, diametrul maxim şi înălţime 960 , grupează ceramica în forme deschise, la care diametrul 

gurii este mai mare, egal sau puţin mai mic decât diametrul maxim – farfurii, străchini, 

castroane, cupe, ceşti şi forme închise, când diametrul gurii este de 2 ori mai mic decât 

diametrul maxim, diametrul maxim mai mic decât înălţimea, sau gâtul este înalt – oale, căni, 

pahare, ulcioare. 

Pe lângă aceste două clase principale există şi una cu forme speciale cum sunt 

capacele, opaiţele, strecurătorile, piesele miniaturale, sfeşnicele ş.a. 

958 Veniamin Nicolae, Ctitoriile lui Matei Basarab, Buc., 1982, p. 118. 

959 Gh. Postică, Românii din codrii Moldovei în evul mediu timpuriu, Chişinău, 1994, p. 16-17. 

960 C. Orton, P. Tyers, şi A. Vince, Pottery in Archaeology, Manuals in archaeology, Cambridge, 1993, p.157.


Un alt criteriu de clasare este cel în care formele pot fi grupate din punct de vedere 

utilitar: vase care serveau pentru prepararea hranei pe foc, motiv pentru care aceste vase, pe 

părţile expuse în mod repetat focului, au căpătat o culoare cenuşie sau chiar neagră, aşa cum 

sunt oalele; vase destinate lichidelor – ulcioarele, cănile, paharele; vase pentru servirea mesei 

– străchinile, vasele de folosinţă gospodărească – capacele, strecurătorile, opaiţele, fusaiolele. 

De fapt tipul de folosinţă al acestor vase determină şi condiţionează dimensiunile, forma şi 

decoraţia lor 961 . 

Forme deschise 

1. Strachina este o formă rară a ceramicii nesmălţuite. Din bordeiele de la Zimnicea 

provin numai două exemplare întregibile, lucrate din pastă fină, cu diametrul gurii în jur de 20 

cm şi înălţimea de 6,7 cm. Buza înaltă şi subţire este uşor evazată spre exterior, iar fundul plat 

(Pl.L/6-7). 

Forme închise 

1. Borcanul. Prima constatare este lipsa, în cvasitotalitatea aşezărilor cercetate, a 

tipului de vas borcan, identificat într-un singur exemplar în locuinţa de la Dulceanca (Pl.L/5), 

lucrat din pastă aspră, cu umerii bine marcaţi şi buza arcuită puternic în exterior şi accentuată 

pe centru de o şănţuire 962 şi câteva fragmente din partea superioară a unor borcane descoperite 

întâmplător la Drăgăneşti-Vlaşca (Pl.L/1-4), într-un bordei distrus în parte de săpăturile unor 

lucrări de telefonie. Fără a putea aprecia dimensiunile reale ale vaselor, câteva profile de buze 

sunt asemănătoare celor din aşezarea de la Coconi 963 cu marginea arcuită, pronunţat evazată, 

triunghiulară în secţiune datorită marginii teşite oblic, şi care este marcată de o muchie mai 

mult sau mai puţin evidentă (Pl. L/1-4). 

2. Oala cu toartă este forma fundamentală a ceramicii gospodăreşti în regiune. De 

dimensiuni şi capacităţi diferite, cu particularităţi de formă şi stilistice variate, oalele 

reprezintă cea mai numeroasă categorie de vase descoperită în aşezările cercetate. 

Oalele cu toartă din aşezarea de la Zimnicea se prezintă cu dimensiuni variabile, de 

la cele mari, cu înălţimea de la 20 până la 23,5 cm, puţine din punct de vedere procentual, 

doar 6%, în timp ce vasele de dimensiuni mici, cu înălţimea între 11 – 15 cm reprezintă 25% 

iar cele de dimensiuni medii, între 15 şi 19,5 cm sunt cele mai răspândite şi ocupă un procent 

de 36%. 

961 Sonia Georgieva, Keramikata ot dvoretsa na Tsarevets-Tsarevgrad Tărnovo II, Sofia, 1974, p. 173. 

962 Suzana Dolinescu-Ferche, op. cit., p. 323. 

963 N. Constantinescu, Coconi, p. 110.

156 


Tipologia formei se restrânge la o siluetă în general ovoidală, cu unele tendinţe spre 

o dezvoltare mai mare în zona diametrului maxim, când corpul devine aproape sferic sau când 

linia umerilor este mai coborâtă şi capătă aspectul bitronconic. 

Eşantionul de oale analizat este format din oale întregi, întregite şi întregibile şi din 

fragmente care prezentau un profil al buzei, nu neapărat profilul complet. Grosimea pereţilor 

nu este egală, fiind mai mare spre fund şi către gură şi mai subţire în dreptul pereţilor, de la 

0,04 cm la 0,07 cm. Baza de sprijin este plată, iar diametrele fundurilor sunt întotdeauna mai 

mici decât ale gurii. Toartele sunt în cele mai multe cazuri în formă de bandă, deci ovale în 

secţiune, şi sunt fixate cu un capăt de muchia buzei ori imediat sub ea, foarte rar sunt 

supraînălţate, celălalt capăt fiind aplicat pe corp în zona diametrului maxim. 

Din punctul de vedere al construcţiei buzei, oalele cu o toartă de la Zimnicea pot fi 

incluse în următoarele serii tipologice: 

2.1. Vase cu gât înalt în punctul de întâlnire cu pereţii, marcat în general de o nervură 

şi foarte rar nemarcat, profilul buzei formând o linie dreaptă, cu muchia egală sau uşor 

subţiată. 

Pl.LV- Pl.LVI). 

2.1.1. Buză înaltă şi evazată mai mult sau mai puţin, spre exterior (Pl.LI/1-13 şi 

2.1.2. Buză scundă şi evazată spre exterior (Pl.LI/-12 şi Pl.LVII/1-10). 

2.1.3. Buză înaltă şi aproape verticală (Pl.LI/13 şi Pl.LVII/11-13). 

2.2. Vase cu gâtul mai scurt, în cele mai multe cazuri marcat de o nervură sau un şanţ 

şi linia buzei cu marginea întoarsă spre interior, astfel încât să formeze o concavitate. 

2.2.1. Buză înaltă – cuprinde majoritatea vaselor din grupă. Din această subgrupă fac 

parte şi cele mai multe oale din aşezările de la Răreanca-Bragadiru, Poiana-Flămânda şi o 

parte din cele descoperite în fortificaţiile de la Frumoasa şi Turnu, precum şi oalele cu toartă 

descoperite întâmplător la Bălănoaia, com. Frăteşti (Pl.LII-Pl.LIII şi Pl.LVIII/1-16,18). 

2.2.2. Buza scundă – cuprinde un număr redus de vase (Pl.LVIII/17). 

2.3. Vase cu gâtul scurt şi nemarcat în vreun fel, buza fiind subţiată la margine, prin 

teşirea oblică a muchiei în exterior, cea ce dă profilului o linie sinuoasă (Pl.LIV/1-4,7-10 şi 

Pl.LIX/1-8). 

2.4. Vase cu buza puternic profilată la margine, care imediat sub muchie devine 

proeminentă ca o streaşină, dând liniei de profil aspectul pronunţat al literei S (Pl.LIV/5-6 şi 

Pl.LIX/9-11).


3. Ulcioarele se prezintă în primul rând într-o notă de varietate a dimensiunilor, 

implicit a capacităţilor şi a efortului decorativ şi mai puţin în ceea ce priveşte tipologia 

formei. 

3.1. Ulcioarele amforoidale, care confirmă forma universală a amforei antice sunt 

caracterizate de prezenţa a două toarte masive şi au dimensiunile mai ample. 

3.1.1. Două exemplare de ulcioare, cu înălţimea de 32 cm şi respectiv 38,5 cm 

prezintă un corp ovoidal, cu fundul plat, cu gâtul cilindric şi cu buza dreaptă în continuarea 

acestuia, cu o nervură în dreptul punctului de inserţie al toartelor şi sunt lipsite de decor 

(Pl.LXII/1 şi Pl.LXIII/13). 

3.1.2. Ulcioare cu corpul ovoidal, ceva mai zvelt, cu înălţimi între 27 m şi 38 cm, cu 

gâtul cilindric, demarcat la bază de o nervură simplă sau alveolată, cu buza îngroşată şi 

delimitată de un prag, piese care se remarcă printr-o atenţie deosebită acordată decorului 

(Pl.LXII/2-4 şi Pl.LXIII/8, 11-12). 

3.2. Subgrupa cuprinde ulcioarele cu o toartă de dimensiuni medii, cu înălţimea 

nedepăşind 25,4 cm, media fiind între 17 cm şi 20 cm, cu corpul ovoidal, mai rar bitronconic, 

cu fundul plat şi gâtul înalt, cu buza dreaptă sau evazată, cu toarta ovală în secţiune, având 

părţile corpului bine marcate de nervuri, brâuri sau linii incizate şi în mod special pe părţile 

superioare pete scurse de smalţ colorat (Pl.LXII/5-7,10 şi Pl.LXIII/5-7;9-10). 

3.3. Fac parte vasele de cele mai mici dimensiuni, ulcioraşele, cu corpul bombat, 

aproape sferic, cu gâtul înalt, mai gros (Pl.LXII/8 şi Pl.LXIII/3-4) sau mai subţire 

(Pl.LXIII/1), cu buza evazată, cu toarta aplicată sub nivelul muchiei buzei şi acestea cu 

demarcaţii accentuate ale fiecărei părţi a corpului cu nervuri şi lini incizate, la care se adaugă 

decoraţia cu angobă albă şi pastile de smalţ colorat. Înălţimea acestor văscioare se situează 

între 10 şi 16 cm. 

4. Ulcelele. Un anumit număr de vase au toate caracteristicile oalelor cu toartă şi în 

plus cele mai multe au primit pastile de smalţ, dimensiunile însă sunt mult reduse, astfel încât 

înălţimea variază între 7 şi 11 cm. Profilul buzei corespunde chiar variantelor de oale: buză 

înaltă şi evazată (Pl.LX/14-16 şi Pl.LXI/14,16), buză înaltă cu marginea întoarsă spre interior 

(Pl.LX/14; şi Pl.LXI/11,1), buză înaltă şi verticală (Pl.LXI/12), buză scundă şi evazată 

(Pl.LX/19 şi Pl.LXI/15) şi buză scundă şi întoarsă spre interior (Pl.LX/18 şi Pl.LXI/17). În 

general se observă că ulcelele au beneficiat de mai mare atenţie în ceea ce priveşte decorul 

decât oalele.

158 


5. Cănile sunt vase care sunt mai apropriate ca formă, în special în partea lor 

superioară şi ca registru decorativ, de ulcioare 964 . Şi la căni este evidentă atenţia deosebită 

acordată de olari decorului Ceea ce este specific cănilor de la Zimnicea este fundul, 

întotdeauna profilat, inelar şi înalt (Pl.LXI/9) sau aplatizat, chiar până la orizontală (Pl.LXI/7). 

După forma corpului se pot distinge trei tipuri de căni. 

5.1. Căni cu corpul bitronconic, mai înalte, până la 16 cm (Pl.LX/1-2 şi Pl.LXI/6-7), 

sau scunde, de maximum 12,5 cm, cu gâtul înalt şi larg, cu buza simplă sau îngroşată şi 

evazată. 

5.2. Căni cu corpul sferic, cu diametrul maxim şi înălţimea aproape egale, cu buza 

înaltă, puţin evazată sau verticală, cu toarta supraînălţată sau alipită cu partea superioară 

imediat sub marginea buzei (Pl.LXI/9-10). 

5.3. Tipul de cană înaltă cu corpul aproape cilindric, este reprezentat de un singur 

exemplar, cu diametrul buzei egal cu cel maxim. Profilul vasului are o linie uşor sinuoasă, 

precizată de fundul profilat, dezvoltarea pântecului şi evazarea buzei. Toarta ovală în secţiune 

este alungită (Pl.LX/3 şi Pl.LXI/8). 

5.4. Căni cu gura trilobată, numite de tip oenochoe 965 , toate provenite din 

descoperirea întâmplătoare de la Balănoaia şi din cetatea de la Frumoasa, au drept trăsături 

caracteristice: construcţia gurii, treflată prin strangularea marginii spre a crea un cioc de 

scurgere, gâtul larg, lung (Pl.LX/6-7, 9-11 şi Pl.LXI/2-4) sau scurt (Pl.LX/8,12 şi Pl.LXI/1,5) 

şi corpul aproape globular, sprijinit de un picior profilat, mai mult sau mai puţin înalt 

(Pl.LX/9-11) care conferă eleganţă şi graţie acestui tip de vas, la care se adugă accentul ce 

revine secţiunii superioare a ansamblului prin buza amplă, cu diametrul egal sau mai mare 

decât cel maxim (Pl.LX/6). 

Forme speciale. Aproape toate piesele provin din aşezarea de la Zimnicea. 

1. Opaiţul. Un singur exemplar dintr-un vas scund în formă de tăviţă, cu 

diametrul de 11,4 cm şi peretele cu înălţimea de 3,5 cm, perete care se arcuieşte într-o parte 

formând un cioc de scurgere (Pl.LXIV/10 şi Pl.LXV/10), ce a putut fi folosit la iluminat, cu o 

feştilă 966 . 

2. Capacele. Sunt forme de ceramică utilizate la acoperirea vaselor – motiv 

pentru care o primă clasificare se referă la tipul de vas pe care îl proteja. 

964 Ibidem, p. 118. 

965 Barbu Slătineanu, Ceramica feudală românească, Buc., 1958, p. 75. 

966 N. Constantinescu, op. cit., p. 121.


2.1. Capacele pentru oale. Formează tipul comun, constituit din corpul tronconic, 

terminat cu un buton, care se sprijină pe o ramă circulară cu marginea ridicată şi are o toartă 

pentru prindere. Diametrul oscilează între 14,5 şi 17 cm, iar înălţimea corpului nu depăşeşte 

8 cm. 

2.1.1. Capacele din prima subgrupă au drept caracteristică comună toarta care se 

prinde de baza gâtului şi marginea ramei, cu un arc mai larg. Butonul cu care se încheie 

corpul este şi el tronconic sau trilobat. Toarta este întotdeauna plată, în formă de bandă 

(Pl.LXIV/1-2 şi Pl.LXV/3, 5-6). O piesă provine de la Frăteşti. 

2.1.2. A doua subgrupă cuprinde capacele cu toarta ovală în secţiune, prinsă cu 

capetele de partea superioară şi baza corpului, căpătând astfel o formă de arc strâns 

(Pl.LXIV/3-4 şi Pl.LXV/1-2); butonul în această variantă este deschis în interior. 

2.2. Capace pentru ulcior – A fost identificat un singur astfel de capac cu corpul în 

formă de calotă terminată cu un buton de prindere cu capul aplatizat (Pl.LXIV/8 şi Pl.LXV/5). 

3. Strecurătoarea. Este o formă cunoscută într-un singur exemplar. Are aspectul 

unei farfurii cu diametrul de 12 cm şi înălţimea de 1,5 cm, cu fundul perforat cu 3x3 rânduri 

de orificii circulare (Pl.LXIV/9 şi Pl.LXV/9). 

Decorul ceramicii uzuale 

Ca şi formele, decoraţia ceramicii de uz curent din sec. XIV reprezintă nu numai o 

continuare a modelelor din epocile precedente, ci şi o permanentă perfecţionare a lor 967 . 

Aceasta este epoca în care s-au definitivat caracteristicile olăriei ca meşteşug şi manifestare a 

artei populare în tot spaţiul carpato-balcanic 968 . Dacă forma este întotdeauna subordonată 

destinaţiei, ornamentica răspunde mai repede tradiţiilor şi gustului artistic al utilizatorilor 

decât formei funcţionale. 

Analiza decorului ceramicii uzuale din aşezările cercetate, implică structurarea ei în 

trei direcţii: tehnicile de decorare; motivele ornamentale; organizarea decorului pe diferitele 

părţi anatomice ale vaselor. 

1. Tehnicile de executare a decorului sunt cele întâlnite în tot arealul Ţării 

Româneşti 969 şi asemănătoare cu cele din Bulgaria 970 . 

967 

Răzvan Theodorescu, Sur les début de l’art populaire médiéval roumaine, în Revu Roumain d’Histoire d’Art, 

Série Beaux-Arts, VII, 1970, p.6. 

968 

Sonia Georgieva, op. cit., p. 182. 

969 

Barbu Slătineanu, op., cit., p. 61-82; N. Constantinescu, op. cit., p. 109-123; Idem, Curtea de Argeş 1200- 

1400. Asupra începuturilor Ţării Româneşti, Buc., 1984, p. 122-135; Petre Diaconu, Silvia Baraschi, op. cit., p. 

49-67, Panait I. Panait, Şantierul arheologic Băneasa-Străuleşti, p. 214-218; 

970 

Todor Ovcearov, Keramikata na vtoroto Bălgarsko Tzarstvo, Sofia, 2000, p. 38-83.

160 


a) Incizia este tehnica cea mai răspândită, şi este aplicată în pasta moale cu un 

vârf subţire, ascuţit, în cele mai mult cazuri ((Pl.LVI/1) şi cu un vârf bont, mai lat, doar la 

unele oale cu toartă (Pl.LVIII/18) şi alteori cu pieptenul (Pl.L/3). 

Motivele folosite de meşterii olari în incizie sunt limitate la linia dreaptă, 

întotdeauna orizontală, întrebuinţată în bandă circulară pe suprafeţele concave de pe buza, 

umerii şi pântecele oalelor şi linia ondulată şi frântă, în formă de val. 

1. La oalele de la Zimnicea aceste motive sunt plasate în primul rând pe buză, unde 

apar sub forma benzilor de linii drepte (Pl.LII/3) sau sub forma unui val în combinaţia de linii 

drepte şi val (Pl.LI/5). Pe umeri ornamentele pot fi liniile drepte în bandă (Pl.LII/10,14) şi 

asociaţiile de val şi bandă de linii sau, foarte rar, de val şi reţea de linii orizontale şi verticale. 

Când se foloseşte un vârf bont, care lasă o impresiune mai puţin adâncă iar distanţa 

dintre linii mai mare, aspectul realizat este apropiat de excizie. Motivul este aplicat de 

asemenea pe buză şi umeri independent, în benzi de linii pe buză (Pl.LI/9) şi umeri (Pl.LII/13) 

sau val (Pl.LIX/5). 

Aceleaşi motive liniare concentrice sunt aplicate pe oalele provenite din aşezările de 

la Răreanca-Bragadiru, Poiana-Flămânda şi Bălănoaia. 

2. Pe ulcioarele de la Zimnicea decorul incizat este organizat astfel: pe piesele 

amforate benzile de linii sunt amplasate fie numai pe buză, fie pe buză şi gât (Pl.LXII/2), fie 

pe buză şi umeri (Pl.LXII/3). Pe piesele cu o toartă el este amplasat de obicei pe umeri, în 

bandă îngustă (Pl.LXII/6), pe buză (Pl.LXIII/7) dar şi gât (Pl.LXIII/4). Pe un singur exemplar 

liniile sunt asociate cu valul. 

3. Pe ulcelele din aceeaşi staţiune liniile incizate fie depăşesc suprafaţa buzei, 

(Pl.LX/14) fie doar marginea acesteia (Pl.LX/16). 

4. Cănile de la Zimnicea nu sunt exemple specifice ale decoraţiei incizate, numai pe 

două exemplare fiind aplicate benzi de linii, pe buză (Pl.LXI/6) şi gât (Pl.LXI/8). De 

asemenea sunt aplicate linii incizate pe o cană de tip oenochoe de la Bălănoaia (Pl.LX/8). 

unghia. 

b) Impresiunile sunt realizate cu pieptenul, cu un vârf bont, cu degetul sau cu 

1. Pe oalele de la Zimnicea, decorul prin impresiune, când este realizat cu unghia sau 

scoica, în mod obişnuit marchează diametrul maxim (Pl.LI/7) sau diametrul maxim şi 

extremităţile umerilor (Pl.LI/2), situaţie în care pe muchia buzei sunt făcute mici crestături. 

Tot câte două registre de impresiuni, practicate de această dată cu un vârf bont, delimitează 

umerii altor oale. Pe un număr restrâns de toarte sunt dispuse împunsături pentru ornamentare.


2. Ulcioarele de la Zimnicea au drept decor şi impresiunile cu unghia, sub formă de 

brâu. Pe ulcioarele cu o toartă şi gât înalt acesta ornează gâtul (Pl.LXII/7 şi Pl.LXIII/1) şi 

accentuează linia de maximă dezvoltare a corpului (Pl.LXII/10). 

umeri (Pl.LX/2). 

(Pl.LXIV/5). 

3. Aceleaşi motive, când decorează cănile, sunt fixate numai pe gât (Pl.LX/3) şi pe 

4. Alveolele realizate cu degetul decorează marginea ramelor unor capace 

c) Relieful este o tehnică de decorare mai puţin utilizată la ceramica uzuală, 

exemplele oprindu-se la o singură categorie, ulcioarele şi oricum la un număr restrâns de 

exemplare: un singur ulcior de tip amforă are dispuse radiar pe umeri mici brâie în relief, 

crestate . De altfel vasul este un exemplu de asociaţie de motive şi tehnici: brâiele sunt 

acoperite de pete de smalţ verde-oliv, şi sunt încadrate de triunghiuri duble şi o bandă din linii 

punctate între ele, pictate cu angobă albă; linia gâtului este întărită de impresiuni cu unghia, 

iar pântecele este acoperit de linii oblice lustruite. Din tipul cu o toartă există un exemplar cu 

decor complex, care are pe linia gâtului un brâu în relief, crestat, din care coboară pe umeri 

trei mici asemenea brâie verticale ce ating punctul de întâlnire cu pântecele. Acesta este trasat 

printr-o bandă de linii incizate încadrate de două linii în val. Buza şi brânele sunt marcate de 

pete scurse de smalţ verde-oliv, iar corpul este acoperit de linii oblice lustruite (Pl.LXIII/9). 

Al treilea exemplu este un ulcior de mici dimensiuni, pe umerii căruia au fost plasaţi trei 

butoni în formă tronconică. Şi de această dată este vorba de o combinaţie de tehnici şi motive, 

gâtul fiind acoperit de smalţ verde-oliv, asociat cu pictură în angobă şi impresiuni cu unghia 

(Pl.LXIII/1). 

d) Petele scurse şi pastilele de smalţ acompaniază alte tehnici precum şi diferite 

motive decorative pe ulcioarele şi ulcelele de la Zimnicea (Pl.LXIII/1; Pl.LXI/14), şi pe cănile 

de tip oenochoe cu picior înalt de la Frăteşti şi Bălănoaia, acesta fiind aplicat pe buze şi pe 

toarte (Pl.LXI/2 şi 4) sau scurs pe buză şi sub formă de pastile pe pântec (Pl.LXI/3). 

e) Pictura cu angobă albă, este restrânsă la două categorii de vase şi la un 

registru redus de motive. Pe ulcioare se prezintă sub forma unor linii ondulate în semicerc, 

dublate de o linie punctată (Pl.LXIII/1,4). Pe unele căni desenul este în linie frântă, ca un 

triunghi, de asemenea dublat de o linie întreruptă (Pl.LXI/6), iar o cană este ornată cu linii 

desenate radiar pe gât (Pl.LXI/10). Acest decor pictat este concentrat întotdeauna în zona 

gâtului şi a umerilor. 

Un ulcior întreg şi câteva fragmente, tot din ulcioare, din aşezarea de la Poiana- 

Flămânda sunt decorate de asemenea cu motive din angobă albă .

162 


f) Pictura cu angobă roşie figurează pe un singur vas, o cană cu picior înalt de la 

Frăteşti, pe care s-a trasat o bandă din linii roşii care traversează vasul ca o spirală între două 

pastile de smalţ brun-arămiu (Pl.LXI/3). 

g) Liniile oblice lustruite constituie caracteristica inventarului de ceramică uzuală 

de la Zimnicea. Dacă vasele din alte staţiuni nu posedă un asemenea decor în mod obişnuit, 

cele de la Zimnicea, reprezentând toate categoriile: străchini, oale cu toartă, ulcioare, ulcele, 

căni au aproape întotdeauna asociate cu alte tehnici şi motive decorative cu linii oblice 

lustruite care acoperă pântecele de la umeri până la o anumită înălţime faţă de bază, diferită de 

la vas la vas. 

Străchinile. Sunt decorate atât în interior, cu liniile în poziţie radiară, cât şi în 

exterior, în mai multe registre . 

Oalele cu toartă pe care s-au lustruit linii oblice reprezintă procentual 38% din 

totalul inventarului analizat, acest mod de decorare fiind diferit distribuit pe seriile tipologice 

stabilite: seria 1 conţine 60% vase cu linii lustruite, seria 2 - 12%, seria 3 - 21%, seria 4 - 

38%. 

Ulcioarele conţin de asemenea o proporţie ridicată a pieselor ce au pe corp, între 

umeri şi bază, linii lustruite. Un exemplar are liniile executate în registre divergente, dându-i- 

se un aspect deosebit (Pl.LXII/4). 

Pe o singură cană liniile sunt trasate sub formă de reţea rombică. 

Cantitativ cea mai numeroasă din loturile prezentate, ceramica uzuală de la Zimnicea 

poate fi privită ca formă de prototip a ceramicii nesmălţuite contemporane din întreg spaţiul 

muntean 971 . 

1.2. Ceramica smălţuită sau artistică 

Ceramica smălţuită descoperită în săpăturile arheologice din aşezările medievale de 

la Zimnicea 972 , Răreanca-Bragadiru şi întâmplător la şi Bălănoaia, judeţul Giurgiu 973 , se 

înscriu în tradiţia ceramicii bizantine, pe care o continuă, chiar dacă tehnica de fabricaţie şi 

temele decorative sunt diferite şi mult mai simplificate faţă de produsele similare din lumea 

greco-orientală a Constantinopolului şi a Orientului Apropiat 974 . 

Această ceramică, numeroasă şi răspândită din estul Mării Mediterane, prin 

Peninsula Balcanică, până la nordul Dunării şi al Mării Negre, cunoscută şi ca post 

971 

Ecaterina Ţânţăreanu, Observaţii asupra ceramicii medievale de uz comun de la Zimnicea, în BMJT, Seria 

Arheologie, 1, 2009, p. 159-174. 

972 

Eadem, Observaţii asupra ceramicii smălţuite-artistice de la Zimnicea, în BMJT, 2, 2009, p. 163-171. 

973 

Materialul, inedit, se află în muzeul sătesc din com. Frăteşti. 

974 

D. Talbot-Rice, The Pottery of Byzantium and the Islamic World, în Studies in Islamic Art and Architecture in 

Honour of Prof. K. A. Kreswell, Cairo, 1965, p. 221.


bizantină 975 , fabricată de o calitate inferioară celei clasice pe care o imită, se va adresa din ce 

în ce mai mult unor medii sociale mai modeste şi mai îndepărtate de Constantinopol 976 . Ea 

păstrează formele orizontale, armonizate estetic cu funcţiile sale, frumuseţea ei provenind din 

combinarea formei cu celelalte trei elemente: pasta, smalţul şi decorul pictural 977 . 

Tehnologia de producere a ceramicii smălţuite medievale descoperite în sud-vestul 

Munteniei este corespunzătoare pretenţiilor evidente ale acestui gen cu valenţe artistice şi este 

comună acestei categorii de olărie descoperite şi în alte aşezări din Ţara Românească şi 

Moldova, aşa cum este comună în linii generale ceramicii cu origine bizantină descoperite în 

ţările balcanice, în special în Bulgaria, dar şi în Grecia, Turcia, Siria şi Palestina, Egipt. Pasta 

purificată, compusă din argilă amestecată cu nisip fin, şi uneori cu mici incluziuni de calcar şi 

mică, este trasă întotdeauna în mod continuu şi cu viteză constantă la roata rapidă de picior şi 

astfel are suprafaţa pregătită pentru decorare 978 . Această etapă constă în aplicarea unei angobe 

deschise la culoare drept fond, pe care se practică cel mai adesea incizia în tehnica sgraffito, 

mai rar decuparea în champlevée sau se pictează cu altă culoare 979 , ca în final să se acopere cu 

smalţul transparent sau colorat 980 . Arderea în cuptor pe etape şi la temperaturi controlate – ca 

operaţiune complexă şi laborioasă 981 , era ultima din lanţul tehnologic al acestei specii de 

ceramică. 

O problemă nerezolvată este aceea a centrelor de producţie cărora le aparţine 

materialul ceramic din unele din siturile amintite, în special cel de la Zimnicea. Aici, cu toate 

că săpătura arheologică a acoperit o bună parte din suprafaţa aşezării, nu a fost identificat un 

atelier de olar, un cuptor sau deşeuri de ardere, nici rebuturi care să ateste o producţie 

locală 982 . În aceste condiţii provenienţa ceramicii smălţuite de la Zimnicea trebuie căutată 

deocamdată într-o regiune învecinată, de unde difuzarea unei cantităţi mari de vase să fie 

lesnicioasă şi să nu implice costuri ridicate, centrul cel mai apropriat fiind în atelierele din 

975 Ch. Bakirtzyis, Didymoteichon: un centre céramique post byzantine, în Balkan Studies, 21, nr. 1, 1980, p. 

147-153. 

976 J. M. Spieser, La céramique byzantine medievale, în vol. Hommes et richesses dans l'Empire byzantine, II, 

1991, p. 256. 

977 G. Nikolakopoulos, Réflexion sur l'esthétique de la céramique byzantine, în BCH, Supl. XVIII, 1989, p. 321. 

978 Veronique Francois, La céramique byzantine à Thassos, în Études thassiennes, XVI, Paris, 1995, p. 17. 

Această etapă este descrisă cu amănunte într-un tratat persan din sec.al XIV-lea apărut la Tabriz. 

979 Călugărul german Theophilos, în lucrarea numită Diversarum Artium Scaedula, dă o serie de indicaţii despre 

modul în care grecii din Imperiul bizantin îşi decorau vasele (ap. Veronique Francois, op. cit., p. 18). 

980 Un amplu studiu despre glazură este prezentat în lucrarea monografică despre ceramica medievală thassiană 

(vezi Ibidem, p. 22-29). 

981 Despre aceste faze operaţionale sunt informaţii detaliate în lucrarea Coconi (N. Constantinescu, op. cit., p. 

130-131). De fapt aceeaşi tehnică este perpetuată până în zilele noastre de meşteri în olăria populară (I. Godea, 

La céramique, Timişoara, 1995). 

982 Silvia Baraschi, Sur la production céramique de tradition byzantine au Bas-Danube, în Études byzantines et 

postbyzantines, 1979, p. 31. Autoarea a întocmit seria criteriilor care pot demonstra o producţie locală a 

ceramicii smălţuite.

164 


nordul Bulgariei, în condiţiile în care se ştie că schimburile comerciale ale Ţării Româneşti cu 

regatul bulgar erau active la sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XIV-lea 983 . 

În Bulgaria, care era situată mult mai aproape de Bizanţ, activau mai multe „şcoli” de olărie 

artistică, printre care, în mod special, cea de la Târnovo, capitala celui de-al doilea ţarat 

bulgar. Aşa cum se va vedea, analiza stilistică comparativă va demonstra că vasele smălţuite 

de la Zimnicea sunt cel puţin de inspiraţie bulgărească, asemănarea cu articolele de olărie 

descoperite la Palatul ţarilor de la Târnovo 984 fiind frapantă. În acelaşi timp este evident că 

pentru vasele găsite la Bălănoaia şi pentru unele fragmente din Cetatea Giurgiu originea în 

atelierele din Cerven poate fi considerată certă 985 . Un ipotetic atelier de producere a ceramicii 

smălţuite a putut funcţiona la Măgura, pe Valea Teleormanului, unde în situl neolitic recent 

cercetat arheologic 986 , s-a identificat şi un nivel medieval. Aici, printre complexe şi artefacte 

care probează existenţa unei aşezări, s-au descoperit un tripod întreg şi alte fragmente, precum 

şi o parte din peretele unui vas sgraffitat, aflat într-o fază tehnologică intermediară, în care s-a 

realizat doar modelul incizat în pasta crudă, fără a se mai acoperi cu angobă şi smalţ, ceea ce 

demonstrează prezenţa în apropiere a unui cuptor de ars vase smălţuite, dar nu şi orizontul 

cronologic al acestuia. 

Şi de această dată criteriile de clasificare, care sunt de ordin utilitar, morfologic, 

stilistic, etnografic etc., au drept scop fixarea grupelor de studiu pentru stabilirea unor 

tipologii şi sistematizarea clasificărilor obţinute. 

A. Criteriul utilitar se referă la destinaţia vaselor conform unor informaţii 

rezultate din contextul arheologic sau la comparaţii cu piese de folosinţă actuală. Din acest 

punct de vedere ceramica smălţuită descoperită în aşezările din sud-vestul Munteniei era 

folosită drept veselă de masă: farfurii, străchini, boluri, ceşti, căni, cupe, ulcioare; drept piese 

de folosinţă gospodărească: sfeşnice; ca obiecte de decoraţie a pereţilor: farfurii şi străchini, 

care aveau orificii de prindere pe picior. Un alt argument al utilizării la împodobirea locuinţei 

este faptul că un număr de vase, din cele mai deosebit decorate, sunt restaurate din vechime, 

prin aşa zisa „coasere” (Pl.LXX/2 şi LXXIV/3). 

B. Criteriul morfologic, care este o construcţie temporară, propune un studiu 

bazat pe caracteristicile vaselor şi combinaţiile lor. La acest criteriu se face apel pentru 

983 

Dinu C. Giurescu, Relaţiile economice ale Ţării Româneşti cu ţările Peninsulei Balcanice din sec. al XIV-lea 

până la mijloculm sec. al XVI-lea, în Romanoslavika, 1965, p. 178-180. 

984 

Sonia Georgieva, op. cit. 

985 

Eadem, Srednovekovniyat Cherven, I, Sofia, 1985, p. 133-165. 

986 

Radian Andreescu et al., Măgura, com. Măgura, Punct Buduiasca-Boldul lui Moş Ivănuş, în CCA, 2008, p. 

196.


definirea tipologiei formelor 987 . Metodologia rămâne aceeaşi ca la ceramica uzuală: 

dimensiunile şi raportul dintre ele, în principal diametrele superioare cum sunt diametrul 

buzei, diametrul maxim şi înălţimea vasului, care, corelate, determină forma vasului şi 

încadrarea în grupa formelor deschise sau largi: farfuriile, străchinile, cupele, ceştile; a 

formelor închise sau înalte: ulcioare, căni sau formelor speciale: sfeşnicele, în timp ce 

parametrii calitativi conturează geometria formei: sferică, ovoidală, conică, tronconică etc. 

Subgrupele au drept criteriu de identificare anumite porţiuni ale vasului: curba 

continuă sau curba discontinuă a pereţilor 988 , tipologia buzei, tipul bazei cu fundul plat sau 

inelar, tipul toartei etc. 989 . Astfel, studiul părţilor componente oferă datele despre profilul 

complet al vaselor, care, asociat cu modul de tratare al suprafeţei interioare şi exterioare şi 

cu elementele de decoraţie, stau la baza clasificării materialului ceramic smălţuit. 

Forme deschise 

1. Farfuriile sunt forme deschise prin excelenţă, cu aspect tronconic, cu curba 

pereţilor de cele mai multe ori continuă, cu baza în general aşezată pe picior inelar, cu puţine 

excepţii: 

1.1. Farfurie cu buza lată, cu aspect de bandă, uşor oblică şi aproape de orizontală, 

cu marginea îngroşată şi cu o inflexiune fermă, la punctul de întâlnire cu pântecele vasului 

(Pl.LXVII/3; Pl.LXVIII/1). 

1.2. Farfurie cu buza simplă, aproape verticală, cu punctul de inflexiune exterior, 

cu marginea buzei îngroşată: a) rotunjită (Pl.LXVII/1,6; Pl.LXVIII/4-5) sau b) teşită 

(Pl.LXVIII/3) 

1.3. Farfurie cu buza îngustă, aproape orizontală, cu marginea rotunjită şi punctul 

de inflexiune cu pereţii formând un unghi ieşit în afară (Pl.LXVIII/2; Pl.LXIX/6,10-11). 

1.4. Farfurie cu buza îngustă, cu marginea răsfrântă în interior, la care punctul de 

intersecţie cu partea superioară a pântecelui formează un unghi drept (Pl.LXVIII/5). 

1.5. Farfurie cu buza îngustă, evazată, cu marginea îngroşată şi teşită, cu punctul 

de inflexiune cu partea superioară a pereţilor, în exterior (Pl.LXIX/4) 

1.6. Farfurie cu buza îngustă, subţire şi uşor evazată spre exterior, prezintă o 

concavitate subliniată de punctul de legătură cu pereţii care formează o nervură unghiulară 

(Pl.LXIX/8,12). 

987 Veronique Francois, op. cit., p. 43. 

988 Curba continuă este caracteristică vaselor cu pereţii curbaţi fără îndoire şi cu buza în prelungirea pereţilor cu 

punctele de inflexiune sau îngroşare în interior. Curba discontinuă caracterizează vasele cu pereţii a căror curbă 

este intreruptă într-unul sau mai multe puncte; în acest caz buza poate fi în prelungirea pereţilor, fară puncte de 

inflexiune sau cu puncte de intresecţie frânte. 

989 Gh. Postică, op.cit., p. 16, 17.

166 


2. Străchinile sunt vase bitronconice, de dimensiuni medii, caracterizate de curba 

discontinuă. Linia pântecelui este întreruptă de un punct care determină schimbarea direcţiei 

profilului care poate fi: a) aproape vertical (Pl.LXXII/1) 

b) rectiliniu şi înclinat spre exterior (Pl.LXXIII/2) 

c) rectiliniu şi înclinat spre interior (Pl.LXXIII/3-4) 

2.1. Strachină cu buza în prelungirea pereţilor, cu marginea subţiată (Pl.LXXII/4); 

a) cu picior inelar, b) fără picior inelar. 

2.2. Strachină cu inflexiune internă care creează o concavitate în punctul de 

intersecţie cu partea superioară a pereţilor: 

a) cu marginea rotunjită (Pl.LXXII/6) 

b) cu marginea teşită în interior (Pl.LXXII/9) 

2.3. Strachină cu buza cu inflexiune internă şi externă, cu muchia îngroşată iar 

punctul de întâlnire cu pereţii subliniat de o proeminenţă (Pl.LXXIII/5) 

2.4. Strachină cu buza cu marginea subţiată ce provoacă ruperea profilului şi în 

interior şi în exterior prin schimbarea direcţiei dinspre interior spre exterior (Pl.LXXII/7-8) 

3. Cupele sunt vase de dimensiuni mici, cu corpul sferic, cu o linie elegantă, aşezate 

pe baza inelară sau pe un picior tronconic. 

3.1. Cupă cu picior înalt, cu profilul în linie neîntreruptă până la buza care provoacă 

o rupere bruscă şi se răsfrânge în exterior, iar în interior, în punctul de intersecţie cu pereţii, 

creează o denivelare uşor arcuită. Piciorul înalt are baza lăţită şi se îngustează spre fund, 

interiorul fiind gol (Pl. LXXVI/6). 

3.2. Cupă cu picior scund, are corpul semisferic, profilat cu o linie neîntreruptă până 

la marginea buzei. Piciorul scund este inelar şi bine evazat spre bază (Pl.LXXVI/7) 

4. Bolurile sunt forme asemănătoare cupelor, dar cu un picior mai scund, şi pereţii 

mai înalţi care au o linie de profil mai sinuoasă: 

4.1 Bol cu pereţii cu curbă continuă şi buza în continuarea pereţilor (Pl.LXXV/1-5), 

tipice descoperirii de la Frăteşti şi Bălănoaia. 

4.1. Bol cu pereţii cu curbă continuă până la intersecţia cu buza cu care formează un 

unghi ieşit în afară şi în interior o ruptură a liniei pereţilor (Pl.LXXVI/8) 

4.2. Bol cu profilul cu o curbă discontinuă şi buza în continuarea pereţilor, cu 

punctul de inflexiune cu pântecele în interior, unde formează un unghi (Pl.LXXVI/1,2) 

o toartă: 

5. Cănile sunt vase de dimensiuni mici sau medii, cu corpul în general bombat şi cu


5.1. Cană cu corpul aproape sferic, cu gât scurt sau absent, buza îngustă şi îngroşată 

în exterior, iar toarta porneşte de la nivelul marginii superioare a buzei şi are în secţiune formă 

rectangulară, cu patru muchii (Pl.LXXVI/11-13) 

5.2. Cană cu corpul piriform, cu buza subţiată, evazată şi cu cioc de scurgere. 

Toarta, aproape circulară în secţiune este prinsă uşor sub muchia buzei şi în dreptul 

diametrului maxim (Pl.LXXVI/10). 

5.3. Cană cu corpul cilindric, cu picior inelar uşor oblic spre exterior, toarta ovală în 

secţiune şi prinsă sub muchia buzei şi la jumătatea pântecului – 2/3 din partea superioară a 

corpului are caneluri orizontale largi (Pl.LXXVIII/5). 

6. Ceştile apar ca vase mici, cu corpul tronconic, cu bază inelară şi toartă de prindere. 

6.1. Ceaşcă al cărei corp are curba discontinuă, cu o frânare bruscă la jumătatea 

înălţimii şi buza verticală în continuarea pereţilor, piciorul inelar este destul de înalt şi toarta 

situată în dreptul buzei era probabil orizontală, al doilea punct de prindere lipsind 

(Pl.LXXVI/9). 

Forme închise 

1. În secolele XIV-XV ulcioarele smălţuite sunt forme rare în tot arealul de 

răspândire a ceramicii de tradiţie bizantină unde, în general, par să fie inspirate de originalele 

persane şi nu au corespondent în olăria nesmălţuită, cele două exemplare provenite de la 

Zimnicea având forme speciale şi unice. 

1.1 Ulcior în forma unui animal cu corpul cilindric, cu patru picioare tronconice, 

cu toarta de prindere arcuită situată pe spatele vasului, cu gura tubulară aflată la un capăt al 

mănuşii, cu o parte laterală, cea din spate, având forma unui disc plat şi cea de-a doua, din 

faţă, fiind proeminentă (Pl.LXXVII/1). Nu a putut fi identificată o analogie printre piesele 

bizantine publicate, dar se consideră că ulcioarele cu capete de animale au derivat din 

prototipuri de metal persane din perioada sasanidă 990 . Tot din metal este piesa cea mai 

apropiată ca aspect, o aquamanilla descoperită la Chersonez şi contemporană vasului 

nostru 991 . 

1.2 Ulcior cu aspect piriform, cu pereţii înalţi, puţin arcuiţi, cu fundul drept, 

neprofilat şi toarta, circulară în secţiune, subţiată la bază, unde devine romboidală şi este 

marcată cu o nervură verticală pe centru (Pl.LXXVII/2). 

Forme speciale 

990 

D. Talbot-Rice, op.cit., p. 229. 

991 

Vera Zallesskaia, La céramique byzantinedes XIIe – XIIIe siècle des Chersonèse, în BCH, Supl. XVIII, 1989, 

p. 149.

168 


1. Sfeşnicele sunt reprezentate de un fragment din care s-a păstrat fundul cilindric 

şi puţin profilat al tijei şi o mică parte din tăviţă (Pl.LXXVIII/9). 

C. Criteriul stilistic priveşte forma de organizare a decoraţiunii prin respectarea 

unor tehnici de execuţie asociate cu anume motive decorative şi care permite o anumită 

libertate de interpretare, rezultată din amprenta lăsată de creativitatea artistului 992 . În cazul 

ceramicii medievale smălţuite, decorul este cea mai importantă însuşire a esteticii sale. 

Tipologia materialului ceramic smălţuit medieval, descoperit în habitatele umane de 

la Zimnicea, Răreanca-Bragadiru, Frumoasa, Turnu, Jud. Teleorman, Giurgiu, Frăteşti şi 

Bălănoaia, judeţul Giurgiu, întocmită pe baza a două principii – tehnica de decorare şi 

motivele sau combinaţiile de motive folosite – încadrează materialul inventariat cu această 

ocazie în următoarele categorii: 

I. Ceramica sgraffito 993 

II. Ceramica champlevée 994 

III. Ceramica pictată 995 

IV. Ceramica monocromă 996 

I. Decorul în tehnica sgraffito este aplicat în cea mai mare măsură în interiorul 

vaselor deschise şi în mod excepţional pe exteriorul vaselor închise, iar modul de tratare al 

suprafeţei se înscrie, în ceea ce priveşte coloritul, în tradiţia bizantină, cu fondul deschis, cel 

mai adesea galben în diferite nuanţe, uneori cu tentă verzuie, în alte cazuri alb, cu reflexe 

verzi. Pe buză aceste vase poartă pete scurse de smalţ verde, în tonuri de la oliv închis la 

verde tare, în alternanţă cu pete de smalţ cafeniu sau brun, de la nuanţele cele mai închise la 

cele deschise, cu reflexe arămii sau aurii. Concepţia decorativă este subordonată celor două 

principii fundamentale – central şi radiar. După principalele motive ornamentale folosite, 

ceramica sgraffitată poate fi împărţită în trei grupe de decor: 

1. Decor liniar-geometric 

2. Decor vegetal 

3. Decor zoomorf. 

992 

Valentina Voinea, Ceramica complexului cultural Gumelniţa – Karanovo VI, Fazele A1 şi A2, Constanţa 

2005, p. 16. 

993 

Ch. Morgan, The Byzantine Pottery, în Corinth, XI, Cambridge, Massachusetts, 1942, p. 26. Tehnica 

sgraffito, care a caracterizat ceramica bizantină a fost identificat sub denumirea de Early sgraffito la apogeu şi 

Late sgraffito în perioada târzie şi de declin. Aceasta a fost folosită în toată epoca post bizantină şi mai târziu. 

994 

D. Talbot-Rice, op. cit., p. 221. Această tehnică considerată de mare rafinament nu a cunoscut o mare 

extindere regională, centrul ei rămânând Constantinopolul. 

995 

Ch. Morgan, op. cit., p. 27. Decorul colorat pictat se foloseşte dedesubtul sau peste glazura de suprafaţă şi în 

unele cazuri, rare, se adaugă detalii în relief sau realizate prin alte tehnici. 

996 

Ibidem. Suprafaţa cu glazură monocromă are varietăţi care nu sunt complet lipsite de decoraţie, care uneori 

poate fi modelată în relief dau cu impresiuni.


1. Decorul liniar geometric 

A. Organizare concentrică: 

1.1. Fascicole de linii drepte dispuse alternativ cu grupuri de linii ondulate sau 

frânte, verticale, realizate cu „pieptenul” pe angoba de fond, situate întotdeauna pe umerii 

vasului, în friză încadrată între două cercuri concentrice duble (Pl.LXXIV/5,8,13, LXXX/1- 

3). Este un model ornamental specific olăriei nord-dunărene, figurat pe vase de la Păcuiul lui 

Soare 997 , dar cunoscut şi în atelierele din Bulgaria, de la Târnovo 998 şi Cerven 999 . 

1.2. Bandă de linii fasciculate verticale şi oblice alternând cu câte un rând de 

împunsături, urmate de o bandă cu mici cercuri punctate de câte trei împunsături 

(Pl.LXXX/11-12). Acest decor se regăseşte atât pe vase de la Păcuiul lui Soare 1000 cât şi de la 

Cerven 1001 . 

1.3. Linii în spirală 1002 în combinaţii diferite: spirale simple (Pl.LXXVI/5), spirale 

divergente (Pl.LXVIII/5), spirale duble divergente dispuse în rază sau în bandă orizontală 

(Pl.LXXII/2,3,7; Pl.LXXIII/2), spirale oblice (Pl.LXXI/3), spirale cu „ochi” înlănţuite 

(Pl.LXXI/5), toate executate într-un cadru de linii ondulate şi frânte, amintind de vrejuri şi 

palmete. Aceste motive ornamentale sunt de cele mai multe ori pe umeri, sub buză, astfel 

încât câmpul central să poată fi ocupat de un medalion din cercuri concentrice (Pl.LXVIII/4) 

sau de o pasăre (Pl.LXXIV/14) şi numai când anturează o rozetă centrală, pe cupe sau boluri, 

banda de spirale să fie dispusă pe fund, la baza pereţilor (Pl.LXXVI/5,8). Motivul spiralei este 

larg răspândit pe ceramica provenită de la Constantinopol 1003 , din Grecia, de la Corinth, 

definit ca atare „the spiral style” 1004 , din insula Thassos 1005 , din Turcia, de la Gülpinar 1006 , de 

la Târnovo 1007 şi de la Păcuiul lui Soare 1008 , precum şi de la Coconi 1009 . 

1.4. Forme şi asociaţii de forme geometrice: semiove tangente la cerc ce dau 

naştere la triunghiuri ascuţite, împreună cu benzi de trapeze secţionate cu diagonale şi 

dreptunghiuri haşurate succesive (Pl.LXVII/2); benzi de triunghiuri intersectate 

997 

Petre Diaconu, Silvia Baraschi, op. cit., p. 74, fig. 54/5, 56/1. 

998 

Sonia Georgieva, op. cit., p. 81, fig. 55. 

999 

Eadem, Cerven, p. 45, pl. 3. 

1000 

Petre Diaconu, Silvia Baraschi, op. cit, p. 83, fig. 66/3. 

1001 

Sonia Georgieva, Cerven, p. 142, fig. 1. 

1002 

Liniile spiralate sunt derivate, prin stilizare şi geometrizare, ale motivului vegetal al vrejului cu palmetă din 

repertoriul decorativ al ceramicii bizantine (vezi Ch. Morgan, op. cit., p. 168). 

1003 

D. Talbot-Rice, op. cit., p. 206. 

1004 

Ch. Morgan, op. cit. 

1005 

Veronique Francois, op. cit., p. 89 şi fig. 12. 

1006 

Filiz Yenişehirlioglu, La céramique glaçurée de Gülpinar, în BCH, Supl. XVIII, 1989, p. 313, fig. 16. 

1007 

Sonia Georgieva, Tărnovo, p. 90, fig. 64/2, p.75, pl. IX, p. 92, fig. 5. 

1008 

Petre Diaconu, Silvia Baraschi, op. cit., fig. 65/D. 

1009 

N. Constantinescu, Coconi, p. 276, pl. XL 11/2, p. 279, pl. XLV/1, 7.

170 


(Pl.LXXX/16), triunghiuri haşurate (Pl.LXXIV/6) şi sectoare de cerc haşurate cu linii drepte 

şi ondulate (Pl.LXVIII/2), decoraţii cu cele mai multe analogii la Târnovo 1010 . 

1.5. Reţele în tablă de şah (Pl.LXXVII/1; Pl.LXXX/31); reţele de haşuri şi linii 

frânte dispuse într-un medalion central (Pl.LXVII/5; Pl.LXXX/28) sau dispuse în bandă la 

marginea de sus a pereţilor atunci când în câmpul central este figurată o pasăre (Pl.LXXV/1- 

3). Motive identice cu ultima variantă se întâlnesc pe vase de la Cerven 1011 . 

1.6. Entrelacul – este tipul de ornament amplasat pe buza lată sau la limita de sus a 

pereţilor. Se distinge împletitura dublă simplă, cu linii rotunjite bicolore (Pl.LXXX/22-23), 

identificată de asemenea la Păcuiul lui Soare 1012 şi Coconi 1013 şi dublă, cu liniile rotunjite dar 

conţinând în spaţiile intermediare cruciuliţe cu braţe rombice, iar pe marginile laterale spirale 

conjugate (Pl.LXVIII/3), motiv cu analogii aproape identice la Turnu Severin 1014 şi Păcuiul 

lui Soare 1015 . 

1.7. Bandă de linii duble frânte, dispusă imediat sub buză (Pl.LXVII/5). Cea mai 

apropiată analogie este la Cerven 1016 , una mai îndepărtată este pe un vas descoperit la 

Thessalonic 1017 . 

B. Organizare radiară 

1.8. Decorul radiar este exemplificat de un număr sporit de străchini în care 

câmpul pereţilor este divizat în trei (Pl.LXXIII/3) sau patru sectoare (Pl.LXXIII/4) de benzi 

verticale, situate între buză şi un medalion central alcătuit din cercuri concentrice, formate din 

linii drepte ce încadrează una sau mai multe linii ondulate, aflate în alternanţă cu triunghiuri 

răsturnate, cu baza către buză, ornate cu aceleaşi tipuri de linii incizate (Pl.LXXIII/3) sau 

benzi şi triunghiuri decorate cu o reţea de linii rombice şi mici cârlige la extremitate 

(Pl.LXXIII/4). Acest model, numit radiar sau stelar, considerat propriu ţării noastre şi 

peninsulei Balcanice 1018 este întradevăr un tip familiar ceramicii smălţuite de la Coconi 1019 , 

Păcuiul lui Soare 1020 , Basarabi-Calafat 1021 , Târnovo 1022 sau Cerven 1023 . De fapt triunghiurile 

1010 

Sonia Georgieva, Tărnovo, p. 76, fig. X; Nikola Angelov, Tsarevgrad Tărnov Patriarsheskiyat komplex na 

Tsarevets, prex XII-XIV vek, III, Sofia, 1980, fig. XVI. 

1011 

Eadem, Cerven, p. 144, fig. 2. 

1012 

Petre Diaconu, Slivia Baraschi, op. cit., p. 65/2. 

1013 

N. Constantinescu, op. cit., p. 279, pl. XLV/5. 

1014 

Al. Bărcăcilă, Monede şi podoabe de metal şi fragmente ceramice la Termele Drobetei şi din cimitirul 

medieval suprapus, în Materiale, V, 1959, p. 786, fig. 7/6. 

1015 

Petre Diaconu, Silvia Baraschi, op. cit., fig. 56/2. 

1016 

Sonia Georgieva, Cerven, p. 144, tab. 2. 

1017 

Demetra Papanikola-Bakirtzi, Byzantine Glazed Ceramics. The Art of Sgraffito, Athens, 1999, p. 218. 

1018 

Paul Petrescu, Corina Nicolescu, Ceramica românească tradiţională, Buc., 1974, p. 51. 

1019 

N. Constantinescu, op. cit., p. 277, pl. XLIII. 

1020 

Petre Diaconu, Silvia Baraschi, op. cit., p. 82, fig. 62, 63.


suspendate cu vârful în jos şi depinzând de o bandă orizontală sunt motive comune ceramicii 

bizantine, caracteristice secolului al XIII-lea 1024 . Două vase de la Serres 1025 , din nordul 

Greciei, dovedesc că acest tipar decorativ a avut o circulaţie mai largă şi originea tot în 

regiunea egeeană şi est mediteraneană 1026 . Caracteristica principală a acestui decor constă în 

faptul că linia incizată este urmărită de o linie groasă de culoare, cu un ton intens verde sau 

brun-auriu. Acest grup combină astfel tehnica sgraffito cu decoraţia pictată, care întăreşte 

pronunţat motivul geometric de bază. 

1.9. Rozeta sau roata este unul din motivele decorative cu cea mai largă circulaţie 

şi constituie o formă stilizată a discului solar, ca simbol al luminii 1027 , în mitologia populară 

fiind chiar o reprezentare sui-generis a antropogenezei 1028 . Ca poziţie pe vasele analizate, 

rozeta este situată întotdeauna într-un medalion, ocupând centrul vaselor şi constituind astfel 

punctul la care se raportează toate celelalte componente ornamentale. Ca variante se pot 

distinge: 

1.9.1. Rozeta stilizată cu 8 sau 11 petale alungite, cu marginea rombică 

(Pl.LXXII/8) sau semiovală (Pl.LXXII/9), cu câte o împunsătură pe fiecare petală, pentru care 

se găsesc analogii pe vase de la Târnovo 1029 şi Păcuiul lui Soare 1030 . 

1.9.2. Rozeta stilizată cu 8 petale cu marginea trapezoidală şi câte o mică 

impresiune pe fiecare petală (Pl.LXXVI/8) – sunt cunoscute astfel de realizări la Târnovo 1031 

şi Păcuiul lui Soare 1032 . 

1.9.3. Rozeta cu 4 sau 6 petale cu aspect figurativ floral (Pl.LXXVIII/6), 

asemănătoare cu rozete de la Coconi 1033 şi Păcuiul lui Soare 1034 . La aceste tipuri de rozete 

olarul a folosit pe lângă incizie şi tehnica champlevé-ului pentru decuparea fondului în jurul 

petalelor care deţin o funcţie de basorelief 1035 . 

1021 

Elena Busuioc, D. Vâlceanu, Ceramica din aşezarea medievală de la Basarabi-Calafat (sec. al XIV-lea), în 

SCIVA, tom 27, nr.4, 1976, p. 513, fig. 5. 

1022 

Sonia Georgieva, Tărnovo, p. 80, fig. 54/2 

1023 

Eadem, Cerven, p. 184, fig. 36, 37. 

1024 

Ch. Morgan, op. cit., p. 30. 

1025 

Henry Maguire, Materials Analysis of Byzantine Pottery, Washington DC, Dumbarton Oaks, 1997, pl. IIa, 

IIc. 

1026 

Demetra Papanikola-Bakirtzis, op. cit., p. 95. 

1027 

J. Chevalier, A. Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, III, Buc., 1995, p. 163. 

1028 

Paul Petrescu, Imaginea omului în arta populară românească, Buc., 1969, p. 18. 

1029 

Nikola Angelov, op. cit., fig. XVI; Sonia Georgieva, Tărnovo, p. 78, fig. 52/5. 

1030 

Petre Diaconu, Silvia Baraschi, op. cit., fig. 65B/10. 

1031 

Sonia Georgieva, op. cit., p. 101, fig. 69/2. 

1032 

Petre Diaconu, Silvia Baraschi, op. cit., fig. 64/11. 

1033 

N. Constantinescu, op. cit., p. 273, fig. 4. 

1034 

Petre Diaconu, Silvia Baraschi, op. cit., p. 87, fig. 70/3. 

1035 

J. Alexiev, Formes et décoration de la céramique sgraffite de Tărnovo, în BIA, XXXVIII, 1994, p. 95.

172 


1.9.4. Rozeta cu petale cu marginea semirotundă, haşurate în reţea, partajate de 

linii duble în formă de cruce şi conturate cu o linie de culoare, pe fundul de asemenea haşurat 

(Pl.LXXVI/4). Acest motiv poate fi întâlnit pe ceramica de la Cerven 1036 şi Thessalonic 1037 . 

1.9.5. Rozeta din semipalmete partajate de linii duble cruciforme (Pl.LXXX/27), 

asemănătoare cu rozeta de pe ceramica cerveniană 1038 . 

1.9.6. Rozeta cu 6 petale haşurate şi conturate cu linii duble de culoare ce ocupă cea 

mai mare parte a pereţilor vasului (Pl.LXXVI/3) – cu asemănări evidente la Cerven 1039 . 

1.9.7. Rozeta cu petale inegale tangente la un cerc (Pl.LXXIV/6). 

2. Decorul vegetal. Caracteristica evidentă a acestui motiv este supunerea lui 

exclusiv principiului radiar. 

2.1. Frunza – Aceasta poate căpăta o formă figurativă, cel mai adesea de plop, cu 

accente de impresiuni sau culoare (Pl.LXX/2,9) pentru care se găsesc analogii la Păcuiul lui 

Soare 1040 şi la Târnovo 1041 sau să fie stilizată până la o formă geometrică, de romb, alcătuită 

din linii incizate succesive până la rombul central haşurat şi încadrat de o linie de împunsături; 

de capătul dinspre buză al rombului este agăţat un cârcel cu capătul rotund haşurat 

(Pl.LXVII/4). 

2.2. Crenguţele şi ghirlandele cu frunze au întotdeauna rol secundar, de 

umplutură 1042 , ele însoţesc un motiv principal cum este cel al păsării (Pl.LXXX/25) sau 

geometric (Pl.LXVII/3 şi 5) şi sunt elemente de decor intens folosite de meşterii olari din 

Târnovo 1043 . 

2.3. Bradul. Este un motiv puţin folosit pe vasele cu sgraffito inventariate, el apare 

totuşi exclusiv pe forme închise cum sunt ulcioarele, figurat de linii scurte în fascicole 

paralele şi divergente (Pl.LXXVII/1-2). Acest decor este reprezentativ pentru regiunea 

balcano-dunăreană şi este redat pe vase la Păcuiul lui Soare 1044 , Coconi 1045 , Basarabi- 

1036 

Sonia Georgieva, Cerven, p. 159, fig. 49. 

1037 

Henry Maguire, op. cit., pl. IV/e. 

1038 

Sonia Georgieva, op. cit., pl. 54, fig. 2. 

1039 


1040 

Petre Diaconu, Silvia Baraschi, op. cit., fig. 64. 

1041 

Sonia Georgieva, Tărnovo, p. 101, fig. 69/5, 7. 

1042 

Ch. Morgan, op. cit., p. 30. 

1043 

Sonia Georgieva, op. cit., p. 105 şi p. 112, fig. XXV. 

1044 

Corina Nicolescu, Radu Popa, La céramique émaillée des XIIIe et XIVe siècles de Păcuiul lui Soare, în 

Dacia, NS, IX, 1965, p. 342, fig. 4. 

1045 

N. Constantinescu, op. cit., p. 279, pl. XLV/9,10.


Calafat 1046 . Apare în mod cu totul excepţional pe vase din Thassos, produse in insula 

Lemnos 1047 . 

2.4. Cârceii, desenaţi din linii incizate sau puncte reprezintă motiv de umplutură şi 

completează alte motive 1048 , cum sunt frunzele (Pl.LXVII/3,6) sau un decor mai complex, 

cum este cel cu păsări (Pl.LXVII/1; Pl.LXXIV/12). 

3. Decorul zoomorf. În inventarul vaselor de la Zimnicea şi Bălănoaia decorul 

zoomorf cuprinde numai două tipuri de reprezentări: păsările şi peştii. 

3.1. Motivul păsării. Prima grupă este caracterizată de plasarea motivului principal 

pe fundul vasului, în poziţie centrală, pasărea fiind tratată plastic în trei moduri: figurativ, 

heraldic şi schematic. 

3.1.1 Modelul figurativ surprinde pasărea, cel mai adesea porumbelul, redată grafic 

prin linii drepte şi curbe incizate, cu aspect de haşuri şi împunsături, într-o poziţie liniştită, 

întotdeauna în profil, cu aripile deschise, ocupând toată suprafaţa pereţilor vasului 

(Pl.LXXIV/12) sau în medalion, secondat de un registru cu motive geometrice 

(Pl.LXXIV/13); când pasărea este înfăţişată cu aripile strânse este fie aşezată pe o creangă (Pl. 

LXXIV/14), fie înconjurată de un cadru cu crenguţe şi frunze (Pl.LXXX/25). Cele mai multe 

reprezentări similare se găsesc pe ceramica de la Târnovo 1049 şi Păcuiul lui Soare 1050 . O piesă 

cu o realizare artistică excepţională este o farfurie întinsă având în centru o compoziţie cu trei 

gâşte care ciugulesc paşnic, înconjurate de trei registre concentrice cu ornamente geometrice 

(Pl.LXVII/2). Atât tema cât şi modul de expunere îi dau nota de unicitate, negăsindu-i-se încă 

o analogie. 

3.1.2. Modelul heraldic, tratează pasărea de pradă, de obicei vulturul, figurat numai 

pe vasele de la Zimnicea, aşezat în poziţie frontală, cu capul văzut în profil şi aripile larg 

deschise, (Pl.LXX/7), această pasăre fiind recunoscută ca un atribut regal şi este 

binecunoscută la Palatul ţarilor de la Târnovo 1051 . O altă abordare a păsării heraldice este 

aceea a porumbelului de pe vasele de la Bălănoaia, tratat în aceeaşi poziţie dar cu o linie mai 

largă şi o cromatică intensă (Pl.LXXV/1,3) cu analogie până la identitate doar în materialul 

ceramic de la Cerven 1052 şi cu o variantă inedită, cu aceeaşi pasăre cu aripile deschise dar cu 

corpul şi capul văzute din profil (Pl.LXXV/2). 

1046 Elena Busuioc, D, Vâlceanu, op. cit., p. 512, fig. 9/10. 

1047 Veronique Francois, op. cit., p. 89-90. 

1048 Ch. Morgan, loc. cit. 

1049 Sonia Georgieva, op. cit., fig. 71/1,2,4, p. 73, fig. 7, pl. XXIV-XXV. 

1050 Petre Diaconu, Silvia Baraschi, op. cit., fig. 72/3 şi 62/2. 

1051 Sonia Georgieva, op. cit., p. 116, fig. 79; vezi şi J. Alexiev, op. cit., p. 95. 

1052 Eadem, Cerven, p. 156, fig. 15 şi p. 159, fig. 51, 52.

174 


3.1.3. Modelul schematic, cu o pasăre naiv desenată, aflată în zbor planat pe un 

ulcior (Pl.LXXVII/2), are o singură analogie găsită pe o cană de tip oenochoe, smălţuită şi 

sgrafittată, dar care cuprinde şi alte animale, tot naiv tratate, provenind de la Târnovo 1053 . 

3.2. Motivul peştelui. Cuprinde un singur exemplar, o farfurie pe care sunt redaţi 

patru peşti, într-o, manieră stilizată, în schema radiară, combinată cu motiv vegetal 

(Pl.LXX/9). Această temă, singulară în repertoriul nostru de motive se întâlneşte, în mod 

obişnuit, în decorul unor vase provenite de la Constantinopol 1054 , Chersonez 1055 , 

Cerven 1056 sau din Grecia 1057 . 

II. Ceramica champlevée – este ilustrată de un singur exemplar (Pl.LXXVI/1 şi Pl. 

LXXIX/1), tratat în tehnică mixtă cu sgraffito, un bol adânc, colorat în verde turcoaz pe 

pereţii exteriori, care sunt decoraţi cu o serie de arcuri semirotunde în partea superioară, 

accentuate şi de câte un cerc, şi cu buza uşor evazată marcată de linii oblice alternând cu 

cârlige. În interiorul tratat bicromatic, cu cafeniu şi galben, două benzi concentrice de linii şi 

noduri închise gravitează în jurul unei rozete centrale. Atât forma, cu pereţii abrupţi, culoarea 

smalţului şi execuţia vasului sugerează un import de influenţă timpurie otomană sau oricum 

din arealul islamic 1058 , comparabil cu vase datate în sec. XIV de la Kaliakra 1059 sau 

Constantinopol 1060 . 

III. Ceramica pictată 

1. Grupa cuprinde un număr restrâns de vase, din ambele categorii formale, 

deschise şi închise, care se disting prin aceea că peste angoba de fond, colorată cu galben 

deschis, sunt pictate numai cu verde, dându-li-se un aspect bicrom. Motivul decorativ este 

aproape unic, cel al bradului. Pe pereţii interiori ai străchinilor ramurile de brad sunt figurate 

în fascicole radiare pe toată suprafaţa, colorate cu verde intens pe fondul alb galben 

(Pl.LXXIV/4). Pe o cănuţă brăduţii formează două benzi verticale, pe toată înălţimea ei 

(Pl.LXXVIII/1) de această dată coloraţi cu verde-oliv stins, pe fondul cenuşiu deschis. Acest 

motiv specific ţărilor dunărene va deveni un model nelipsit de pe ceramica populară 

românească 1061 . 

1053 Nikola Angelov, op. cit., pl. XXVI. 

1054 D. Talbot-Rice, op. cit., p. 122. 

1055 Vera Zalleskaia, op. cit., p. 146/2. 

1056 Sonia Georgieva, op. cit., p. 158, fig. 17. 

1057 Demetra Papanikola-Bakirtzis, op. cit., p. 28, 29, cat. 5-6. 

1058 Veronique Francois, op. cit., fig. 11, cat 71. 

1059 Ljubka Bobceva, Sgraffito keramika ot Kaliakra, în IzVarna, 15, 1979, tb. IV/39. 

1060 D. Talbot-Rice, op. cit., p. 212. 

1061 Paul Petrescu, Corina Nicolescu, op. cit., p. 52.


2. O piesă singulară este o cupa cu picior înalt, care este decorată doar cu pete 

dispuse aleatoriu în zona centrală, colorate în brun-arămiu şi verde-oliv şi cu aceleaşi culori, 

alternant, pe buză (Pl.LXXVIII/7). Lipsa sgraffito-ului şi decorul pictat pe acest tip de cupe 

este specific şi se regăseşte pe văscioare de la Coconi 1062 şi Păcuiul lui Soare 1063 . 

IV. Ceramica monocromă. Aceasta are o reprezentare redusă, ea fiind încă din cea 

de-a doua jumătate a secolului al XIII-lea pe cale de dispariţie în favoarea policromiei 1064 . 

1. O cupă cu picior scund are suprafaţa interioară şi partea superioară a pereţilor 

exteriori acoperite cu o angobă crem deschis peste care s-a turnat smalţul galben strălucitor 

(PL. LXXVI/7). 

2. Mai multe căni de dimensiuni mici (Pl.LXXVIII/2-4) au un strat de smalţ incolor 

pus peste angoba albă, galben pai şi alb gălbui, la aceasta din urmă meşterul adăugând un 

pastilaj cu un relief puternic. O cană înaltă, cu caneluri orizontale este acoperită cu smalţ bej, 

care parţial este ascuns spre bază de unul brun-roşcat (Pl.LXXVIII/5). Acest gen de decoraţie 

monocromă se găseşte pe unele cupe mici de la Păcuiul lui Soare 1065 şi Coconi 1066 dar şi în 

insulele egeene, de exemplu la Thassos 1067 . 

În concluzie, trebuie menţionate unele observaţii rezultate din analiza ceramicii 

smălţuite provenite din aşezările medievale cercetate arheologic în sud-vestul Munteniei. 

Ceramica artistică de la Zimnicea – farfurii, străchini, cupe, căni se situează, atât din 

punct de vedere formal cât mai ales stilistic, cel mai aproape de ceramica bulgară de la 

Târnovo. Cea mai mare atenţie i-a fost acordată ceramicii sgraffito, care este şi cea mai 

numeroasă, în timp ce vasele de tipul ceramicii pictate şi champlevée, ocupă un loc modest. 

Repertoriul ornamental conţine aproape toate motivele, policromia şi stilizările clasice ale 

ceramicii de la Ţarevgrad, cu puţine elemente sau detalii care să-i confere note specifice, 

notabile fiind uneori diferenţele faţă de acelaşi tip de vase descoperite în Dobrogea, la Păcuiul 

lui Soare 1068 şi îndeosebi faţă de cele mai apropiate, de la Basarabi-Calafat 1069 . 

Vasele din descoperirea întâmplătoare de la Frăteşti şi Bălănoia se disting prin 

varietatea şi intensitatea culorilor, prin strălucirea smalţului dar mai ales prin reprezentările de 

1062 N. Constantinescu, op. cit., p. 121. 

1063 Petre Diaconu, Silvia Baraschi, op. cit., p. 93. 

1064 Silvia Baraschi, op.cit., p. 34. 

1065 Petre Diaconu, Silvia Baraschi, op. cit., p. 93. 

1066 N. Constantinescu, op. cit., p. 131. 

1067 Veronique Francois, op. cit., p. 111. 

1068 Ceramica de la Păcuiul lui Soare, chiar dacă foloseşte acelaşi repertoriu de motive decorative, din punctul de 

vedere al tehnologiei de fabricare şi cromaticii este diferită. 

1069 Vasele de la Basarabi-Calafat posedă în decoraţie mai multe elemente care o apropie de ceramica din nordvestul 

peninsulei balcanice, din Serbia. Seamănă cu cea de la Turnu Severin, printr-o mai mare atenţie pentru 

detaliu şi fineţea expresiei artistice.

176 


păsări ce ocupă tot spaţiul central şi care sunt redate prin esenţializarea liniei lor grafice, 

motiv care ne îndreptăţeşte să credem că acest lot de nouă piese provine direct din atelierele 

de la Cerven, aflate la doar 30 Km distanţă şi contribuie la îmbogăţirea repertoriului cu acest 

tip de decor, foarte rar în descoperirile din situl bulgăresc 1070 . 

2. Unelte, obiecte de uz casnic, arme 

Dintre uneltele şi obiectele medievale de uz gospodăresc cel mai larg răspândite şi 

descoperite în decursul cercetărilor arheologice la Zimnicea sunt cuţitele (Pl.LXXXIV/1-4). 

Lamele întregi sau fragmentele sunt cu predilecţie piese de dimensiuni mici, cu lama subţire şi 

îngustă şi pedunculul de prindere ascuţit, pe unele dintre ele fiind rămase chiar niturile de la 

plăsele. Un singur exemplar, lung de 0,20 m cuprinde trei secţiuni, lama propriu zisă, o 

porţiune cu trei nituri şi un peduncul. Alte obiecte gospodăreşti provenite din aşezarea de la 

Zimnicea sunt mai multe gripci (Pl.LXXXIV/5) cu lamă triunghiulară şi tija răsucită la capăt, 

un dinte de darac (Pl.LXXXIV/8), câteva dălţi şi o dăltiţă de fier, foarfece, lopăţele, o 

săpăligă, câteva seceri (Pl.LXXXIV/11), un sfredel, o danga (instrument de însemnat 

animalele), ace de cusut din fier şi bronz cu capătul cu urechea aplatizat (Pl.LXXXIV/6-7), 

fusaiole făcute din pereţi de oale, bucăţi de cremene, mai multe amnare de fier, din două tipuri 

(Pl.LXXXIV/9-10): dintr-o plăcuţă trapezoidală cu tije laterale cu buclă, şi în forma literei B, 

cu buclele egale, cârlige de undiţă din bronz şi fier (Pl.LXXXIV/20-23), de dimensiuni 

diferite, un harpon de fier cu o aripioară şi o mare cantitate de cuie, piroane şi scoabe de fier 

(Pl.LXXXIV/12-19), o balama. Din harnaşamentul cailor s-au mai păstrat pinteni, zăbale şi 

aplici de fier (Pl.LXXXIII/15-20), iar din piesele de armament (Pl.LXXXIII/1-8) pot fi citate 

vârfurile de săgeată care aparţin unor tipuri diferite: vârf romboidal cu peduncul circular şi 

ascuţit, vârf cu trei muchii şi cu tub, vârf cu două muchii şi tub gros, vârf cu patru muchii şi 

peduncul ascuţit şi un vârf de lance cu frunza plată cu o nervură şi tub circular, o teacă de 

cuţit, o buterolă întreagă şi mai multe fragmente. O mare cantitate de zgură şi câteva unelte 

specifice cum sunt o lingură de turnat metal şi cleşti duc la presupunerea existenţei unor 

ateliere de fierărie, neidentificate până în prezent. 

În bordeiele de la Răreanca s-au găsit câteva obiecte din fier, dintre care se citează un 

lacăt cilindric, două capete de vârtelniţă, o lamă de cuţit, o cataramă, un inel dintr-o verigă, 

anouri dintr-un lanţ şi un clopoţel de bronz 1071 . 

Podoabele şi accesoriile vestimentare sunt foarte slab reprezentate în inventarul de la 

Zimnicea. Este semnificativă pentru cronologia aşezării şi necropolei prezenţa bumbilor 

1070 Sonia Georgieva, Cerven, p. 165. 

1071 Gh. Bichir, op. cit., p. 435.


globulari de aramă, cu urechiuşa din sârmă (Pl.LXXXIII/13-14), atât în bordeie cât şi în 

cimitir. Din inventarul funerar provin două inele din bronz, realizate dintr-o bandă care, prin 

batere, a format o plăcuţă ovală ce a rămas nedecorată (Pl.LXXXIII/10) şi un pandantiv oval, 

în formă de chaton, decorat cu o bandă de puncte şi cu bucla de prindere în formă de S, cu un 

capăt lipit (Pl.LXXXIII/12). Dintr-un cercel de argint au rămas numai veriga din sârma 

subţire şi lipitura, probabil a unei mărgele metalice. Dintre accesorii s-au identificat o 

cataramă de fier, confecţionată în formă de trapez cu colţurile rotunjite şi laturile ondulate şi 

mai multe anouri din fier de la o cămaşă de zale (Pl.LXXXIII/9). 

B. Materialul arheologic din fortificaţii. 

Cetatea Turnu. Piesele epigrafice şi sculpturale, din marmură şi piatră ca şi 

blocurile din piatră de talie provin din zidurile refăcute de turci, în special din zidul turnului 

central. Acestea au fost aduse de peste Dunăre, din castrul roman de la Oescus, transformat de 

turci în carieră. Faptul este confirmat de o inscripţie găsită chiar în ruinele cetăţii şi publicată 

în CIL, III, 753. S-au găsit în total cincisprezece piese, dintre care patru sunt blocuri de piatră 

cu inscripţii, trei fragmente de stele funerare, trei fragmente din câte un relief, probabil de 

sarcofag, două fragmente de arhitravă ionică, două fragmente din câte un capitel de pilastru, 

un bloc de calcar în formă de capitel şi o piatră de calcar cu o inscripţie în limba slavonă ce 

datează din anii 1397-1398 când cetatea numită Holovnic a fost înnoită de Baiazid Ildirim 1072 . 

În decursul săpăturilor s-au descoperit doar două monede: un taler olandez probabil de la 

începutul sec. al XVII-lea şi o monedă de bronz găurită, neidentificată. De-a lungul timpului 

au fost descoperite şi mai multe piese de armament: două ţevi de puşcă de fier, două ţevi de 

puşcă de bronz, mai multe fragmente de ţeavă de tun şi multe ghiulele de piatră şi fier, 

crampoane de fier, alice de plumb de diferite dimensiuni 1073 . Ceramica descoperită în 

campaniile postbelice, în cantitate destul de importantă, aparţine atât tipului de vase 

nesmălţuite cât şi celor smălţuite şi acoperă cronologic intervalul din sec. XIV-XIX, dar este 

atât de fragmentată încât din ea nu se pot reconstitui profile întregi şi cu atât mai multe vasele. 

În depunerile legate de prima fază a cetăţii s-au descoperit fragmente de oale cu toartă, cu 

pereţii subţiri şi buza dreaptă şi evazată sau uşor albiată, căni cu gura înaltă şi picior profilat, 

asemănătoare cu cele documentate la Coconi şi Zimnicea, fragmente mici de căni parţial 

smălţuite şi de farfurii şi străchini decorate cu sgraffito şi smalţ 1074 . Din fazele mai noi ale 

cetăţii, materialul ceramic este la fel de fragmentat şi cuprinde părţi din vase largi, smălţuite 

1072 Gr. Florescu, op. cit, p. 27-33. 

1073 Ibidem, p. 34. 

1074 Gh. I. Cantacuzino, Cetăţile medievale, p. 116.

178 


monocrom cu verde, de cele mai multe ori în nuanţe deschise, fragmente din vase mari de 

provizii, cu pereţii groşi şi uneori smălţuiţi în interior cu smalţ cafeniu, folosite la depozitarea 

untdelemnului. Acestea, alături de fragmentele din vase nesmălţuite, probabil oale şi căni, fac 

parte din categoria ceramicii otomane, aflate în uzul garnizoanelor de turci care au populat 

cetatea. S-au mai identificat şi puţine resturi de vase fine, din importuri orientale şi un număr 

mai mare de lulele din lut sau părţi din astfel de obiecte, de asemenea importate 1075 . 

Analiza arheozoologică ilustrează consumul alimentar aproape numai de specii 

domestice, ceea ce ar sugera faptul că activitatea de creştere a animalelor ar fi jucat un rol de 

prim ordin pentru comunitatea de la Cetatea Turnu, iar absenţa totală a suinelor domestice 

din spectrul analizat ar putea fi pusă pe seama unor cutume alimentare specifice comunităţii 

etnice si religioase a turcilor musulmani, cărora este posibil sa le fi aparţinut aceste resturi 

menajere 1076 . Dintre plantele pe care le foloseau membrii acestei comunităţi, la analiza 

paleobotanică sumară au fost identificate seminţe de struguri, sâmburi de caise şi seminţe de 

grâu carbonizat 1077 . 

Cetatea Frumoasa. Ceramica descoperită la Cetatea de pământ de la Frumoasa, atât 

în nivelul de construcţie cât şi în interiorul incintei, aparţine celor două tipuri de clasificare. 

Ceramica nesmălţuită, de uz comun, este prezentă prin vasele realizate dintr-o pastă ceva mai 

aspră, în tonuri de roşu, trecute printr-o ardere incompletă, pentru că miezul apare cenuşiu în 

spărtură. Forma predominantă este oala cu o toartă, care ca tipologie aparţine primelor două 

grupe: a) cu buza înaltă şi evazată spre exterior ( Pl.LI/14) şi b) cu buza înaltă şi uşor arcuită 

spre interior (pl.LVIII/19-21). Decoraţia este şi ea în registrul obişnuit: linii incizate pe buză 

sau pe umeri, uneori combinate cu o linie în val, pe unele vase adăugându-se şi alte tehnici de 

decorare, cum sunt pastilele de smalţ la partea superioară sau pictura cu angobă albă. Cana de 

tip oenochoe este a doua formă reprezentativă la Frumoasa şi se prezintă în două tipuri: cu 

piciorul înalt şi profilat, cu pântecele bine arcuit pe care s-au lustruit linii oblice, gâtul înalt şi 

larg şi gura treflată, cu marginea conturată ca un feston (Pl.LX/6) şi o formă mai scundă şi 

îndesată, cu baza profilată, dar fără picior (Pl.LX/7). Un ulcior de dimensiuni mai mari, lipsit 

de decoraţie, este identic cu vase din aceeaşi categorie descoperite la Zimnicea (Pl.LXIII/13). 

1075 Ionel Cândea, Ecaterina Ţânţăreanu, Cetatea Turnu, Turnu Măgurele, în CCA, 2008, 324-325. 

1076 Adrian Bălăşescu, Valeriu Radu, Cetatea Turnu, Turnu Măgurele, Raport arheozoologic preliminar asupra 

faunei, în CCA, 2009, p. 225. Deşi informaţiile sunt lacunare pentru această perioadă, rezultatele de la Cetatea 

Turnu sunt similare cu cele de la Brăila şi Cetatea Oradea dar şi din Ungaria, de la reşedinţa Paşei de la Buda, 

unde a fost semnalată aceeaşi prohibiţie a musulmanilor pentru porcine. 

1077 Mala Stavrescu, Raport intern, 2007.


Din categoria ceramicii smălţuite fac parte fragmentele de farfurii cu baza inelară şi 

strachina (Pl.LXXIV/15), ambele categorii cu decor geometric amplasat concentric pe pereţii 

vasului şi acoperite cu smalţ, culorile predominante fiind verdele şi cafeniul 1078 . 

Cetatea Giurgiu. Piesele de armament cele mai frecvente sunt proiectilele sferice 

din piatră şi fier, iar din categoria uneltelor şi obiectelor casnice fac parte cuţitele de fier, 

întregi sau fragmentare, plăselele de cuţit, cuie şi piroane de fier, un obiect din corn, probabil 

o igliţă de împletit năvoade etc. Ceramica descoperită în situl fortificaţiei de la Giurgiu 

aparţine celor două categorii ale speciei: ceramica nesmălţuită care este reprezentată de 

fragmente de castroane tronconice, decorate cu linii incizate, drepte şi paralele sau în formă 

de val, de fragmente din oale cu o toartă, asemănătoare ceramicii muntene din secolele XIV- 

XV atât ca tehnică de producţie cât şi ca tipologie, fragmente de căni cu profilul sinuos dat de 

corpul aproape globular şi piciorul înalt, ulcioare, dintre care se remarcă unul cu pântecele 

sferic şi gâtul bombat, decorat în partea superioară cu pete de smalţ verde-oliv; din ceramica 

smălţuită fac parte fragmente din vase largi, cu picior inelar, farfurii şi străchini, decorate în 

tehnica sgraffito, de tipul central, cu un medalion ornat cu motive geometrice haşurate sau în 

reţea şi cu rozete, pereţii şi buzele la rândul lor decorate cu motive geometrice de felul liniei 

spiralate, a reţelei sau haşurii, sau cu elemente zoomorfe, precum păsările (Pl.LXXX/26-31). 

Din perioada mai târzie de funcţionare a fortificaţiei (sec. XVI-XVIII) s-au descoperit 

fragmente de ceramică autohtonă şi otomană, fragmente de mărgele şi brăţări de sticlă, lulele 

din lut ars 1079 . 

C. Materialul arheologic din aşezămintele religioase 

Mănăstirea Plăviceni. În incinta ce cuprinde ansamblul monahal de la Plăviceni s-a 

descoperit, concentrat în spaţiul ocupat de casa boierească şi corpul de chilii, un material 

arheologic bogat şi variat, care este semnificativ pentru perioada atestată documentar în care a 

funcţionat mănăstirea, între anii 1637 1080 şi 1815 1081 , când este desfiiţată. Pentru perioada 

anterioară de funcţionare stau mărturie fundaţia vechii biserici şi descoperirea monedelor din 

sec. al XVI-lea asupra vieţuirii în acest loc cu aproape un veac înainte de jumătatea sec. al 

XVII-lea. 

Numeroasele fragmente din vasele de ceramică corespund atât ceramicii uzuale, 

nesmălţuite cât şi celei smălţuite specifice epocii medievale târzii în arealul Câmpiei Române, 

fără a se putea face delimitări cronologice stricte. În stabilirea repertoriului de forme şi pentru 

1078 N. Constantinescu, Cetatea Frumoasa, p. 737-738. 

1079 Ion Barnea et al., op. cit., p. 233-234; Dan Căpăţână, I. Iavorschi, op. cit., p 123. 

1080 Marieta Adam, op. cit., p. 360. 

1081 V. A. Urechia, op. cit., II, p. 273.

180 


datarea materialului există analogii în spaţiul dintre Carpaţi şi Dunăre, la Bucureşti 1082 

Tânganu 1083 , Cătălui-Căscioarele 1084 , Cernica 1085 , Oraşul de Floci 1086 , Brăila 1087 . 

Ceramica uzuală – nesmălţuită. Această categorie este confecţionată din pastă fină, 

amestecată cu nisip mărunt, paiete de mică şi pietricele, trecută prin ardere exclusiv oxidantă, 

de cele mai multe ori incompletă, miezul rămânând cenuşiu, în urma căreia a rezultat o 

culoare roşie cărămizie cu nuanţe mai închise de cele mai multe ori, uneori deschise spre 

gălbui şi albicios şi mai rar roşu intens. Multe fragmente prezintă şi o ardere secundară. 

Oala cu toartă este forma care domină cantitativ această categorie. Vasele au corpul 

bombat cu umerii rotunjiţi sau bitronconici şi pereţii în general subţiri; diametrul buzei este 

mai mare decât al bazei. Toarta cu aspect de bandă cu marginile rotunjite este prinsă la nivelul 

buzei sau imediat sub ea şi este îndoită în unghi aproape drept, urmând a se prinde de pereţi în 

dreptul diametrului maxim. Buza, subţire şi îngustă, este evazată sau dreaptă şi uşor albiată. 

Decorul, pictat cu angobă albă, este format din benzi de linii orizontale peste care sunt trasate 

linii în val, oblice, verticale sau pete scurse, amplasate pe buze, gât şi umeri. Unele oale au pe 

marginea buzei o peliculă sau pe corp pastile de smalţ verde-oliv sau brun-oliv. 

Ulcica are acelaşi profil ca şi oala cu toartă, buza este însă răsfrântă în afară şi 

şănţuită. Acest tip de vas este acoperit parţial sau total cu angobă albă, este smălţuită pe buză, 

iar pe umeri are o bandă de decor cu rotiţa. 

Cana este prezentă numai sub formă fragmentară şi este reprezentată de câteva 

exemplare de la baza vasului: picior tronconic, cilindric sau evazat, cu fundul drept sau 

profilat. Un exemplar este decorat cu rotiţa şi numai două dintre ele acoperite cu angobă albă. 

Castronul. Exemplarele din această categorie au fundul drept, pereţii carenaţi, buza 

răsfrântă oblic în exterior, cu un şanţ în apropierea marginii. Sunt acoperite în întregime cu 

angobă albă şi decorate cu linii concentrice şi în val din angobă brun-roşcată şi cu pastile de 

1082 Bucureştii de odinioară, p. 126-127, pl. LXI, LXV, C, CI; Panait I. Panait, Observaţii arheologice pe 

şantierele de construcţii din capitală, în CAB, I, 1962, p. 148; Anca Păunescu, Ceramica descoperită la hanul 

Constantin Vodă, în CAB, V, 2002, p. 79; Gh. Mănucu Adameşteanu, Dan Căpăţână, Ceramica Curţii Domneşti 

din Bucureşti secolele XV-XIX, Buc., 2002, p. 13-24; Gh. Mănucu Adameşteanu et al., Depozitul unui negustor 

de la hanul Stavropoleos, în CAB, V, 2002, p. 99. 

1083 Panait I. Panait et al., Complexul medieval Tânganu. Cercetări arheologice, numismatice şi istorice, în CAB, 

II, 1965, p. 264-270. 

1084 Gh. Cantacuzino, Gh. Trohani, Săpăturile arheologice de la Cătălui- Căscioarele, jud. Ilfov, în CAMNI, III, 

1979, p. 309-320. 

1085 Idem, Cercetările arheologice de la Cernica-Mănăstire, în CAMNI, IV, 1981, p. 223-232. 

1086 Lucian Chiţescu et al., Cercetări arheologice la Piua Pietrii (Oraşul de Floci), jud. Ialomiţa, în CAMNI, III, 

1979, p. 203-206; Dana Mihai, Ceramica de Iznik descoperită la Piua Pietrii, Oraşul de Floci, jud. Ialomiţa, în 

CAMNI, X, 1997, p. 277-290. 

1087 Ionel Cândea, Brăila - Origini şi evoluţii până la jumătatea sec. al XVI-lea, Brăila, 1996, p. 265-272.


smalţ verde deschis. O singură piesă are pereţii drepţi, toartă supraînălţată foarte arcuită şi 

este acoperită în interior şi exterior cu angobă roşie (Pl.LXXXVI/1, 2, 22). 

Ulciorul. Nici un exemplar întreg sau întregibil nu a fost descoperit. Câteva gâturi cu 

buze şi toarte provin din exemplare de dimensiuni diferite şi reprezintă variantele cu o singură 

toartă prinsă la jumătatea gâtului îngroşat, cu o nervură puternic reliefată şi cu buza 

bitronconică rotunjită sau carenată. Decorul este realizat din linii incizate orizontale şi în 

formă de val pe gât şi sub gât. Pe unele porţiuni din gât şi umeri este aplicată angobă albă. 

Deosebit este un exemplar cu buza subţiată şi strânsă în patru alveole cu aspect cruciform, 

care lasă un orificiu pentru lichid. 

Capacele sunt reprezentate de două fragmente cu corpul tronconic, unul cu marginea 

ridicată şi decor incizat cu linii în val şi brăduţi, cel de-al doilea decorat cu linii concentrice cu 

angobă albă. 

Sfeşnicele. Tot sub formă fragmentară, provin din acest tip un picior tubular cu tăviţa 

cu marginile evazate şi o tăviţă suport cu marginea evazată şi un şanţ lateral, vopsită cu 

angobă albă şi pete scurse de smalţ verde-oliv. 

Ceramica smălţuită, exclusiv fragmentară şi aproape neîntregibilă, apare într-o 

proporţie redusă faţă de cea nesmălţuită, dar acoperă aproximativ toate formele de vase ale 

acestei categorii. 

Farfuriile sunt bine reprezentate tipologic, fiind cuprinse atât cele smălţuite cât şi 

cele sgraffitate şi smălţuite în interior. Toate fragmentele corespund caracteristicilor generale 

ale speciei: au pereţi oblici, buza lată cu marginea rotunjită, turtită oblic, ondulată sau 

alveolată şi sunt sprijinite pe un fund inelar, plat sau profilat (Pl.LXXXVI/14-19, 21). Pe 

fondul deschis la culoare în general, decorul este realizat cu smalţ verde, verde oliv, brun, 

brun auriu şi brun roşcat, în pete simple sau scurse, şi în motive geometrice – cercuri, spirale, 

triunghiuri şi vegetale – frunze, flori, rozete. Doar două exemplare au aplicat un smalţ 

monocrom pe toată suprafaţa. 

Castroanele. Din această categorie provin cele mai numeroase fragmente şi sunt 

caracterizate, pe lângă pereţii drepţi şi fundul profilat, de buza scurtă răsfrântă în exterior 

chiar până la orizontală. Decorul este constituit din cercuri concentrice, linii în val şi fascicole 

de linii, deschise la culoare, cel mai adesea galbene, pe un fond mai închis, în nuanţe de brun 

sau verde (Pl. LXXXVI/13, 20. 

Strachina prezintă o mai mare raritate în situl de la Plăviceni, aici descoperindu-se 

numai 5 funduri, toate cu picior inelar, trei exemplare acoperite cu smalţ monocrom, celelalte 

având un decor liniar sau pete de culoare (Pl.LXXXVI/5-7, 10-12).

182 


Ulcioarele. Piesele smălţuite pe toată suprafaţa sunt mai rare, cele câteva fragmente 

smălţuite numai în exterior cu culoarea verde sunt decorate ori cu un brâu în relief cu 

crestături oblice, ori cu pastile în relief cu motiv cruciform şi câte patru granule. 

Tigaia cu 3 picioare. Pentru această formă s-au găsit fragmente din două exemplare: 

unul de dimensiuni mai mici, cu picioare tronconice, cel de-al doilea mai mare, cu picioare 

aplatizate şi rotunjite, ambele acoperite cu smalţ verde-oliv închis (Pl.LXXXVI/8-9). 

Cana este reprezentată de 2 piese fragmentare. Prima are corp globular şi gât înalt, 

evazat spre exterior, pe fond cafeniu deschis fiind pictat un decor liniar cu alb şi verde. Cea 

de-a doua prezintă umeri puţin arcuiţi, buza scurtă şi evazată, toartă arcuită în sus, şi decor 

geometric galben pe fond cafeniu roşcat. 

Sfeşnicele sunt prezente numai prin fragmentele de gât cu buză ce nu pot permite 

refacerea formei iniţiale. 

Discul ornamental. S-a identificat un singur fragment dintr-un disc circular, verde 

deschis, cu marginea orizontală şi muchia exterioară uşor supraînălţată, colorată cu smalţ 

verde închis. 

Vasele de sticlă. Categoria este ilustrată numai de fragmente neîntregibile de 

recipiente din sticlă de culoare verzuie, albă transparentă sau lăptoasă, albastră cobalt sau 

marin şi galben auriu. În ceea ce priveşte formele vaselor din care provin aceste fragmente 

sunt: flacoane cu gât cilindric şi buza răsfrântă în afară în plan orizontal, clondirele cu gât 

tronconic, cu buza mult evazată şi marginea oblică şi subţiată precum şi candelele de două 

tipuri: cu umerii foarte dezvoltaţi şi buza răsfrântă sau cu umerii puţin arcuiţi şi buza 

răsfrântă. Mai multe funduri de vase provin din recipiente cu corpul cilindric şi poligonal, de 

dimensiuni diferite, cu pereţii foarte subţiri sau ceva mai groşi, simpli sau decoraţi în relief cu 

o aplicaţie ondulată la margine. 

Importurile sunt foarte slab reprezentate, toate având provenienţă orientală: un 

fragment de ceramică de Iznik din pastă alb-gălbuie, cu smalţ sidefiu şi decor albastru cobalt, 

un fragment de farfurie confecţionată din pastă de caolin gălbuie, cu smalţ foarte deschis şi cu 

decor cu motive vegetale albastru şi verde. Din aceeaşi categorie a importurilor fac parte şi 

numeroasele pipe de lut, variat colorate şi decorate 1088 . 

D. Tezaure de podoabe 

Tezaurul de la Olteni (Pl.LXXXVIII), descoperit în anul 1959 pe malul stâng al 

râului Teleorman confirmă şi subliniază în secolele al XIV-lea şi al XV-lea influenţele dintre 

1088 Ecaterina Ţânţăreanu, Pavel Mirea, op. cit., p. 247-249.


Bizanţ, Macedonia şi ţările Adriatice şi spaţiul de la nordul Dunării, care începe să-şi creeze 

un stil propriu inspirat tocmai de filiera vest-balcanică şi nu de cea pontică 1089 . Din acest 

tezaur fac parte: fragmente dintr-un mic vas de argint aurit cu şaisprezece lobi şi un medalion 

cu o reprezentare de animal fantastic 1090 , comparabil cu vasul de la Gogoşu 1091 , cu cel de la 

Stobi, în Serbia 1092 ; o cataramă şi o garnitură de curea lucrate din tablă de argint, bogat 

decorate prin ajurare şi gravare, care, stilistic, prin folosirea motivelor arhitecturale introduc 

elemente ale goticului în artele decorative, alături de paftaua de la Curtea de Argeş 1093 ; aplice 

de centură, în număr de 95 de piese, din argint, argint aurit, argint emailat, aparţinând ca 

formă mai multor tipuri, cu analogii la Voineşti 1094 , Cotul Morii 1095 şi Păcuiul lui Soare; 

fragmente din bumbi din tablă de argint; două diademe de frunte, una din plăcuţe turnate din 

argint cu lanţuri din mici zale atârnate, pe care sunt fixaţi bumbi şi pandativi şi alta alcătuită 

din două medalioane cu caboşon din cristal de stâncă şi lănţişoare cu bumbi, comparativ 

asemănătoare cu piese găsite în mediul sârbesc şi bulgăresc al epocii, ca şi la Covei, în 

Oltenia 1096 ; mai multe verigi de tâmplă (cercei) de argint aurit, lucrate în pseudofiligran şi 

pseudogranulaţii, producţie datorată unui atelier de la sudul Dunării, ca cei de la Cotnari 1097 ; 

inele de argint şi argint aurit, formate din verigă pe care s-a aplicat o plăcuţă decorată prin 

gravare şi inele cu chatonul turnat împreună cu veriga, cu care face corp comun, un exemplar 

asemănător cu cel de la Orbeasca de Jos 1098 . În ceea ce priveşte cronologia, obiectele din 

tezaur pot fi eşalonate în timp între a doua jumătate a sec. al XIII-lea şi a doua jumătate a sec. 

al XV-lea, dată care ar putea corespunde cu momentul îngropării tezaurului de la Olteni 1099 . 

Tezaurul de la Guruieni (Pl.LXXXVII/3) a fost descoperit cu prilejul unor lucrări de 

nivelare dintr-un cimitir medieval, din care au fost reperate 10 morminte de înhumare, situate 

la marginea de nord a satului şi conţine monede, obiecte de podoabă şi inele sigilare 1100 . 

1089 Răzvan Theodorescu, Câteva observaţii asupra unor piese de argintărie din veacul al XIV-lea in jurul 

continuităţii artistice balcano-dunărene, în SCIA, 14, nr. 2, 1967, p. 147. 

1090 D. V. Rosetti, Tezaurul de podoabe medievale de la Olteni şi elementele lor bizantine, în BMI, 41, nr.4, 

1972, p. 3-14. 

1091 Al. Bărcăcilă, Tezaurul medieval de la Gogoşu-Mehedinţi, în CNA, XIV, 1939, p. 125-134. 

1092 Vera Hau, Une coupe d'argent de la Sérbie médiévale, în Actes du XIIe Congrès Internationasl des Études 

Byzantines, III, Beograd, 1966, p. 113, 118. 

1093 Virgil Drăghiceanu, Curtea domnească din Argeş. Note istorice şi arheologice, în BCMI, X-XVI, 1917- 

1923, p. 9. 

1094 Gh. Teodoru, Tezaurul feudal timpuriu de obiecte de podoabă descoperit las Voineşti, Iaşi, în Arh. M., I, 

1961, p. 259. 

1095 Eugenia Neamţu, Obiectele de podoabă din tezaurul medieval de podoabe de la Cotul Morii-Popricani, în 

Arh. M., I, 1961, p. 283-293. 

1096 M. Romanescu, Tezaurul de la Covei, în RIP, 16, nr. 1, 1946, p. 19-39. 

1097 Marin M. Popescu, Obiecte de podoabă sud-dunărene, în RM, IV, 1967, p. 54. 

1098 N. Constantinescu, Al. Marinescu, op. cit, p. 76. 

1099 D. V. Rosetti, op. cit.; vezi şi Luminiţa Dumitriu, op. cit., p. 130-131, pl. 41-44. 

1100 N. Constantinescu, Al. Marinescu, op. cit., p. 71-76.

184 


Monedele cuprind o perioadă de timp îndelungată, de la Constantinus II (sec. III d. Chr.), la 

Sracimir (a doua jumătate a sec. al XIV-lea) şi la Soliman al II-lea (sfârşitul. sec. al XVII-lea), 

cea dintâi neavând probabil nici o legătură cu cimitirul. Obiectele de podoabă sunt: un inel de 

argint decorat cu o simplă protuberanţă, un cercel de bronz de origine bizantină şi nasturi 

globulari de argint şi bronz, inele sigilare. Din această categorie fac parte 7 piese de argint 

dintre care atrag atenţia un inel cu veriga în torsadă şi plăcuţă romboidală cu un semn 

cruciform, un inel pecete din argint aurit cu imaginea unui cap de bour 1101 , al cărui model 

pare să se găsească în heraldica moldovenească, din care este inspirat şi exemplarul de la 

Turnu Severin, datat în secolul XV 1102 . Celelalte piese au pe montura circulară gravate motive 

florale stilizate geometric şi alte reprezentări heraldice, care încadrează cronologic tezaurul de 

la Guruieni în intervalul dintre secolele XIV şi XVI 1103 . Din aceeaşi localitate provin, fără a se 

cunoaşte condiţiile de descoperire şi alte piese, care, din punct de vedere stilistic, se 

integrează acestui tezaur: un inel sigilar cu veriga torsionată şi montura dintr-o plăcuţă 

circulară, gravată cu un motiv al păsării şi litere dintr-un nume şi o aplică de argint în formă 

de rozetă cu şase petale, cu marginile festonate iar în mijloc cu un chaton oval. Este 

asemănătoare cu aplica rozetă de la Olteni. 

Tezaurul de la Orbeasca de Jos (Pl.LXXXVII/1) stătea ascuns în pământ, într-o 

ulcică cu toartă, până a fost descoperit întâmplător în anul 1964. Conţinutul tezaurului constă 

din monedele de argint şi obiecte de podoabă. Cele 619 monede sunt accele şi aspri, emisiuni 

ale sultanilor Mohamed al II-lea (1451-1481), Baiazid II (1481-1512), datate între 1461-1517, 

după care se poate plasa îngroparea tezaurului în vremea lui Neagoe Basarab. 

Obiectele de podoabă sunt de fapt accesorii care serveau la decorarea unor curele de 

piele, realizate într-o tehnică vădit iscusită, într-un atelier bine specializat, cel mai probabil 

din Transilvania 1104 . Aceste piese sunt: o cataramă din argint în formă de inimă, în vârf 

ornamentată cu un cap de femeie, o altă cataramă de forma litere Ω, decorată în partea 

superioară cu motive florale stilizate şi 47 de aplice din argint aurit, turnate şi ajurate, 

corespunzătoare tipologic la patru grupe: aplică rozetă, aplici dreptunghiulare cu ornamente 

din cercuri şi granule, aplici în formă de ancoră dublă, aplici care în zona mediană au câte un 

romb cu motiv floral, aplici ajurate cu motive florale în relief. Toate aplicele posedă găuri 

pentru nituri. 

1101 Marin M. Popescu, Podoabe medievale din Ţările Române, Buc., 1970, p. 28-29. 

1102 Al. Bărcăcilă, Monede şi podoabe, p. 72. 

1103 Luminiţa Dumitriu, op. cit., p. 126, pl. 91. 

1104 Marin M. Popescu, Obiecte de podoabă sud-dunărene, p. 80.


Inelele sigilare sunt din argint. Unul din exemplare este o adevărată operă de artă, 

turnat dintr-o singură bucată, masivă, ce are gravat pe cartuşul octogonal o floare de crin, 

încadrată de câte două păsări în luptă. Toată suprafaţa inelului este decorată cu motive 

geometrice şi florale în tehnica niello. Al doilea inel este mai simplu, imaginea sigilară fiind 

greu de identificat 1105 . 

Compoziţia tezaurului de la Orbeasca de Jos sugerează că este vorba de elemente ale 

costumului masculin. Garniturile de la Orbeasca de Jos ca şi cele de la Olteni şi Gogoşu 

evidenţiază un port masculin în care centura poartă un rol determinant, împrejurare subliniată 

şi de accesoriile de centură, toate la un loc indicând, poate, ca şi inelele sigilare de la 

Orbeasca de Jos şi Olteni, rangul social al purtătorului ei 1106 . 

CAP. VI. SOCIETATE 

1. Danii din domeniul domnesc în judeţele Teleorman şi Giurgiu 

În lumea feudală proprietatea asupra pământului a reprezentat fundamentul pe care s- 

au structurat raporturile dintre categoriile sociale, dintre conducători şi supuşi. Unitatea de 

bază social-economică era domeniul, diferind de la caz la caz tipul de stăpânire asupra lui: 

domeniul domnesc, boieresc, mănăstiresc şi proprietatea obştei săteşti. 

Dacă în sec. XIV-XV întreaga proprietate funciară era supusă domnului, în virtutea 

dreptului său de „dominium eminens”, din sec. al XVI-lea şi mai ales al XVII-lea şi 

următorul, situaţia se schimbă în ceea ce priveşte proprietatea boierească, ce devine absolută 

şi neîngrădită 1107 . Dar, pe lângă stăpânirea indirectă, care făcea din domn originea oricărui 

drept de proprietate, domnul ţinea în stăpânire directă, la fel ca ceilalţi feudali ai ţării, un 

număr de posesiuni care constituiau domeniul domnesc propriu-zis 1108 . Acesta a fost alcătuit 

de-a lungul timpului din sate, bălţi, silişti, terenuri nelocuite, branişti ce erau risipite sau 

strânse la un loc, mai multe sau mai puţine, ele intrând sau ieşind din patrimoniul domnului la 

anumite date şi în diferite moduri 1109 . Creşterea domeniului domnesc se făcea pe mai multe 

căi: prin luarea în stăpânire a terenurilor pustii, nelocuite 1110 , prin moştenire de la consangvini 

1105 

N. Constantinescu, Un tezaur feudal de monede şi obiecte de podoabă de pe Valea Teleormanului, în SCIV, 

17, nr. 3, 1966, p. 551-555; N. Constantinescu, Al. Marinescu, op. cit., p. 73-76. 

1106 

Luminiţa Dumitriu, op. cit., p. 131. 

1107 

P. P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, Buc., 1944, p. 77 

1108 

Ion Donat, Domeniul domnesc, p. 3 

1109 

Ibidem, p. 14 

1110 

N. Iorga, Constatări istorice cu privire la viaţa agrară a românilor, Buc., 1908, p. 5. ”În acea pustie foarte 

întinsă, până târziu, în părţile de la Dunăre, care este de drept ca orice teren nelocuit şi fără stăpân, a domniei”. 

Vezi şi I. Donat., op. cit., p. 8

186 


sau predecesorii din scaun, prin cumpărare, aceasta făcându-se atât în timpul boieriei cât şi în 

timpul domniei 1111 , prin confiscarea averilor de la cei acuzaţi de viclenie sau trădare 1112 , prin 

stingerea unei familii, aşa numita desherenţă, sau stingerea ei pe linie bărbătească, sub numele 

de prădalică 1113 , prin neplata birului de către proprietari 1114 etc. 

Din acest domeniu domnul îi răsplătea cu danii pe cei ce îi aduceau servicii lui sau 

intereselor ţării şi înzestrau mănăstirile, mai ales pe cele ctitorite de ei în ţară şi unele 

mănăstiri de la Muntele Athos. 

Referitor la bunurile funciare ce au aparţinut domeniului domnesc în teritoriul actual 

al judeţelor Teleorman şi Giurgiu, până în sec. al XIV-lea documentele lipsesc cu desăvârşire, 

iar pentru secolul al XIV şi chiar al XV-lea, cele mai multe informaţii provin din documente 

târzii, emise în următoarele două veacuri. 

Primul domn care a atribuit danii în cele două judeţe, Teleorman şi Giurgiu către 

mănăstiri, a fost Mircea cel Bătrân. Ştirea provine dintr-un document dat de Radu cel Mare, 

prin care întăreşte Mănăstirii Glavacioc satele „Călugărenii de la Neajlov toţi şi Călugărenii 

pe Teleorman, jumătate dăruite încă de la Mircea Voievod” 1115 . Tot dintr-un document târziu, 

emis de Laiotă Basarab, aflăm că Mircea cel Bătrân dăruise mănăstirii Cutlumuz de la 

muntele Athos, satele „...Giurgiu şi Prislop şi toate bălţile de la Şviştov pe tot Călmăţuiul şi 

Comanca şi Laiovul lui Stroe…cu tot hotarul cât a dăruit Mircea Voievod” 1116 . Se pare că 

satele grupate în jurul marilor bălţi de la Dunăre 1117 aduceau mari beneficii, nu numai în peşte 

ci şi în valoarea terenurilor agricole din vecinătatea lor. Astfel, proprietăţile de la gura 

Călmăţuiului apăreau în continuare în actele de întărire a daniei către mănăstire date de 

domnitorul Neagoe Basarab, cu referire la vechimea acestuia, „căci aceste sate sunt vechi şi 

drepte ocine şi dedine” 1118 sau la extinderea ei cu alte silişti „...numite Sura, Seaca, Cioara, 

1111 

I. C. Filitti, Proprietatea solului în principatele române până la 1864, Buc., 1935, p. 80 

1112 

R. Rosetti, Pământul, sătenii şi stăpânii în Moldova. De la origini până la 1834, tom I, Buc., 1907, p. 140. 

Confiscările se făceau numai pe motive bine întemeiate: înaltă trădare, crimă, datorie către domnie. 

1113 

I. Minea, L. T. Boga, Cum se moşteneau moşiile în ţara românească până la sf. sec. al XVI-lea, în Cercetări 

Istorice, Iaşi, an XIII-XVI (1940), nr. 1-2, p. 49 

1114 

A. D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, vol. II, p. 148... „această pedeapsă se aplica ...alteori 

când satul nu putea răspunde birul cu care era impus”. 

1115 

DIR, B, veac XVI, vol. I, doc. 38, p. 42-44. Satul Călugăreni este dispărut, el ar putea fi identificat cu 

Vârtoapele de azi. 

1116 

DIR, B, veac XIII-XV, doc. 199, p. 193-194. Hrisovul domnitorului Vlad Călugărul datat 

1489. Satele sunt azi dispărute, dar ar putea fi identificate astfel : Giurgiu (Giurgevo), pe Călmăţui; Prislop, 

lângă Cârligaţi; Comanca, în hotar cu Cârligaţii; Laiovul lui Stroe-Saelele; Dăneştii, neidentificat sau în jud. Olt. 

1117 

P. P. Panaitescu, op. cit., p. 122. Când s-a stabilit domnia Ţării Româneşti domeniile de baltă au încăput în 

mâna acesteia. În cursul sec. XV bălţile trec din stăpânirea domniei, prin donaţii, în mâna particularilor şi 

mănăstirilor. 

1118 

DIR, B, veac XVI, vol I, doc. 75, p. 75-76. Hrisovul lui Neagoe Basarab din 20 febr. 1512.


Suhaia şi alte silişti toate câte sunt în jurul bălţii Călmăţuiului” 1119 . În timp ele sunt întregite 

cu noi sate: Ulmuleţ, Fântânele, Viişoara, Căcănăul 1120 , pe care, când le întăreşte, Mihai 

Viteazul aminteşte că făceau parte din dania lui Mircea cel Bătrân, deşi ele proveneau din 

moştenirea Craioveştilor pe care a împărţit-o cu ceilalţi pretendenţi, punându-şi pe seama lui o 

parte destul de însemnată. În vremea lui Mihnea Turcitul le găsim întărite lui Nica al doilea 

postelnic, care le moştenise tot de la Craioveşti 1121 . Seria hrisoavelor de întărire a daniilor 

domneşti către ctitoria lui Mircea cel Bătrân de la Sf. Munte, provenite din domeniul 

teleormănean, continuă în cursul secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea, când astfel de documente 

sunt scrise în cancelariile domnitorilor Vlad Înecatul 1122 , Vlad Vintilă 1123 , Mircea Ciobanul 

care întăreşte şi satul Uda, o altă mai veche posesiune a mănăstirii 1124 , Petru cel Tânăr, ce 

adaugă şi moşia Lunca 1125 , Petru Cercel 1126 , Gavril Movilă 1127 , Radu Mihnea 1128 şi Matei 

Basarab. Acesta din urmă, după exemplul predecesorilor săi, înnoieşte şi întăreşte satele pe 

care le-a avut mănăstirea de la domnii români de-a lungul timpului, de fapt ce mai rămăsese 

din danie până în vremea lui, adică satele Călugărenii, Laiovu, Comanca, Ghiurghiuvelele cu 

Prislopul şi siliştele Sura, Seaca, Cioara, Suhaia din jurul bălţilor Călmăţuiului, până la calea 

Şiştovului 1129 . 

Şi alte mănăstiri au beneficiat de danii în Teleorman şi Giurgiu (Vlaşca) de la domnii 

Ţării Româneşti. Astfel Vlad Călugărul dăruieşte mănăstirii Viforâta satele Gurguiaţii şi 

Vărăştii, întărite de Alexandru Mircea 1130 ; Neagoe Basarab înzestrează mănăstirea Argeş cu 

satul Tătarii (pe Vâjişte), cumpărat de el însuşi de la Mănăstirea Iviri 1131 ; Vlad cel Tânăr dă 

1119 

Ibidem, doc. 79, p. 78-82. Hrisovul de întărire al domnului Neagoe Basarab din 23 iulie 1512. 

1120 

Ibidem, veac XVI, vol. VI, doc. 130, p. 115. Hrisovul din 15 mai 1594 cu care Mihai Viteazul întăreşte 

aceste sate mănăstirii Cutlumuz, căci ele au fost date şi miluite de Basarab Voievod. De fapt ele provin din 

moştenirea Craioveştilor, pe care domnul o împarte cu ceilalţi pretendenţi şi punându-şi pe seama lui o parte 

destul de importantă. 

1121 

Ibidem, vol V, doc. 420, p. 402-407 

1122 

Ibidem, vol II, doc. 98, p. 96-99. Hrisovul domnitorului Vlad Înecatul din mai 1531 

1123 

Ibidem, doc. 135, p. 133-136. Hrisovul din 18 apr. 1533 dat de Vlad Vintilă. 

1124 

Ibidem, doc. 384, p. 366-367. Hrisovul domnitorului Mircea Ciobanul din august 27, în care 

precizează că sf. mănăstire s-a judecat cu sătenii din Laiovul de Sus pentru satul Uda. 

1125 

Ibidem, vol III, doc. 186, p. 154-155 < sept. 1561- mai 1562>. Hrisovul lui Petru cel Tânăr. 

1126 

Ibidem, vol. V, doc. 184, p. 172-173.Hrisovul din 28 aug. 1585 prin care Petru Cercel întăreşte încă o dată 

mănăstirii Cutlumuz satul Uda şi ocina Lunca. 

1127 

Ibidem, veac XVII, vol. II., p. 273-276. Hrisovul din 8 dec. 1618 al domnitorului Gavril Movilă prin care 

întăreşte mănăstirii Cutlumuz toate posesiunile pe care le dobândise până atunci. 

1128 

Ibidem, vol. IV, doc. 273, p. 258. Porunca domnului Radu Mihnea din 29 aprilie 1623 ca mănăstirea să-şi 

facă sat în siliştea Udei, care să fie scutit de bir 4 ani. 

1129 

Şt. Nandris, Documente româneşti în limba slavă de la muntele Athos, Buc., 1937, p. 174-184. 

1130 

DIR, B, veac XVI, vol. III, p. 378-379. Hrisovul domnesc din 26 sept. 1570 dat de Alexandru Mircea pentru 

întărire a daniei lui Vlad cel Bătrân. 

1131 

Ibidem, vol. I, doc. 187, p. 182-183. Hrisovul din 11 feb. 1525 prin care Radu de la Afumaţi întăreşte 

mănăstirii Argeş dania lui Neagoe Basarab, care cumpărase satul de la mănăstirea Iviri.

188 


danie, prin schimb, mănăstirii Cotmeana o parte din moşia Ruşilor de Vede 1132 , întărită mai 

apoi de Matei Basarab; tot Matei Basarab dăruieşte mănăstirea sa Râncăciov cu satul 

Neculeşti (pe Clăniţa) 1133 şi le dă drept călugărilor de la mănăstirea Clocociov să ia darea şi 

suhaturile după moşiile ei de la Giurgeva, Comanca şi Uda 1134 , călugări cărora Radu Leon le 

dă înapoi şi vama de peşte din balta satului Suhaia 1135 . 

Primul act de danie cunoscut din judeţul Giurgiu a fost dat de Vlaicu Vladislav al II- 

lea mănăstirii Bolintin, pe care o înzestrează cu satul şi moara Bolintin, cu jumătate din satul 

Bucşani, cumpărat de însuşi domnul şi cu mai multe vii şi sălaşe de ţigani 1136 , acelaşi locaş 

primind mai târziu, de la Basarab cel Tânăr, o altă vie, cumpărată de el de la Mustafa 

Cepal 1137 . Tot Basarab cel Tânăr atribuie mănăstirii Snagov drept danie satele Grădiştea toată 

şi jumătate din Velea 1138 . Vlad Călugărul dăruieşte celei mai importante ctitorii ale sale, 

mănăstirea Glavacioc, satele Velea şi Izvârta, cumpărate de el cu 200 florini şi mai mulţi coţi 

de postav scump, pe care le întăreşte apoi cu hrisov fiul şi urmaşul său în scaunul Ţării 

Româneşti, Radu cel Mare 1139 . Neagoe Basarab miluieşte Mitropolia din Târgovişte cu satul 

şi moşia Băneştii de la Ruia, pentru care plătise 20.000 de aspri când a cumpărat jumătate de 

sat, fiindcă cealaltă jumătate rămăsese de prădalică domniei 1140 . Tot el întăreşte mănăstirii 

Bolintin danii mai vechi, o ocină in Pileşti cu moară pe Neajlov, satul Bucşani şi o ocină la 

Ogrezeni 1141 . Mihnea Turcitul contribuie la creşterea averii mănăstirii sale „Sf. Troiţă” din 

Bucureşti, cumpărând şi donându-i multe sate, printre care figurează jumătate din Hodivoaia, 

pentru care a plătit 40.000 de aspri 1142 şi satul Parapani cumpărat cu 35.000 de aspri 1143 . 

Mihai Viteazul cumpără satul Grădiştea tot cu 35.000 de aspri, pe care îl dăruieşte mănăstirii 

„Sf. Nicolae”, mai bine cunoscută sub numele de Mihai Vodă” 1144 . 

De-a lungul timpului şi un număr de boieri, curteni şi slujitori s-au bucurat de danii 

în jud. Teleorman, provenite din posesiunile domniei, documentând astfel existenţa şi 

1132 DRH, B, vol. XXIV, doc. 120, p. 162-164. Hrisovul lui Matei Basarab, datat iulie 1633 prin care întăreşte 

dania lui Vlad cel Tânăr. 

1133 Ibidem, doc. 66, p. 93-95. Hrisovul lui Matei Basarab din 13 mai 1633. 

1134 Cat. Doc., Ţ. Rom., vol V, doc. 1143, p. 481. Hrisovul lui Matei Basarab din 13 1643. 

1135 DANIC, Mrea Glavacioc, XI/13. Hrisovul domnitorului Radu Leon din 10 apr. 1664. 

1136 DIR, B, veacurile XIII-XV, doc. 116, p. 125. 

1137 Ibidem, doc. 164, p. 164. Hrisovul lui lui Basarab cel Tânăr din 12 sept. 1479. 

1138 Ibidem, doc. 172, p. 171-173. Hrisovul lui Basarab cel Tânăr din 16 aug. 1481. 

1139 Ibidem, veac XVI, vol. I, doc. 38, p. 43. Hrisovul lui Radu cel Mare din 20 iunie 1508 prin care întăreşte 

vechi danii mănăstirii Glavacioc. 

1140 Ibidem, vol. II, doc. 125, p. 123-124. Hrisovul domnitorului Vlad Înecatul din 2 februarie 1533. 

1141 DRH, B, vol. I, doc. 150, p. 292-293. 

1142 DIR, B, veac XVI, vol. V, doc. 465, p. 472-475. Hrisovul lui Mihnea Turcitul din 14 mai 1580. 

1143 Ibidem, doc. 367, p. 349-350. Hrisovul lui Mihnea Turcitul din 9 febr. 1588. 

1144 I. Donat, op. cit., p. 226


dinamica continuă a domeniului domnesc în general dar şi într-o anumită unitate administrativ 

teritorială, cum este judeţul. 

Domnitorul Vlad Dracul îi dăruieşte lui Badea Ciutin cu fii o ocină la Turci şi 

Zloteşti, cumpărate de însuşi domnul 1145 . Vremelnicul domn Radu Bădica, vărul lui Neagoe 

Basarab, a posedat jumătate din satul Viişoara 1146 , iar Mircea Ciobanul, după ce a confiscat de 

la Cândea pârcălab, pentru hiclenie, satele Ulmuleţ, Zimnicele şi Zimnicelele, le-a dăruit lui 

Ţintea armaş 1147 . Vlad Înecatul l-a miluit pe Fârtat vornicul cu jumătate din satul Islaz după 

ce acesta, cheltuind mulţi bani şi alte daruri, i-a adus domnia de la Poartă 1148 şi tot el a dăruit 

satul Fântânele lui Pârvu ban şi Şerban ban, sat pe care îl confiscase de la Drăghici, fiul lui 

Danciu Gogoaşe, spânzurat la Constantinopol pentru viclenie împotriva domnului 1149 . 

Domnitorul Radu Paisie l-a miluit pe Oprea slugerul din Preajba cu o jumătate de ocină la 

Gurbanu 1150 şi tot el a cumpărat de la jupâniţa Marga din Caracal (o Craiovească) cealaltă 

jumătate din satul Islaz 1151 . Această jumătate va fi „donată” mai târziu mănăstirii Radu Vodă 

din Bucureşti de moştenitorii lui Dobromir mare ban, cel mai probabil la presiunea lui Mihnea 

Turcitul, dornic să-şi vadă ctitoria bine înzestrată 1152 . Acelaşi domn, când s-a apucat să 

cerceteze averea Craioveştilor pentru alegerea moştenirilor şi stabilirea părţilor domneşti, a 

întărit lui Nica al doilea postelnic şi jupâniţei sale Maria (fiica Ancăi din Coian) pe lângă alte 

sate şi pe cele de la gura Călmăţuiului: Căcănău, Viişoara, Ducna şi Fântânele în întregime şi 

partea domnească din zestrea jupâniţei Marga cea bătrână cu satul Islaz 1153 .Tot Mihnea 

Turcitul cumpără satul Cioara, cu care fiul său Radu Mihnea l-a miluit pe Mihu mare 

spătar 1154 . Alexandru Mircea a corectat o nedreptate, dăruindu-i lui Dan pârcălab satele 

Curmătura şi Gloşivul, pe care Mircea Ciobanul le confiscase pentru viclenie de la socrul 

acestuia, Stoico vornic 1155 . 

1145 

DIR, B, veac XIII-XV, doc. 105, p. 115-116. Hrisovul de danie al lui Vlad Dracul din 7 aug. 1445 

1146 

I. Donat, op. cit., p. 49 

1147 

DIR, B, veac XVII, vol IV, doc. 7, p. 7-8. Cartea de mărturie a 6 boieri din 20 ian. 1621. 

1148 

Ibidem, veac XVI, vol IV, doc. 414, p. 409-412. Hrisovul domnului Mihnea Turcitul din 3 aug. 1579 prin 

care întăreşte fiicelor lui Fârtat vornic dania domnească ce fusese confiscată mai întâi de domnul Alexandru 

Mircea şi apoi de Mircea Ciobanul, după fuga din ţară a lui Tudor, fiul lui Fârtat. 

1149 

DIR, B, veac XVI, vol.V, doc. 384, p. 364-366. 1588 iunie 13. Hrisovul lui Mihnea Turcitul prin care 

întăreşte lui Nica postelnic şi soţiei sale jupâniţa Maria moştenirea lui Pârvu ban. 

1150 

Ibidem, vol. III, doc. 416, p. 362-364. Hrisovul lui Alexandru Mircea, datat 6 iunie 1570. 

1151 

Ibidem, vol V, doc. 310, p. 409-457, Hrisovul emis de Mihnea Turcitul din care rezultă că Radu Paisie a 

cumpărat jumătate din satul Islaz pentru a o înzestra pe sora sa Cârstina. 

1152 

Ibidem, vol V, doc. 310, p. 297-299. Hrisovul din 14 febr. 1587 dat de Mihnea Turcitul care întăreşte 

mănăstirii Sf. Troiţă jumătate din satul Islaz ce fusese cumpărată de Dobromir mare ban de la moştenitorii 

Cârstinei. 

1153 

Ibidem, doc. 420, p. 402-407. Hrisovul lui Mihnea Turcitul din 17 mai 1589. Vezi şi supra, nota 17. 

1154 

Ibidem, veac XVII, vol. IV, doc. 398, p. 388-389. Hrisovul lui Alexandru Coconul din 20 martie 1624 prin 

care recunoaşte dania făcută de tatăl său cu satul cumpărat de bunicul său. 

1155 

Ibidem, veac XVI, vol. IV, doc. 242, p. 241-242. Hrisovul lui Alexandru Mircea din 22 sept. 1576.

190 


Un capitol special în problematica domeniului domnesc o ocupă posesiunile lui 

Mihai Viteazul. Aşa cum se ştie domeniul lui funciar a fost uriaş, el deţinând în Ţara 

Românească peste două sute de sate, dobândite pe căile cunoscute, prin cumpărare, confiscare 

pentru viclenie sau ca despăgubire pentru birurile neîncasate. O bună parte din satele 

cumpărate au fost luate de la moşneni, care în acest fel şi-au pierdut nu numai pământul, ci şi 

libertatea astfel încât câteva decenii după sfârşitul domniei lui Mihai se vor lupta în judecăţi 

pentru redobândirea proprietăţilor. 

În judeţul Teleorman Mihai Viteazul a cuprins în domeniul său feudal un număr de 

13 sate şi moşia domnească a Ruşilor de Vede, din care l-a recompensat pe Mihail Roşu 

căpitan cu 600 de stânjeni precum şi pe alţi 50 de călăreţi Roşii pentru vitejie 1156 . În judeţul 

Giurgiu domeniul lui cuprindea 12 sate sau părţi de sate. 

La Islaz a deţinut o parte din sat, prin schimb cu mănăstirea Radu Vodă din 

Bucureşti şi a cumpărat o altă parte cu 12.000 de aspri 1157 . Satele Pleaşovul de Sus şi de Jos 

au fost cumpărate de Mihai de la megieşi, care mai târziu nu au mai recunoscut şi s-au judecat 

pretinzând că nu au primit bani 1158 . Satul Băduleasa a fost confiscat de domn pentru datoria 

birului 1159 , satul Ciolăneşti a fost cumpărat de la moşneni, printre care Bria şi nevasta lui 

Vlada 1160 , Dulceni 1161 , Prigoriţi şi Depusa 1162 au fost şi ele rumânite de Mihai. La Slăvileşti 

(Slăviteşti) a cumpărat o ocină de la Maia 1163 , iar satul Cârligaţi a fost stăpânit de Mihai prin 

împresurare, mai târziu Radu Mihnea dăruindu-l lui Iane vistierul, pentru dreaptă şi 

credincioasă slujbă 1164 . Satul Voevoda era domnesc în timpul lui Mihai Viteazul şi se 

răscumpărase în zilele lui Alexandru Iliaş 1165 , iar cu satul Guruiani Leon Tomşa îl miluieşte 

1156 D. A. Butculescu, op. cit., p. 15. Hrisovul domnesc de întărire a daniei se afla la începutul sec. XX în arhiva 

familiei Butculescu. Ruşii de Vede a fost oraş domnesc până in anul 1769 când Alex. Scarlat Ghica înzestrează 

cu această moşie mănăstirea „Sf.Spiridon” din Bucureşti. 

1157 Ştefan Nicolescu, Documente cu privire la istoricul mănăstirii Radu Vodă, în Bucureşti III, 1937, 1-2, p. 

191-192. Mihai a schimbat satul Măgurele (lângă Bucureşti) din zestrea doamnei Stanca cu jumătate din satul 

Islaz. 

1158 DIR, B, veac XVII, vol II, doc. 81, p. 77-79. Hrisov din 20 mai 1612 prin care domnitorul Radu Mihnea îi 

întăreşte satele lui Preda postelnic şi soţiei sale Florica. 

1159 Ibidem, vol III, doc. 106, p. 129-130. Hrisovul lui Alexandru Iliaş din 6 mai prin care restituie 

moştenitorilor satul. 

1160 Ibidem, doc. 234, p. 263. Cartea domnitorului Gavril Movilă din 27 oct. 1618 prin care îi miluieşte pe cei doi 

soţi cu ocină în Ciolăneşti. 

1161 Ibidem, doc. 340, p. 377-378. Hrisovul lui Gavril Movilă din iunie 1619 prin care întăreşte satul lui Turcan, 

Dragomir, Vlad, Marin, Groza şi urmaşii lor, după ce îl pierduseră în zilele lui Mihai Voievod, iar domnul Radu 

Şerban miluise cu el pe Raţ Mihai şi fiul lui. 

1162 Ibidem, doc. 416, p. 458-459. Hrisovul lui Gavril Movilă din 11 1620. 

1163 Ibidem, doc. 431, p. 474-475. Hrisovul lui Gavril Movilă din 5 febr. 1620. 

1164 Ibidem, vol IV, doc. 408, p. 396-397. Hrisovul din 12 apr. 1624 al domnitorului Alexandru Coconul. 

1165 DRH, B, vol XXI, doc. 81, p. 158-163. Hrisovul din 6 iunie 1626 prin care domnitorul Alexandru Coconul îi 

întăreşte satul lui Apostol mare paharnic.


pe Ieremia căpitan de sârbi şi steagul lui, după ce Mihai îl făcuse domnesc 1166 . Mihai a mai 

cumpărat şi satul Găuriciu de la cnezii locali ca apoi să-l dăruiască lui Turturea paharnic 1167 . 

Pentru neplata birului a fost confiscat satul Nenciuleşti, pe care mai apoi Gavril Movilă îl 

slobozeşte vechilor proprietari 1168 şi tot el cumpără satul Şuleşti, pe seama domniei 1169 . 

În Vlaşca Mihai Viteazul îi dăruieşte lui Ivan vel vornic două sate: Tihuleştii de 

lângă Plopi, confiscat pentru viclenie de la Enache postelnic şi Şerpăteştii, unde Ivan fusese 

comandant în bătălia cu turcii 1170 . Budenii de pe Câlnişte a fost cumpărat de Mihai de la 

megieşi şi i l-a dăruit jupanului Antonie Grama, pentru a repara o mai veche nedreptate 1171 ; 

Cămineştii i-a fost dăruit lui Zaharia vornic 1172 ; Cârtojani, rumânit de Mihai, i-a fost dat lui 

Andrei Călugărul, fost ban 1173 . Tudoran pitar a primit parte din satul Iaşi, pe care domnul îl 

cumpărase de la fiii lui Balea 1174 şi tot Mihai a rumânit cu sila satele Porumbeni şi Şovârcu, 

pe ultimul dăruindu-l lui Zaharia clucer 1175 . Acest sat va fi întărit din nou de Radu Şerban iar 

Matei Basarab îl va dărui mai târziu lui Albu comis, fiul lui Zaharia 1176 . Satul Zăvoi a fost 

cumpărat de Mihai de la cnezii locali şi dăruit apoi de Nicolae Pătraşcu lui Radu logofăt din 

Boari, pentru care dau hrisoave de întărire Simion Movilă şi Radu Mihnea 1177 . 

La începutul veacului al XVII-lea Simion Movilă îi dăruieşte lui Pană mare vornic 

mai multe sate printre care Budeni, Copăceni, Curta, Toporu, Trestenicu şi Crevenicu, pentru 

dreaptă şi credincioasă slujbă 1178 . 

Principalul izvor al domeniului boieresc şi domnesc al lui Radu Şerban era averea 

din moştenirea Craioveştilor, la care acesta a fost îndreptăţit prin mama sa Maria, fiica 

jupâniţei Anca din Coiani, fiica lui Pârvu Craiovescu 1179 . În judeţul Teleorman proprietatea 

funciară a acestora, pe care o stăpânea Radu Şerban, era grupată compact în jurul gurii şi 

bălţilor Călmăţuiului şi cuprindea, aşa cum reiese din hrisovul lui Mihnea Turcitul din 1589, 

satele Căcănău, Viişoara, Ducna şi Fântânelele în întregime, cu tot hotarul, reprezentând 

1166 Ibidem, vol XXV, doc. 22, p. 24-26. Hrisovul lui Matei Basarab din febr. 1635. 

1167 DANIC, Doc. Ist., DCXLI/3, Hrisovul lui Radu Mihnea din 1612. Cf. Ion Donat, op. cit., p. 224. 


1169 DANIC, A.N.C. XVII/47. Hrisovul lui Grigore I Ghica din 18 sept. 1664 prin care îl dăruieşte lui Socol 

logofăt. 

1170 DIR, B, veac XVI, vol. VI, doc. 208, p. 191-192. Hrisovul domnitorului Mihai Viteazul din 12 nov. 1595. 

1171 Ibidem, doc. 402, p. 390-39. Hrisovul lui Mihai Viteazul din 26 sept. 1600. 

1172 I. Donat, op. cit., p. 219. 

1173 DIR, B, veac XVII, vol. III, doc. 159, p. 185-187. Hrisovul lui Alexandru Iliaş din 18 ian. 1618. 

1174 Ibidem, B, veac XVI, vol. VI, doc. 328, p. 316-317. Hrisovul lui Mihai Viteazul din 20 mai 1598. 

1175 I. Donat, op. cit., p. 231. 

1176 Ibidem, p. 234. 

1177 DIR, B, veac XVII, vol. II, doc. 302, p. 340-342. Hrisovul lui Radu Mihnea din 11 dec. 1614. 

1178 DIR, B, veac XVII, vol I, doc. 37, p. 31-32. Hrisovul domnitorului Simion Movilă din 1 febr. 1602. 

1179 Constantin Rezachevici, Domeniul boieresc al lui Radu Şerban, în Studii, tom 23, nr. 3, p. 470

192 


partea lui Radu postelnic Craiovescu 1180 . Tot de la mama sa moştenise, printre alte cinci vii şi 

două la Viişoara şi Fântânele 1181 , singura achiziţie proprie fiind o ocină în satul Gropeni 1182 . 

Alte bunuri funciare de care a dispus domnitorul Radu Şerban au fost satele Drăgăşănii din 

Teleorman, cu care a înzestrat-o pe jupâniţa Marga 1183 , Vâlcenii, fost în Vlaşca, cu moşia 

căruia l-a miluit pe Damian iuzbaşa, pentru dreaptă slujbă 1184 şi Dulcenii, pe care i l-a dăruit 

lui Mihai Raţ 1185 . În Vlaşca, din vastul domeniu al lui Radu Şerban, situat în principal între 

Sabar, Argeş şi Dunăre, a beneficiat de o danie cu satul Glupavi Costea chehaia, răsplătit de 

domn pentru slujba ce o îndeplinise pentru el la Ţarigrad 1186 . 

Domeniul deţinut de Matei Basarab se înscrie în tendinţa generală a epocii de mărire 

a rezervei senioriale prin cumpărări sau acaparare, el urmând un drum mereu ascendent, 

favorizat de poziţia socială a lui Matei, ca mare boier şi apoi ca domn 1187 . 

Satele componente ale domeniului domnesc în vremea lui în Teleorman, azi cele mai 

multe dispărute au fost: Putineiu, confiscat de la Necula vistier 1188 , Cătun (pe apa Vezii), pe 

care l-a dăruit lui Nedelco vătaf Hagiu 1189 , Hurezi, unde l-a miluit pe Mareş logofăt 1190 , 

Blotori şi Gurguiaţi 1191 , Stăneşti şi Uieşti, ultimele două cu care va răsplăti pentru convertirea 

la religia ortodoxă doi străini: pe Gheorghe, căpitan de unguri, pe care l-a botezat „de a venit 

din întuneric la lumină” 1192 şi respectiv pe Tănasie al doilea portar, de lege evreiască, pe care 

l-a botezat şi cununat 1193 . 

Domnitorul Constantin Şerban a cumpărat în judeţul Teleorman, pe valea râului 

Vedea, mai multe ocini învecinate, pentru a-şi lipi hotarul între ele, la Comăneşti, Oroşani, 

Hurezi, Blotori (sate dispărute) şi Cucuieţi 1194 . Tot el i-a dăruit slugii sale Neagoe Secuianu 

1180 

DIR B, veac XVI, vol. V, doc. 420, p. 402-407. Hrisovul lui Mihnea Turcitul din 17 mai 1589. 

1181 

Ibidem, doc. 384, p. 364-366. 

1182 

Ibidem, veac XVII, vol. III, doc. 550, p. 617-618. Hrisovul lui Radu Mihnea din 2 dec. 1620 prin care 

întăreşte lui Albu Comis ocina din Gropeni, dăruită de Radu Şerban pentru dreaptă şi credincioasă slujbă. 

1183 

DRH, B, vol. XXIV, doc. 257, p. 344 -346. Hrisovul lui Matei Basarab din 6 mai 1634 prin care îi întăreşte 

jupîniţei Marga satul ei de zestre. 

1184 

Ibidem, vol. XXV, doc. 42, p. 55-56. Porunca lui Matei Basarab din 2 apr. 1635. 

1185 

Vezi supra, nota 46. 

1186 

I. Donat, op. cit., p. 224. 

1187 

Iolanda Micu, Radu Lungu, Domeniul lui Matei Basarab, în RI, tom 35, nr. 12, 1982, p. 1314 

1188 

DRH, B, vol XXV, doc. 362, p. 406. Porunca din 10 aug. 1636 a lui Matei Basarab care îi priveşte pe 

Gheorghe ăpitan şi Gâlcă iuzbaşa din Ruşii de Vede, miluiţi cu acest sat. 

1189 

DANIC, Mrea Cozia, L/11. Hrisovul lui Matei Basarab din 11 aprilie 1654 prin care întăreşte boierului său 

Cârstea satul Mitreşti şi ocină la Cătun,care era moşie domnească din zilele lui Mihai Voievod. 

1190 

DANIC, M-rea Câmpulung, XVII/2. Scrisoarea lui Matei Basarab din 15 febr. 1648 

1191 

Iolanda Micu, Radu Lungu, op. cit., vezi Lista proprietăţilor lui Matei Basarab. 

1192 

BCS, LXXX/8. Cf. Iolanda Micu, Radu Lungu, op. cit., p. 1318 

1193 

DANIC, Mitrop. Ţ. Rom., CXXIX/4 cf. Ibidem, p. 1319 

1194 

DANIC, A.N.XXX/11. Cartea a doisprezece boieri hotarnici din 6 nov. care hotărnicesc 

moşiile domnului Şerban Cantacuzino.


fost mare postelnic, satul Bărbăteşti, pe care l-a cumpărat pe banii lui pentru că l-a însoţit în 

pribegie 1195 . 

Antonie vodă din Popeşti a deţinut în judeţul Teleorman două proprietăţi cu care îşi 

miluieşte doi slujbaşi, pe Matei postelnic, cu satul Mărzăneşti, pe care îl confiscase de la 

Udrişte spătar 1196 şi pe Stoichiţă spătar din Plosca, cu ocină în Gurguiaţi 1197 . 

Singurul sat cunoscut din Teleorman în domeniul lui Şerban Cantacuzino, socrul 

agăi Constantin Bălăceanu, este satul Bărbăteşti pe apa Vezii, pe care l-a cumpărat de la 

Neagoe Secuianu în timpul boieriei, când era mare spătar 1198 . 

Fără a intra în amănuntele statutului juridic al daniilor domneşti, trebuie precizat că 

acestea erau revocabile, de unde necesitatea reconfirmării stăpânirii asupra lor din când în 

când, majoritatea hrisoavelor domneşti fiind acte de întărirea daniilor şi doar un număr 

restrâns reprezentând actele de danie propriu-zisă, fapt care explică, pe lângă alte motive, 

necesitatea hrisoavelor domneşti de întărire pentru împiedicarea revocării sau confiscării 1199 . 

Analizând comparativ datele ce privesc satele atestate documentar, de exemplu pe 

teritoriul actual al judeţului Teleorman şi daniile făcute de domnitorii români în decurs de trei 

veacuri, se poate constata că domnii erau stăpânii efectivi asupra unei părţi întinse a judeţului. 

Astfel din cele aproximativ 196 sate a căror existenţă este cunoscută prin documentele de 

arhivă până la sfârşitul sec. al XVII-lea, 55, adică mai mult de un sfert din ele (28,06%) erau 

posesiuni domneşti. Modalităţile în care acestea au intrat în patrimoniul domniei respectă 

căile generale de constituire şi dezvoltare a domeniului domnesc. Cele mai multe proprietăţi, 

în număr de 22, au fost obţinute prin cumpărare, 9 proprietăţi prin confiscare, 10 proprietăţi 

prin moştenire, 2 proprietăţi prin schimb, iar 13 au provenienţă neclară. Principalii beneficiari 

ai daniilor au fost mănăstirile, multe dintre ele ctitorii ale domnitorilor care le-au înzestrat, 

precum şi boierii, dregători şi slujbaşi, miluiţi pentru servicii către domnie, care, la rândul lor, 

îşi formează şi dezvoltă propriile domenii feudale. 

2. Mari boieri şi domeniile lor în judeţele Teleorman şi Giurgiu 

În Ţara Românească stăpânirea funciară a crescut începând chiar din sec. al XIV–lea, 

consolidându-se treptat, ierarhia funciară devenind treptat o ierarhie militară şi politică, din ce 

în ce mai puternică 1200 . Astfel, cu timpul, domeniul eminent al domnului pierde locul 

1195 

DANIC, A.N.XXX/16. Hrisovul lui Radu Leon din 17 febr. 1665. Ibidem, Ms. 690, f. 135. Cartea lui 

Constantin Şerban din . 

1196 

DANIC, M-rea Radu Vodă, XLII/43. Cartea lui Antonie Vodă din Popeşti . 

1197 

DANIC, A.N. CVII/11. Hrisovul lui Antonie din Popeşti din 4 ian. 1672. 

1198 

DANIC, A.N. XXX/19. Zapisul lui Neagoe Secuianu din 2 aprilie 1671. 

1199 

I. C. Filitti, op. cit., p. 269. 

1200 

Istoria Românilor, vol. IV, Buc., 2001, p. 119.

194 


principal în proprietatea pământului, luându-i locul domeniul boieresc. În sec. al XVII-lea 

rangul nobiliar era statuat de întinderea domeniului şi de numărul de sate stăpânite. Dar, 

dincolo de mărimea averii, boieria era un privilegiu raportat direct la autoritatea domnească, 

când noţiunea de boier era sinonimă cu cea de dregător 1201 de la care decurgea o apreciabilă 

sursă de sporire a câştigurilor. Principalul izvor de venit boieresc rezultă din exploatarea 

domeniilor funciare – prin creşterea animalelor, cultivarea pământului cu cereale, pometuri, 

vii, din activităţi ca piscicultura, morăritul ş.a. şi nu în rare cazuri prin implicarea în negoţ. 

Reconstituirea domeniilor familiilor boiereşti şi mai ales pe un spaţiu delimitat, care trebuie 

rupt din domeniul întreg, prezintă dificultăţi atât în ceea ce priveşte stabilirea provenienţei 

tuturor proprietăţilor şi data la care s-a intrat în posesia respectivă, dar şi date despre soarta lor 

ulterioară, constituirea şi evoluţia domeniilor funciare medievale reprezentând un proces 

deosebit de dinamic 1202 . 

Modalităţile de dobândire a proprietăţii funciare în judeţele Teleorman (Pl.X) şi 

Giurgiu (Pl.XI) sunt cele general valabile: moştenirea de la predecesori (a cărei origine şi dată 

s-au pierdut în timp), cumpărăturile, zestrea intrărilor feminine în familie, înfrăţirile 

conjuncturale şi nu în ultimul rând dania domnească, care a stat probabil la baza întemeierilor 

funciare. Numărul şi întinderea domeniilor feudale în decursul celor câteva veacuri necesită 

un studiu amplu, prin analizarea şi coroborarea documentelor din arhive 1203 , dar se poate 

aprecia că cel puţin pentru secolele XVI şi XVII există câteva exemple de vaste domenii 

familiale, după cum vom vedea, concentrate în jurul unui nucleu care poate fi sau nu 

reşedinţă. 

Asupra boierilor Bălăceni, despre care tradiţia familiei consideră că au intrat în 

istorie printr-un cneaz care ar fi trăit în a doua jumătate a sec. al XIII-lea 1204 , ipoteză 

neverificată de izvoare, căci toponimul Bullaciani din textul târziu al lui Luccari pe care se 

bazează această prezumţie referindu-se de fapt la mănăstirea din Prilep numită şi Bullaciani, 

unde a fost înmormântat Marco Kraljevič, mort în bătălia de la Rovine 1205 , iar un Constantin 

ot Balaci, căpetenie în oastea lui Mircea cel Bătrân ar fi întemeietorul neamului 1206 . Primul 

document cunoscut este un hrisov din 1532 prin care domnitorul Vlad Înecatul întăreşte 

stăpânirea în devălmăşie a ocinii de la Balaci 1207 . Moşia de la Balaci va rămâne în continuare 

1201 Ibidem, vol. V, p. 409. 

1202 C. Rezachevici, op. cit., p. 469. 

1203 Oana Mădălina Popescu, op. cit., 2008, p. 240-247. 

1204 C. Bălăceanu Stolnici, Cele trei săgeţi: Saga Bălăcenilor, Buc., 1990, p. 8-9. 

1205 N. Constantinescu, Ecaterina Ţânţăreanu, op. cit., p. 168, nota 9. 

1206 C. Bălăceanu Stolnici, op. cit., p. 1. 

1207 Şt. Greceanu, op. cit., p. 96.


în indiviziune, astfel încât în 1556, Pătraşcu cel Bun o întăreşte din nou fraţilor Spată, Moş, 

Stan, Gialapi şi unei surori căsătorită cu Ghiuraproca. Moşia a fost sporită prin două părţi 

cumpărate de Spată în intervalul de timp dintre cele două documente 1208 . La sfârşitul anului 

1569 Alexandru Mircea emite un hrisov prin care îi întăreşte lui Dragomir logofăt părţi de 

moşii la Balaci, cumpărate de la mai mulţi megieşi cu fiii lor, care s-au vândut rumâni pentru 

că nu şi-au putut plăti dările, căci fuseseră birari de curte. În acelaşi document se mai întăresc 

şi alte moşii în Teleorman, Găguleştii şi Stoileştii, situate cel mai probabil lângă Balaci 1209 . O 

lungă perioadă moşia de reşedinţă din Balaci nu mai este amintită în documente, până spre 

sfârşitul sec. al XVII-lea, când cronicile interne menţionează începerea lucrărilor de 

construcţie a unei măreţe reşedinţe nobiliare la Balaci, pe care Constantin Bălăceanu, ginerele 

domnului, nu va reuşi să le termine în timpul vieţii sale, dar care nu figurează totuşi printre 

moşiile confiscate de la familie de Constantin Brâncoveanu precum Băbiciul, Gârcovul, 

Uluiţii. Pe acestea domnul le va dărui Mănăstirii „Sf. Pavel” de la Muntele Athos 1210 . Despre 

moşia de baştină de la Balaci se va aminti apoi sporadic, într-un document târziu din 1734, în 

legătură cu fiul agăi, Ioan Bălăceanu, graf al Sf. Imperiu Romano-German şi mai apoi în 

testamentul domnitorului Grigore Ghica, care lasă spitalului Sf. Pantelimon acea jumătate din 

moşia Balaci care i-a aparţinut lui Constantin aga Bălăceanu, cealaltă jumătate rămânând 

indiviză în proprietatea celorlalţi Bălăceni 1211 . 

În cea de-a doua jumătate a sec. al XVII-lea o creştere semnificativă a posesiunilor 

bălăceneşti coincide cu ridicarea în dregătoriile importante şi cu locuri în sfatul domnesc, ca 

partizani ai domniei şi mai ales ca rude apropiate ale lui Şerban Cantacuzino, a lui Badea, 

mare vornic şi caimacam al Ţării Româneşti în mai multe rânduri şi a fiului său Constantin, 

mare agă, ajuns general în armata austriacă, unde fusese trimis ca sol de către Şerban 

Cantacuzino, socrul său, a lui Pătraşco fratele lui Badea, mare şetrar şi mare sluger cu fiul său 

Barbu, mare clucer 1212 . 

Astfel Badea vătaf cumpără o moşie în Belitori, în 1213 şi apoi, în 1661 

cumpără rumâni cu părţile lor de moşie în Dulceni 1214 . În anul 1655, Pătraşcu Bălăceanu 

cuparu şi jupâneasa lui Chira primesc hrisov de întărire de la domnul Constantin Şerban şi 

pentru unele proprietăţi din judeţul Teleorman, cum sunt moşia Ludăneasca din satul 

1208 Ibidem, p. 97. 

1209 Ibidem, p. 101-102. 

1210 Ibidem, p. 124. 

1211 Ibidem, p. 126, 128. 

1212 N. Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători, p. 111-114. 

1213 Cat. Doc. Ţ. Rom., VII, doc. 363, p. 170. 

1214 Doc. Tel., doc. 435, p. 195.

196 


Răzmireşti, moşia Calofireasca şi satul Gavăneşti, primele cumpărate de socrul său Ştefan 

cihodaru şi ultimul plătit de Pătraşcu în numele soacrei sale, ceea ce duce la presupunerea că 

făceau parte din zestrea Chirei, alături de Doiceşti, Măneşti şi alte sate din Dâmboviţa 1215 . 

Spre sfârşitul sec. al XVII-lea, mai multe documente îl prezintă pe Matei Bălăceanu, fiul lui 

Pătraşco, într-o serie de tranzacţii funciare: în anul 1692 vinde moşia satului Plosca, pe care o 

cumpărase de la vărul său Teodosie călugărul, în mirenie Tudoran clucer 1216 , în anul 1696 

vinde partea sa din moşia Negreasca 1217 , mai târziu, în 1700, dintr-o carte de hotărnicie 

reieşind că acesta vânduse şi alte moşii la Aldeasca şi Guzeanii de Sus 1218 . Aşa cum se poate 

observa domeniul nobiliar teleormănean al Bălăcenilor, deşi remarcabil ca vechime nu 

cunoaşte o mare extindere, importanţa lui limitându-se la statutul de baştină a familiei care a 

preferat Bucureştiul, unde a întemeiat o mahala 1219 sau la consolidarea prin cumpărări masive 

a domeniului din Romanaţi, de pe Valea Oltului ori a celui din Dâmboviţa, provenit iniţial pe 

linie feminină, prin zestre 1220 . 

Istoria domeniului teleormănean al Năsturelilor, o altă familie renumită, nu numai 

prin blazonul aristocratic ci şi prin oamenii de cultură pe care i-a zămislit, îşi poate avea 

originea ante 1511, când Vlad cel Tânăr, domnul Ţării Româneşti îi întăreşte lui Vârjoghie 

sluger din Voevodeşti satul Zimnicele tot, cu formulele consacrate de “vechi şi drepte ocini şi 

dedine”, pentru a nu se aplica prădalica şi se consemnează îndeplinirea “dării calului” 1221 . O 

jumătate de secol mai târziu, Mircea Ciobanul îi întăreşte fiului său Cândea medelnicer, 

Zimnicele toate şi alte sate dinprejur – Ulmuleţul, Scăeştii, Futeştii, Voevodeştii, de la gura 

Vedei şi desface frăţia pe care Vârjoghie o făcuse înainte cu fratele său vitreg Stan din Fiereşti 

şi fii lui, Vârjoghie logofăt şi Udrişte Beceriu. Pricina este probabil prima dintr-un lung şir de 

procese şi judecaţi pentru aceste sate şi moşii, pentru care se vor lupta, mai mult de un secol, 

cele două familii pornite se pare dintr-un strămoş comun, tot un Vârjoghe, Baloteştii, urmaşii 

direcţi ai lui Vârjoghe sluger şi Năsturelii din Hereşti, descendenţii lui Stan. În anul 1602 

Simion Movilă îi întăreşte lui Vintilă paharnic, ginerele lui Cândea pârcălab şi jupânesei sale 

Maria, toate satele şi moşiile din jurul Zimnicei, inclusiv Voevodeştii, pe care, în timpul 

domniei lui Mihai Viteazul, Radu Năsturel o împresurase, deoarece se căsătorise cu o fată 

1215 Şt. Greceanu, op. cit., p. 105-106. 

1216 Doc. Tel., doc. 684, p. 280. 

1217 Ibidem, doc. 708, p. 288. 

1218 Ibidem, doc. 726, p. 294. 

1219 C. Bălăceanu Stolnici, op. cit., p. 43. 

1220 Şt. Greceanu, op. cit., p. 112-114. 

1221 DRH, B, vol. II, doc. 90, p. 186-187.


“din casa voievodului” şi obţinuse pentru aceasta carte 1222 . Se pare că după ce Mircea 

Ciobanul i-a tăiat capul lui Cândea, aceste moşii le-au fost donate boierilor Nănoveni, dar au 

fost apoi recuperate de Baloteşti, astfel încât în anul 1621 Ivaşcu postelnic va primi carte de 

mărturie pentru dreptul lui asupra moştenirii de la Cândea 1223 . În anul 1631 Radu Năsturel şi 

Ivaşcu vornic Balotescu se învoiesc “după multe prigoniri şi judecăţi, să stăpânească moşiile 

de-a valma, ca mai nainte” 1224 . 

În timpul domniei lui Matei Basarab, care şi-a manifestat o preferinţă pronunţată 

pentru rudele sale din sfatul domnesc, Radu Năsturel, tatăl doamnei Elena, care ajunsese mare 

vistier şi mare logofăt şi fiii lui, Udrişte, logofătul “de taină” al domnului şi Cazan, 

ispravnicul de Bucureşti 1225 , şi-au însuşit, fără judecată, toate satele din Teleorman pentru 

care se luptaseră, dar numai până la moartea rudei domneşti. Imediat ce se urcă pe tron 

Constantin Şerban le dă hrisov de întărire pentru aceste sate lui Vintilă iuzbaşa şi Cânda din 

Baloteşti, stabileşte despăgubirile pe care trebuie să le primească pentru cei 22 de ani cât au 

fost lipsiţi de ele, dar hotărăşte să fie exploatate pe din două cu Năsturelii 1226 . 

La scurt timp satele Ulmuleţi şi Zimnicea Mare sunt pomenite într-un zapis din 1662 

prin care Cândea postelnic Balotescu se învoieşte să stăpânească aceste moşii cu Cazan 

postelnic Năsturel 1227 . 

Probabil că disputa între cele două familii pe aceste sate s-a stins şi de la sfârşitul 

sec. al XVII-lea îi găsim pe strănepotul lui Cazan, Şerban postelnic Năsturel, care cumpărase 

partea lui Pârvu, pe fiul lui Vintilă clucer Balotescu de la Futeşti 1228 , care deţineau partea 

Tudoscăi Balotescu din acel sat 1229 şi pe Matei Balotescu, împuterniciţi de cartea lui 

Constantin Brâncoveanu din anul 1699 să adune toate veniturile moşiei Zimnicea 1230 . 

În judeţul Teleorman boierii din Hereşti au deţinut şi alte proprietăţi, cum fusese o 

ocină în Tămăşeşti, vândută de Radu postelnic lui Hera logofăt pentru 8000 de aspri 1231 , dar 

cele mai multe provenind din moştenirea Elinei, doamna lui Matei Basarab, care îi lasă prin 

testament lui Toma Radu, fiul cărturarului Udrişte Năsturel, averea pregătită pentru Matei, 

1222 DIR, B, veac XVII, vol. I, doc. 61, p. 49-51. 


1224 Doc. Tel., doc. 191, p. 106. 

1225 Petre V. Năsturel, Genealogia Năsturelilor, în Revista pentru Istorie, Arheologie şi Filologie, vol. XI, partea 

I, Buc., 1910, p. 290. 

1226 Ibidem, p. 289. 

1227 Doc. Tel., doc. 448, p. 199. 

1228 Ibidem, doc. 685, p. 280. 

1229 Ibidem, doc. 706, p. 286. 

1230 Ibidem, doc. 718, p. 291. 

1231 Petre V. Năsturel, op. cit., p. 40.

198 


fratele lui, crescut ca fiu în casa domnitorului şi mort de tânăr 1232 . Astfel Toma Radu Năsturel 

rămăsese stăpân de rumâni care se vânduseră cu părţile de moşie din Nenciuleşti doamnei 

Elina şi pe care îi eliberează prin răscumpărare 1233 şi de asemenea eliberează rumâni în satul 

Sârbi 1234 . În anul 1664 el îi vinde lui Dumitraşco logofăt două moşii învecinate: Calomfireşti 

şi Trudeşti 1235 , iar în 1671 îl găsim printre cei 22 de părtaşi ai moşiei Ulmenii de Sus 1236 . Tot 

din moştenirea doamnei Elina beneficiază şi nepoata sa Anghelina, fiica fratelui său Cazan, 

căsătorită cu Cârstea clucer, care primeşte satul Mitreşti şi o vie în Cătun, pe apa Vezii 1237 . 

O nouă situaţie tensionată privind domeniul boieresc al Năsturelilor apare după 

moartea lui Matei Basarab şi a Elinei, când domnitorul Grigore I Ghica îl miluieşte pe 

Constantin Cantacuzino cu satul Pietrele, care fusese luat pe seama domniei, pentru care Radu 

spătar Năsturel primeşte în anul 1660 despăgubire de 400 de taleri. Mai târziu, Elina, văduva 

lui Constantin Cantacuzino, îi dă zapis lui Radu Năsturel că îi vinde satul, ca mai apoi, în anul 

1679, Şerban Cantacuzino să răscumpere acelaşi sat de la Radu mare ban 1238 . 

Despre cuibul rezidenţial al familiei „ot” Fiereşti/Hereşti nu insistăm, pentru ca într- 

un alt capitol s-a prezentat pe larg meritul edificării de către aceştia a unui adevărat palat, 

piesă unică a arhitecturii civile munteneşti din secolul al XVII-lea. 

Un domeniu seniorial de mai mici dimensiuni pe care îl putem urmări documentar în 

judeţul Teleorman peste un secol este cel întemeiat de Dan Danilovici, ruda prin alianţă a lui 

Mihnea Turcitul, duşman de neîmpăcat al lui Mihai Viteazul, dar devotat Movileştilor 1239 . 

Fără a putea preciza unde şi-a avut reşedinţa, din anul 1588 îl găsim pe Dan al doilea vistier 

stăpân de moşie la Ostra, unde se înfrăţise cu Cazan stolnic şi cu fraţii acestuia pentru o sumă 

de bani şi “le-a făcut şi mult bine” 1240 . La Gabrov a cumpărat întâi o parte de moşie cu 

rumâni, în vremea domniei lui Mihnea Turcitul, pe care i-a dat-o ca zestre fiicei sale Maria, 

apoi două părţi de moşie cu rumâni, fiecare cu câte 5000 de aspri, întărite de Simion Movilă 

în anul 1602 1241 . La o dată neprecizată, cel mai probabil în toamna lui 1596, Dan vistier, 

profitând de dezordinile provocate de pustiitoarele atacuri turco-tătărăşti a “împresurat” moşia 

1232 

Viorica Diaconescu, Două documente româneşti din sec. al XVII-lea, în Studio Bibliologica, vol. III, Buc., 

1969, p. 841-849. 

1233 

Doc. Tel., doc. 487, p. 210. 

1234 

Ibidem, doc. 453, p. 200. 

1235 

Ibidem, doc. 455 şi 456, p. 201. 

1236 

Ibidem, doc. 546, p. 231. 

1237 

Ibidem, doc. 369, p. 172-173. 

1238 

N. Iorga, Despre Cantacuzini, Studii istorice bazate în parte pe documentele inedite din arhiva d-lui G. Gr. 

Cantacuzino, Buc., 1902, p. 240, 246. 

1239 

N. Stoicescu, op. cit., p. 47-48. 

1240 

DIR, B, veac XVI, vol. V, doc. 383, p. 364. 

1241 

Ibidem, veac XVII, vol. I, doc. 49, p. 40-41.


Sărăcineştii de Jos, vecină cu Gabrovul 1242 şi tot lângă Gabrov Dan vornic avusese şi satul 

Găvăneşti, pe care ginerele său, Hrizan postelnic, şi Tatu logofăt, nepot de la altă fiică şi frate 

cu Marco Danovici, îl vânduseră în anul 1622 1243 . 

O nouă parte va fi adăugată domeniului familial de către Marco Danovici din 

Orbeasca, ajuns mare armaş în sfatul domnesc al lui Matei Basarab şi mare vornic în cel al lui 

Constantin Şerban. El şi fiul său Tudor căpitan cumpără noi trupuri de moşie în Ludăneşti, tot 

lângă Gabrov, prima în 1647, pentru o mie de bani 1244 , a doua în 1655, pentru 5 ughi 1245 şi a 

treia, cu 3 ughi în 1659 1246 . Pentru unele moşii din Teleorman, pentru care pretindea că ar 

avea drepturi, Marco Danovici a trebuit să se judece, în primul rând cu rudele soţiei sale Rada, 

nepoata lui Dumitru din Cepturi, cărora domnul le-a dat hrisov de întărire a satelor Dădeştii, 

Gorgeştii, Tecucenii şi Roşii, la ultimele trei considerându-se îndreptăţiţi şi soţii Danovici 1247 . 

Apoi s-a judecat înaintea domnului, în anul 1647, pentru moşia Plosca, pe care o revendica 

pentru că ar fi fost cumpărată de bunicul său Dan vornic 1248 . 

O ultimă parte din averea Danovicilor este menţionată documentar în anul 1700, într- 

o carte de hotărnicie, din care rezultă că Marco mare armaş cumpărase la Aldeşti 52 stânjeni şi 

la Bucureşti 10 stânjeni. Pe aceştia din urmă i-a dat lui Bunea Grădişteanu în schimbul altor 

62 de stânjeni în moşia Guzeanilor 1249 . 

Pentru reconstituirea domeniului boieresc pe care Bunea-Vâlcu Grădişteanu l-a 

întemeiat, în judeţele Teleorman şi Vlaşca, prin numeroase achiziţii de sate şi moşii, mărit 

considerabil de către urmaşii săi încă două generaţii, trebuiesc aflate întâi originile acestei 

imense averi, mostră de acumulare funciară în sec. al XVII-lea. Bunea-Vâlcu era fiul lui 

Vâlcu logofăt din Orbeasca, despre care nu se ştie decât că a început şirul cumpărăturilor de 

moşii în Gabrov, în timpul domniei lui Mihai Viteazul 1250 , posesiune pe care o completează 

cu alte două ocini în valoare totală de 11.000 aspri pe care le cumpără în 1612 1251 şi 1613 1252 . 

A mai cumpărat, de asemenea, şi jumătate de sat şi moşie cu rumâni la Şovărăşti 1253 . După 

moartea lui Vâlcu, văduva sa, jupâniţa Maria a reglementat averea din Gabrov plătind 700 de 

1242 Ibidem, doc. 412, p. 466-467. 


1244 Doc. Tel., doc. 341, p. 164. 

1245 Ibidem, doc. 387, p. 180. 

1246 Ibidem, doc. 423, p. 191. 


1248 Doc. Tel., doc. 339, p. 163. 

1249 Ibidem, doc. 726, p. 294. 


1251 Ibidem, doc. 90, p. 88-89. 

1252 Ibidem, doc. 192, p. 207-208. 

1253 Cat Doc. Ţ. Rom., vol. IV, doc. 1562, p. 678-681.

200 


aspri pentru o ultimă parte de moşie, pentru care primeşte hrisov de întărire de la Gavril 

Movilă, în anul 1620 1254 . 

De la tatăl său vitreg, Dumitru Zenţea, vornic din Mogoşeşti, Bunea-Vâlcu a primit 

satul Grădiştea de Jos pentru 56.000 de aspri, întărit cu carte şi blestem de însuşi patriarhul 

Ierusalimului, Teofan, moşia Grădiştioara şi moşia cu viile din Albaşi, cumpărate tot de 

Dumitru vornic. De altfel la Grădiştea îşi aşează reşedinţa după care ia patronimicul 

Grădişteanu şi ctitoreşte o biserică, unde de altfel este şi înmormântat 1255 . 

Din anul 1629, când Bunea logofăt cumpără o ocină la Grădiştea de Sus, lângă 

Mogoşeşti, cu 900 de bani 1256 începe seria cumpărărilor masive de moşii şi corpuri de moşii, 

cu o tendinţă vizibilă de concentrare a satelor domeniale, atât cele din judeţele Teleorman şi 

Vlaşca, cât şi a celor din Dâmboviţa sau Muscel. 

La Lăceni, Bunea-Vâlcu logofăt cumpără în anul 1630 rumâni cu părţile lor de 

moşie, în valoare de 41.500 de bani 1257 , apoi repetă achiziţiile de ocini în sat, fără rumâni, în 

cinci tranşe: în 1633 cumpără o dată două părţi de moşie cu câte 800 de aspri 1258 , altă dată o 

parte, pentru aceeaşi sumă 1259 şi încă o parte, tot cu 800 de aspri 1260 ; în anul 1637 încheie un 

zapis de vânzare cumpărare pentru 5 ughi şi 5 costande 1261 şi ultimul act datează din 1650, 

când pentru o parte de moşie plăteşte 4 ughi 1262 ; între anii 1637-1651 Bunea-Vâlcu 

Grădişteanu cumpără la Lăceni, în 10 tranşe succesive, părţi de moşie cu sau fără rumâni, în 

valoare totală de 30 ughi, 14.500 de aspri şi 15.200 de bani; în anul 1639 el face trei achiziţii 

de rumâni cu părţile lor de moşie la Comişi, pe 26 de ughi 1263 şi la Româneşti (Românaţi) 

pentru 2200 de bani 1264 ; în 1640 cumpără două trupuri de moşie în Câineni cu 1950, respectiv 

900 de bani 1265 ; la Ludăneşti achiziţionează alte două trupuri cu 30 de ughi 1266 şi la Marmura 

o parte de moşie cu 300 de bani 1267 . În acelaşi an începe seria cumpărăturilor la Duşăşti 1268 şi 

1254 

DIR, B, veac XVII, vol. III, doc. 428, p. 469-470. 

1255 

Victor Brătulescu, Biserica din Grădiştea-Vlaşca, în BCMI, an XVIII, fasc. 42, 1924, p. 174-176. 

1256 

DRH, B, vol. XXII, doc. 368, p. 684-685. 

1257 

Ibidem, vol. XXIII, doc. 181, p. 300-301. 

1258 

Ibidem, vol. XXIV, doc. 80, p. 207. 

1259 

Ibidem, doc. 97, p. 128-129. 

1260 

Ibidem, doc. 152, p. 204. 

1261 

Cat. Doc. Ţ. Rom., vol. IV, doc. 985, p. 447. 

1262 

Doc. Tel., doc. 350, p. 166. 

1263 

Cat. Doc. Ţ. Rom., vol. IV, doc. 1509, p. 651-652. 

1264 

Ibidem, doc. 1539, p. 668. 

1265 


1266 

Ibidem, doc. 244, p. 118. 

1267 

Ibidem, doc. 242, p. 116-117. 

1268 Ibidem.


Duşăştii de Sus 1269 , pe care, în etape succesive, o continuă până în 1657 1270 , pentru care a 

plătit un total 850 de bani, 1500 de aspri, 49 de ughi şi 3 costande de aur. 

Tot Bunea cumpără în anul 1642 rumâni cu moşiile lor în Comăneşti, cu 18 ughi 1271 

şi în aceeaşi perioadă o parte de ocină la Grozeşti, cu 900 de bani, unde mai cumpără o parte 

în 1646, cu 700 de bani 1272 . În acelaşi an, în hrisovul prin care Matei Basarab îi întăreşte 

boierului Bunea proprietăţile, sunt specificate în Teleorman şi partea de moşie Calofireasca, 

luată cu 2000 de aspri, şi moşia de 120 de stânjeni de la Găvăneşti, pentru care a plătit 1700 

de aspri, alţi rumâni cu ocinile lor la Rumânaţi. În Vlaşca sunt întărite moşia de la Grădiştea 

din Coastă, moştenită de la mama lui, jupâneasa Maria, şi părţile cumpărate de el aici de la 

mai mulţi megieşi, împreună cu viile de la Albaşi, pentru care a plătit în total 4050 de aspri, 

precum şi moşia cu via din Budeni, care l-a costat 6100 de aspri, pe lângă alte sate şi moşii 

din Muscel, Dâmboviţa, Saac, Slam şi Brăila 1273 . În anul 1651 Bunea sluger Grădişteanu 

cumpără 3 rumâni cu moşiile lor la Finţeşti, cu 6600 de bani 1274 şi alţi rumâni cu moşiile lor la 

Orbeasca de Sus, pentru 6480 de bani 1275 ; în anul următor alţi megieşi din Boteni-Vlaşca i s- 

au vândut cu moşiile lor din acest sat 1276 . Acelaşi Bunea, ajuns vistier cumpără trei rumâni cu 

fiii şi moşiile lor la Balomireşti, cu 12.2000 de bani 1277 şi jumătate din satul Năneşti din 

Vlaşca, ultimul fiind întărit de Matei Basarab prin hrisovul din 26 decembrie 1655 1278 , în care 

se întăreşte şi o ultimă cumpărare de moşie cu rumâni la Grădiştea de Jos. Bunea a fost 

proprietar şi la Ulmenii de Sus, unde cumpărase 280 de stânjeni, la care era parte şi fiul său 

Vâlcu, după cum se menţionează într-un document din 1671 1279 . 

Toţi cei trei fii ai lui Bunea Grădişteanu, Vâlcu, Grigore şi Nica au avut o bună 

ascensiune politică, ei fiind, ca mari dregători, membri în divanul domnesc. Acesta a fost 

probabil şi unul din motivele pentru care au reuşit să sporească substanţial averea şi aşa 

bogată a tatălui lor. Dintre ei numai Nica, ajuns mare armaş, se pare că nu a avut o preocupare 

constantă şi de lungă durată de a procura noi posesiuni. Doi din fiii acestuia i-au urmat 

exemplul şi nu au avut nici dregătorii, unul singur, Bunea, contribuind alături de ceilalţi doi 

Grădişteni, unchii săi, la creşterea vastului domeniu seniorial al familiei. De altfel, în zapisul 

1269 Ibidem, doc. 251, p. 120-121. 

1270 Doc. Tel., doc. 407, p. 186. 

1271 Ibidem, doc. 794, p. 347. 

1272 Doc. Tel., doc. 337, p. 163. 

1273 DRH, vol. XXI, doc. 217, p. 242-245. 


1275 Ibidem, doc. 511, p. 184. 

1276 DRH, vol. XXXVII, doc. 86, p. 73. 

1277 Cat. Doc. Ţ. Rom., vol. VIII, doc. 689, p. 320-321. 

1278 Ibidem, doc. 752, p. 347. 

1279 Doc. Tel, doc. 547, p. 232.

202 


din 19 septembrie 1665, prin care Vâlcu şi Grigore împart moştenirea ţinută până atunci 

împreună, Nica nu figurează, astfel încât cele mai multe proprietăţi din judeţul Teleorman, 

cum sunt Lăcenii cu toate achiziţiile dimprejur, dar şi cele de la Târgovişte, ajung la Vâlcu, 

Grigore luând Poienarii, Şovărăştii şi Năneştii în Vlaşca 1280 . 

Primul fiu al lui Bunea-Vâlcu, Vâlcu Mogoşescu, care a urcat în ierarhia politică de 

la logofăt până la cele mai înalte trepte ale dregătoriei, cele de mare vornic şi mare vistier şi 

care a murit ucis din porunca domnitorului Şerban Cantacuzino 1281 , a continuat rânduiala 

instaurată de părintele său şi a cumpărat numeroase proprietăţi funciare, începând din anul 

1657 când cumpără 100 de stânjeni la Mirceşti 1282 cu 15 ughi, după care achiziţionează aici 

peste 650 stânjeni de moşie, pentru care a plătit în total 63 de ughi, 8 costande şi 5100 de 

bani, ultimul act datând din 8 ianuarie 1671 1283 . De altfel, este de observat aceeaşi tendinţă de 

concentrare a moşiilor cumpărate în jurul Lăcenilor, pentru că satul Mirceşti, deşi se afla în 

Vlaşca, era probabil chiar în hotar cu acesta. Foarte aproape erau şi satele Zărneşti, unde 

cumpără în patru tranşe, din ianuarie până în septembrie 1675 peste 1000 de stânjeni de moşie 

cu suma de 116 ughi 1284 şi Grozeşti, în care răscumpără o moşie zălogită cu 25 de ughi 1285 şi 

unde mai cumpără apoi o altă funie de pământ 1286 . Vâlcu continuă extinderea latifundiului sau 

spre sud, cumpărând mai multe funii de moşie la Ludăneşti, în valoare de 75 ½ ughi şi 1200 

de bani, între 1670-1677 1287 , aproape de Trudeşti, unde moştenise o proprietate şi mai adaugă 

şi el în 1677 o altă parte de moşie la Duşăştii luaţi de tatăl său. 

Cel de-al doilea fiu, Grigore Grădişteanu, ajuns în diverse dregătorii în sfatul 

domnesc, până la mare serdar şi mare logofăt 1288 , urmează şi el politica de creştere a 

domeniului feudal şi din anul 1666 începe seria cumpărăturilor repetate în acelaşi sat, la 

Netoţi 1289 . Aici, între 1671 şi 1678 a cumpărat şi a stăpânit aproape 1000 de stânjeni de 

pământ şi alte părţi de moşii, pentru care, în numai 8 ani a încheiat 17 acte de vânzare- 

cumpărare. Dar soarta acestei moşii, acumulată cu atâta râvnă, este cunoscută din hrisovul 

domnitorului Constantin Brâncoveanu, care o întăreşte la 10 mai 1694 mănăstirii Trivalea, 

1280 Ibidem, doc. 468, p. 205. 


1282 Doc. Tel., doc. 414, p. 188. 

1283 Ibidem, doc. 530, p. 226. 

1284 Ibidem, doc. 567-570, p. 237-238. 

1285 Ibidem, doc. 590, p. 247. 

1286 Ibidem, doc. 606, p. 252. 

1287 Ibidem, doc. 593, p. 248. 


1289 Doc. Tel., doc. 479, p. 208.


căreia i-o vânduse Matei, unul din fiii lui, pentru a acoperi restul de 400 taleri din datoria 

rămasă de la tatăl său faţă de mănăstire 1290 . 

La Bâţcoveni, Grigore cumpără într-un an, între septembrie 1670 – septembrie 1671 

nu mai puţin de 6 ori cei 545 de stânjeni de moşie 1291 . Pe valea Vedei el achiziţionează la 

Mihăileşti o parte de moşie de 500 stânjeni şi 12 rumâni pentru suma de 130 de ughi 1292 , iar la 

Cervenia cumpără, la 1674 satul cu moşia în valoare de 650 taleri 1293 , din care va vinde în 

1678 o jumătate de sat şi de moşie cu rumâni şi moară pentru 450 de taleri 1294 . În judeţul 

Teleorman Grigore Grădişteanu a mai cumpărat două părţi de moşie de 110 stânjeni la 

Nenciuleşti, pentru care a plătit 4500 de bani 1295 , iar în Vlaşca, la Năneşti, a luat o ultimă 

proprietate în valoare de 300 taleri de la Neacşa Vlădeasca, în contul datoriei răposatului ei 

soţ 1296 . 

Ultimul Grădiştean din sec. al XVII-lea, ale cărui posesiuni pot fi analizate pe baza 

documentelor de arhivă, este Bunea Grădişteanu, fiul lui Nica şi nepotul lui Bunea-Vâlcu, 

întemeietorul spiţei şi a averii Grădiştenilor. Şi el a înaintat în dregătorii fiind membru în 

sfatul lui Constantin Brâncoveanu cu care se înrudea şi care l-a investit cu încredere, pentru că 

l-a trimis în mai multe solii la Constantinopol 1297 . 

Ca şi predecesorii săi el cumpără proprietăţile comasat, astfel că îl regăsim în 

hotărnicia din 12 iunie 1700 ca stăpân al unei proprietăţi întinse pe Valea Vedei, care 

cuprindea teritoriul a cinci sate şi moşii, aproximativ pe locul de astăzi al oraşului Alexandria 

şi a împrejurimilor de la nordul lui 1298 . La Negreasca cumpărase de două ori în 1696 1299 şi 

1697 1300 , la Nemoşteni tot de două ori, în 1697 şi 1700 1301 , la Şovărăşti şi Adămeşti, unde mai 

avea o moşie ca moştenire, cumpără în 1699 1302 , la Aldeşti tot în 1699 1303 şi la Băcăieni în 

1700 1304 . În total Bunea mare armaş a cumpărat în judeţul Teleorman 1032 de stânjeni de 

moşie pentru care a plătit 245 de taleri. 

1290 Ibidem, doc. 699, p. 285. 

1291 Ibidem, doc. 524, 532-533, 536, 548-549. 

1292 Ibidem, doc. 563, p. 236. 

1293 Iibidem, doc. 564, p. 237. 

1294 Ibidem, doc. 596, p. 249. 

1295 Ibidem, doc. 599, p. 250, doc. 639, p. 264. 

1296 Ibidem, doc. 631, p. 262. 


1298 Doc. Tel., doc. 726, p. 294. 

1299 Ibidem, doc. 708, p. 288. 

1300 Ibidem, doc. 711, p. 289. 

1301 Ibidem, doc. 713, p. 289 şi doc. 724, p. 293. 

1302 Ibidem, doc. 719, p. 292. 

1303 Ibidem, doc. 722, p. 292. 

1304 Ibidem, doc. 725, p. 293.

204 


Chiar şi în afara unei analize detaliate privind veniturile acestor proprietăţi 

domeniale, dar şi alte mişcări de moşii, cum ar fi unele vânzări necunoscute sau posesiuni din 

zestrea soţiilor, eventuale danii domneşti primite sau danii oferite către propriile ctitorii, se 

poate constata că familia Grădişteanu a posedat unul din cele mai mari domenii boiereşti din 

secolul al XVII-lea din Ţara Românească, concentrat în bună parte în judeţele Teleorman şi 

Vlaşca, unde se afla de altfel şi reşedinţa seniorială. 

O altă avere considerabilă, de această dată acumulată în timp scurt, într-o singură 

generaţie, este partea teleormăneană din domeniul boieresc al lui Mareş Băjescu, omul nou al 

sec. al XVII-lea, care intrând în politică a urcat repede treptele ierarhiei dregătoreşti până la 

cele de mare vistier şi mare ban şi a acumulat o avere atât de mare, încât a compensat modesta 

sa origine de târgoveţ 1305 . 

Prima fracţiune din acest domeniu a fost de fapt ocina din dania domnească primită 

în anul 1648 de la Matei Basarab la Hurezi şi revocată de Constantin Şerban, care a redat-o 

megieşilor 1306 . Aici Mareş obţine o altă parte de moşie, de 60 de stânjeni, în schimbul unor 

daruri de valoare mai mare, printr-o înfrăţire 1307 , parte pe care în cele din urmă o va dărui 

mănăstirii Câmpulung în anul 1664 1308 . La Ciolăneşti procesul de cumpărare de pământ, care 

are loc între primul act de vânzare-cumpărare din 1656 1309 şi hotărnicia din 1669 1310 va duce 

la achiziţionarea întregului sat cu moşia sa de 508 stânjeni, pentru suma de 108 ughi. Alt sat 

care i-a aparţinut în întregime lui Mareş Băjescu şi care l-a costat 133,5 ughi a fost Ueştii. El 

l-a cumpărat în 13 tranşe de achiziţii care au durat timp de 12 ani, între 1657 şi 1669 1311 . La 

Zloteşti cumpără, tot începând cu anul 1657 1312 , după cum reiese din zapisele de vânzare 

încheiate în răstimpul a cinci ani, părţi de moşie în suprafaţă de 156 de stânjeni şi în valoare 

de 37 ughi. Ultimul sat dobândit în întregime a fost Slăveştii de Jos, în care, pe lângă pământ, 

pădure, vad şi moară, prima ocină cumpărată în anul 1660 cuprindea şi o casa cu pivniţă şi 

acareturi, care a devenit probabil o reşedinţă temporară pentru proprietar şi familia lui. Satul a 

costat în total 80 de ughi, din care casa cu moara au valorat 45 ughi 1313 . Ultima achiziţie pe 

1305 

Spiridon Cristocea, Din trecutul marii boierimi muntene. Marele ban Mareş Băjescu, Brăila, 2005. 

1306 

Doc. Tel., doc. 344, p. 164-165. 

1307 

Ibidem, doc. 377, p. 176-177. 

1308 

Ibidem, doc. 458, p. 202. 

1309 

Ibidem, doc. 393, p. 182. 

1310 

Ibidem, doc. 513, p. 219-220. 

1311 

DANIC, Mitrop. Ţ. Rom., CXXIX/15. Vezi şi Spiridon Cristocea, op. cit., p. 58. 

1312 Doc. Tel., doc. 408, p. 186. 

1313 Ibidem, doc. 429, p. 193.


care Mareş Băjescu a făcut-o în Teleorman a fost o moşie de 40 de stânjeni, numită 

Pităreasca 1314 , cumpărată în preziua ultimei hotărnicii a acestui domeniu boieresc 1315 . 

Partea din judeţul Teleorman a imensului domeniu boieresc al lui Mareş din Băjeşti, 

care se întindea pe teritoriul a şase judeţe, se caracteriza prin două elemente distinctive: 

moşiile erau adunate într-o zonă limitată între văile Teleormanului şi ale Pârâului Câinelui, 

toate în hotar şi se afla într-un bazin cerealier, sursă sigură de aprovizionare pentru restul 

domeniului 1316 . 

3. Kazalele turceşti Turnu şi Giurgiu – un aspect al relaţiilor româno - otomane 

În anul 1386, când Mircea cel Bătrân urca pe tronul Ţării Româneşti, Imperiul 

Otoman ocupase deja importante poziţii strategice în Peninsula Balcanică, unde, după anul 

1393, prin înlăturarea ultimelor dinastii locale, au fost puse bazele unui imperiu cu o 

conducere centralizată, care viza controlul regiunii de la Dunărea de Jos 1317 , de apărarea 

căreia era interesată şi Ungaria, obligată prin tratatul încheiat la Braşov, la 7 martie 1395, să 

protejeze Ţara Românească în faţa turcilor 1318 . 

Pentru puterea otomană era clar că spre a fi sigură de hotarul nordic, trebuia să-l 

stăpânească în întregime, pe ambele maluri ale Dunării 1319 . 

În aceste condiţii, Mircea cel Bătrân construieşte şi întăreşte un întreg lanţ de cetăţi 

la graniţa sudică a ţării, creând un sistem articulat, format din puncte de ofensivă şi de apărare 

pe malul stâng al Dunării 1320 la Severin 1321 , Turnu 1322 , Giurgiu 1323 , pe malul drept al fluviului, 

la Silistra 1324 şi în Dobrogea la Hârşova 1325 şi Enisala 1326 care la rândul lor erau avanposturi 

ale cetăţilor de la gurile Dunării, Chilia 1327 şi Cetatea Albă 1328 . 

1314 Ibidem, doc. 513, p. 219-220. 

1315 Spiridon Cristocea, op. cit., p. 55-60. 

1316 Ibidem. 

1317 Halil Inalcik, op.cit., p. 59. 

1318 P. P. Panaitescu, op. cit., p. 252. 

1319 Ibidem, p. 238. Ocuparea cetăţilor Nicopole şi Silistra şi alungarea lui Mircea cel Bătrân, în parte, din 

Dobrogea de către Baiazid I adusese deja toată Bulgaria dunăreană în stăpânirea turcilor. 

1320 Pavel Chihaia, Cetăţile lui Mircea cel Bătrân, în vol. Arta medievală, III, Ţara Românească între Bizanţ şi 

Occident, Buc., 1998, p. 15-29. 

1321 Răzvan Theodorescu, Bizanţ, Balcani, Occident la începuturile culturii româneşti, (sec. X-XIV), Buc. 1974, 

p. 275; Gh. I. Cantacuzino, Cetăţile medievale, p. 87. Cetatea Severinului a fost ridicată în sec. XII, o dată cu 

înfiinţarea banatului de Severin. 

1322 Cetatea Turnu este menţionată pentru prima dată în izvoare scrise în 1394-1395 într-o cronică românească 

inedită, bazată pe relatări ungureşti, citată de Gr. Tocilescu (vezi Gr. Tocilescu, Monumente epigrafice, p. 219, 

nota 3). 

1323 Deşi se consideră în general că cetatea Giurgiu a fost gândită şi înfăptuită de Mircea cel Bătrân (vezi N.A. 

Constantinescu, op. cit., p. 492; Paul Cernovodeanu, Cetatea Giurgiului. Studiu istorico-militar, în SMMIM, nr. 

2-3, 1969-1979, p. 78), cel puţin turnul donjon este anterior domniei lui, el reprezentând o fază mai veche, 

bizantină (vezi Cristian Moisescu, Arhitectura românească veche, p. 75). 

1324 După părerea lui P. P. Panaitescu, care citează cronici contemporane, Baiazid cucereşte cetatea Dârstorului 

din mâinile lui Mircea cel Bătrân în 1393 (vezi P. P. Panaitescu, op. cit., p. 238).

206 


Prima cucerire turcească a cetăţii Turnu este una din consecinţele celei dintâi 

expediţii a lui Baiazid I peste Dunăre, în toamna anului 1394. După ce a trecut fluviul pe la 

Nicopole în fruntea unei imense armate de vasali din Europa, sultanul a cucerit şi ocupat 

cetatea Turnu 1329 , după care a pornit în urmărirea lui Mircea, care s-a retras pe drumul spre 

capitala de la Argeş în apropierea căreia a avut loc bătălia de la Rovine din 10 octombrie 

1394 1330 . La întoarcere sultanul a urmat acelaşi drum spre Nicopole, dar nu a trecut Dunărea 

înainte de a instala în Nicopolea Mică o garnizoană turcească şi probabil şi una românească, 

fidelă lui Vlad, numit Uzurpatorul, pe care turcii tocmai îl puseseră pe tronul Ţării 

Româneşti 1331 . Începând din acest moment cetatea Turnu a fost vizată în aproape toate 

campaniile antiotomane de la sfârşitul sec. al XIV-lea şi începutul sec. al XV-lea, căci se afla 

în imediata vecinătate a cetăţii Nicopole, devenită în această epocă un important centru al 

administraţiei imperiale otomane 1332 . În vara anului 1395, când regele Ungariei Sigismund de 

Luxemburg a organizat o nouă expediţie în Ţara Românească, după ce l-a repus pe Mircea în 

scaunul domnesc, s-a îndreptat spre Turnu. După un asediu în care au fost folosite maşini de 

război pentru dărâmarea zidurilor, regele maghiar a cucerit cu mari sacrificii cetatea 1333 , în 

care şi-a instalat, apoi, propria garnizoană ungurească. Un nou episod din aceste stăpâniri 

alternative ale cetăţii a fost în legătură cu înfrângerea drastică a cavalerilor cruciaţi la 

Nicopole, la 28 septembrie 1396, când, ca urmare a victoriei otomane, un detaşament turcesc 

a trecut fluviul pe malul stâng şi după alungarea garnizoanei lăsate acolo cu un an în urmă de 

Ştibor, voievodul Ardealului, a recucerit Nicopolul Mic. În intervalul acestei stăpâniri cetatea 

numită acum Holovnik, probabil grav avariată în cursul bătăliilor de cucerire, a fost refăcută 

de turci, eveniment consemnat de o inscripţie pe piatră, datată în timpul domniei lui Baiazid 

1325 Primele fortificaţii din cetatea Hârşovei aparţin epocii bizantine (vezi Radu Ciobanu, Un monument mai 

puţin cunoscut: Cetatea feudală de la Hârşova, în BMI, XXXIX, nr. 1, 1970, p. 25-30). 

1326 Enisala era la sfârşitul sec. XIV o cetate maritimă, menită să supravegheze golful Razelm – Babadag (vezi 

Idem, Cetatea Enisala, în BMI, XL, nr.1, 1971, p. 21-30). 

1327 Stăpânirea „părţilor tătăreşti” din sudul Basarabiei cu cetatea Chilia, vechiul Licostomo genovez, este o 

consecinţă a recuperării în anul 1404 de către Mircea cel Bătrân a Dobrogei (vezi P. P. Panaitescu, op. cit., p. 

304-305). 

1328 Cetăţile de la gurile Dunării, unde coborau marile drumuri comerciale din Ungaria – Chilia şi Polonia – 

Cetatea Albă, au preferat stăpânirea domnului muntean şi nu moldovean (vezi Ibidem, p. 297). 

1329 Leunclavius, Historiae musulmanae turcorum de monumentis ipsorum et scriptatae libri XVIII, Frankfurt, 

1591, ap. P. P. Panaitescu, op. cit., p. 240. 

1330 N. Constantinescu, Fiction chronologique, 2005, p. 306. 

1331 Gh. T. Ionescu, Contribuţii la istoria românilor, Studii şi materiale, Brăila, 2004, p. 146. 

1332 Halil Inalcik, op. cit., p. 58-59. 

1333 „De trei ori steagul regelui căzu la pământ şi de tei ori fu ridicat, iar regele îndemna mereu pe ai săi să lupte 

pentru Hristos”, spune cronica franceză contemporană (vezi Chronique du réligieux de St. Denis contenant le 

régne de Charles VI, în Collection des documents inédits sur l'histoire de France, 1840, p.386-387, ap. P. P. 

Panaitescu, op. cit., p.257).


Ildirâm, dar redactată în limba slavă, care era cunoscută de populaţia ocupată şi nu în limba 

cuceritorilor 1334 . 

Nu se cunoaşte prilejul cu care cetatea a revenit domnului Ţării Româneşti, dar sigur 

este că la 23 martie 1399, Sigismund de Luxemburg notează, într-o epistolă către un apropiat, 

rezumatul scrisorii recente pe care o primise de la Mircea cel Bătrân, datată cu 16 zile în urmă 

în Nicopolul Mic 1335 . 

În primele două decenii ale sec. la XV-lea, în contextul războiului civil, rezultat al 

luptelor de succesiune la tronul statului otoman şi al politicii agresive de intervenţie a unor 

state creştine ca Veneţia, Bizanţul, Ţara Românească 1336 , politica Porţii otomane în Balcani 

era aceea de creare de capete de pod şi pe malul stâng al Dunării şi de puncte de control în 

Dobrogea 1337 . Astfel, în campaniile din 1419 şi 1420 Mehmed al VI-lea, după ce l-a respins 

pe Mihail I înapoi peste Dunăre, a transformat cetăţile dunărene Giurgiu, Turnu, Enisala şi 

pentru un timp Severinul şi Chilia, în avanposturi otomane înaintate în sectorul românesc al 

fluviului, devenit astfel turcesc 1338 . Odată încorporate Imperiului Otoman, aceste teritorii au 

fost transformate în complexe militare şi economice, numite kazale, conduse de un kadiu şi 

supuse unor reglementări fiscale, juridice şi administrative aflate sub jurisdicţia directă a unui 

sangeakbeilik 1339 . Prin firmane ale sultanilor, atât Giurgiu cât şi Turnu au fost, pe toată 

perioada ocupaţiei turceşti, subordonate beiului de Nicopole, la rândul lui aflat sub ascultarea 

beglerbeiului Rumeliei. Pentru kazaua Giurgiu sunt cunoscute firmanele emise la 12 februarie 

şi 14 martie 1571 1340 . 

Deşi făceau parte din structura administrativă a Imperiului Otoman cu mult timp în 

urmă, o recunoaştere oficială a graniţelor cu Ţara Românească a kazalei Giurgiu şi niabetului 

Turnu s-a făcut o dată cu primele hotărnicii realizate în timpul domniei lui Mircea Ciobanul, 

în anul 1546, rămase în toponimia locului, până în vremurile moderne, sub numele de 

“drumul banului de la hotarul turcilor” 1341 . Frontierele între cele două organisme 

1334 Haralambie Chircă, C. Bălan, O inscripţie din 1397-1398 privitoare la stăpânirea turcească de la Turnu, în 

SMIM, III, 1959, p. 359-363. Autorii articolului presupun că subaşa pomenit în pisanie, al cărui nume este şters, 

era un slujbaş din rândurile localnicilor creştini, practică cunoscută în epocă . 

1335 Victor Motogna, Politica externă a lui Mircea cel Bătrân, Gherla, 1924, p. 41. 

1336 Halil Inalcik, op. cit., p. 62. 

1337 Mihai Maxim, Teritorii româneşti sunb administraţie otomană în sec. al XVI-lea, în RI, tom 36, nr. 8, 1983, 

p. 808. 

1338 Valeriu Ciocâltan, Competiţia pentru controlul Dunării inferioare, în RI, tom 35, nr. 11, 1982, p. 1200. 

1339 O kaza era definită prin existenţa unei cetăţi (kalé) cu o garnizoană, a unui oraş (varoş) ce cuprindea 

populaţia civilă şi instituţiile administrative, un port sau schelă (iskele), cu dana şi antrepozitele şi zona agricolă, 

formată din satele ce trebuiau să hrănească cetatea şi oraşul (vezi, Mihai Maxim, op. cit., p. 811-812). 

1340 Mihai Maxim, Documente turceşti privind kazaua Giurgiului în sec. al XVI-lea, în vol. Ilfov. File de istorie, 

Buc., 1978, p. 189. 

1341 DIR, B, veac XVI, vol. III, doc. 413, p. 359.

208 


administrative, otoman şi românesc, erau marcate de borne speciale, după reglementările 

convenite între cele două părţi 1342 , dar hotarul nu a rămas fix, turcii încălcându-l adesea, 

motiv pentru care voievozii români făceau plângeri la Poartă pentru restabilirea vechilor 

hotare. Mihnea Turcitul a obţinut la 8 mai 1578 un firman al sultanului Murad al II-lea care 

confirma frontierele fixate de o comisie solicitată de predecesorul său, Alexandru Mihnea, 

sultanului Selim al II-lea, redând astfel Drumului Banului, atât la Turnu cât şi la Giurgiu, 

caracterul de linie de hotar 1343 . Cetatea Giurgiu, numită în documentele otomane Yerkökü 1344 , 

se delimita de Ţara Românească pe o linie care la est unea Dunărea cu lacul Chiriva, apoi se 

îndrepta prin valea Cosova până unde se unea cu Drumul Banului, mai departe pe lângă 

hotarele satelor [Stăneşti, Gurban], şi Paraipani, ocolea pe lângă lacul Mahâru şi ajungea din 

nou la Dunăre. În document erau orânduite locurile de păşune şi cui revenea peştele din 

lacuri 1345 . Cetatea Turnu, dispunea de un teritoriu mai mic. La vest se întindea de la Dunăre, 

din faţa gurii Oltului, urca spre nord pe lângă satul Ciupelniţa (Ciuperceni?) până în faţa 

satului Liţa, se îndrepta către est pe lângă drumul Segarcei, apoi cotea spre sud, spre Dunăre, 

pe drumul numit Torpan [Troian] 1346 . 

De-a lungul timpului, conflictele de graniţă datorate tendinţelor locuitorilor 

musulmani, dar şi administraţiei turceşti de încălcare a lor şi de comitere a unor abuzuri în 

teritoriul românesc, s-au soldat, pe de o parte, cu repetate reclamaţii şi intervenţii ale 

domnitorilor la Înalta Poartă, la care sultanii au răspuns cu noi firmane pentru oprirea acestor 

agresiuni 1347 , iar, pe de altă parte, cu întocmirea de hotărnicii la anumite intervale, mai 

complete şi precise, în stabilirea limitelor litigioase ale acestor enclave otomane. Pentru Turnu 

avem două documente târzii, din secolul XVIII, care confirmă aceste necesităţi: scrisoarea 

boierilor către Mimiş aga, împuternicitul sultanului Mustafa al III-lea pentru îndreptarea 

1342 

Mihai Maxim, Le statut des pays roumaine envers de Porte Ottomane aux XVIe-XVIIe siècles, în Revue 

Roumaine d'Histoire, XXIV, nr. 1-2, Buc., 1985, p. 35. 

1343 

N. Iorga, Studii şi documente, vol. V, p. 476. 

1344 

În limba turcă însemnând „rădăcina pământului”, sau „morcovul” (vezi Mihai Maxim, Documente turceşti, 

p. 188). 

1345 

H. Dj. Siruni, Acte turceşti privitoare la hotarele dunărene ale Ţării Româneşti, în RA, V, nr. 1, 1942, p. 145 

şi Mihail Guboglu, Catalogul documentelor turceşti, p. 43, doc. 86. 

1346 

Ibidem, p. 145 şi Ibidem, p. 43. 

1347 

Câteva situaţii, este drept din sec. al XVIII-lea, care aveau cu siguranţă precedente şi în secolele anterioare, le 

folosim ca exemple: la 2 mai 1764, prin firman împărătesc, sultanul ordonă ca funcţionarii Silistrei şi Nicopolei 

să nu mai încalce nici un petic din teritoriul Ţării Româneşti (vezi Mihai Guboglu, op.cit., p. 70); la 17-26 iunie 

1768 Mustafa al III-lea dă poruncă în legătură cu conflictele de graniţă dintre români şi cei din kazaua Giurgiu şi 

tot la aceeaşi dată se cere un firman care să ratifice sentinţa vicejudecătorului de Silistra în acelaşi litigiu şi care 

să interzică celor din Giurgiu să semene, să cosească iarbă şi să taie lemne pe pământul Ţării Româneşti (vezi 

Ibidem, p. 77).


hotarelor de la Ada-Kaleh la Brăila, din anul 1764 şi hotărnicia lui Pârvu Cantacuzino din 

anul 1767 1348 . 

Din punct de vedere juridico-administrativ, în kazaua de la Giurgiu cele mai înalte 

atribuţii le avea kadiul, care judeca după legea sfântă musulmană, chiar dacă unii împricinaţi 

erau creştini, atât din interiorul kazalei cât şi din teritoriul românesc, dacă erau pricini de 

hotar 1349 . De altfel, Poarta a trebuit să intervină de nenumărate ori cu cereri către acest 

dregător pentru stoparea abuzurilor turceşti dincolo de graniţa cu Ţara Românească. Cât de 

reprezentativ era acest funcţionar s-a putut vedea în momentul în care, atunci când Mihai 

Viteazul i-a chemat pe creditorii turci la Bucureşti pentru reglementarea datoriilor, a convocat 

şi kadiul de Giurgiu, în calitate de reprezentant şi garant al Porţii Otomane 1350 . 

La Turnu, în secolele XVI şi XVII, cel mai important dregător otoman era naib-ul, 

circumscripţia sa fiind un niabet. Într-un ordin din 12 iulie 1566 adresat kadiului de Nicopole 

se constată că schela şi orăşelul Turnu depindeau administrativ de acesta. În registrul de 

recensământ din anul 1568 în subordinea sangeakbeilikului de la Nicopole nu figurează un 

cadiu de Turnu, iar în registrul secretariatului oilor din anii 1612-1613 nu este nici o 

semnalare a unei kazale cu numele Turnu, Holovnik sau Kule 1351 . Faptul este confirmat de 

lipsa menţiunilor documentare exprese a denumirii de cadiu şi kaza de Turnu în actele 

administraţiei otomane pentru acest teritoriu, de altfel redus ca suprafaţă, pentru toată 

perioada ocupaţiei turceşti, cu mici excepţii, precum şi de către Evlia Celebi care, vizitând 

regiunea, consemnează tocmai titulatura de niabet a acestei unităţi administrative 1352 . Cetatea, 

la rândul ei era condusă de un dizdar (pârcălab) şi nu de un cadiu, iar schela de un emin. 

Referitor la populaţia nemusulmană cuprinsă în cele două teritorii, îndeosebi la cea 

din oraşul Giurgiu şi din împrejurimile sale, cele mai importante informaţii sunt furnizate de 

condicile financiare, cum este cea din anul 1697, care a înregistrat contribuabilii de gizie 1353 

nominal, pe localităţi. În kazaua Giurgiu figurau la acea dată 2155 de raiale în mahalalele 

oraşului şi în restul teritoriului, în cele 21 de sate numite cu numele stăpânului locului (cele 

mai multe turceşti), şi 2070 de raiale care lucrau pe vasele flotei imperiale de pe Dunăre 1354 . 

1348 Radu Perianu, Raiaua Turnu. Un plan topografic al raialei, în RIR, vol. XIII, fasc. I, 1943, p. 56-57. 

1349 Mihai Maxim, Documente turceşti, p. 192. Cauzele cele mai numeroase de judecată erau cele referitoare la 

furturile de cai şi de vite săvârşite de turci asupra populaţiei româneşti, a cărei mărturie nu avea valabilitate în 

faţa „instanţei” otomane. 

1350 Mihail Guboglu, Mustafa Ali Mehmet, Cronici turceşti, p. 499-500. 

1351 Liviu Maxim, L'échelle et la fortresse danubienne deTurnu (Holovnik, Kulé) à la lumière des noveaux 

documments ottomans, în Romano-Turcica, I, Istanbul, 2003, p. 119. 

1352 Călători străini, vol. VI, p. 705. 

1353 Gizia este tributul (haraciul) anual încasat de la raiale (bărbaţi valizi, capi de familie nemusulmani). 

1354 Valeriu Veliman, O condică turcească referitoare la populaţia nemusulmană din Giurgiu şi împrejurimile 

sale la sfârşitul sec. al XVII-lea, în vol. Ilfov. File de istorie, Buc., 1978, p. 196.

210 


Se poate aprecia, aşadar, că populaţia creştină, majoritar românească după numele 

din adeverinţe, din kazaua Giurgiu, era la sfârşitul sec. al XVII-lea de aproximativ 20.000 de 

locuitori, la care se adaugă, evident, populaţia musulmană din oraşul Giurgiu şi din sate, 

numite ciflikuri 1355 , al căror număr nu poate fi încă apreciat 1356 . 

Pentru teritoriul Turnului, singurele informaţii sunt cele oferite de Celebi, care, la 

jumătatea sec. al XVII-lea aprecia populaţia oraşului întemeiat de Mehmed I 1357 la 300 de 

case, aflate în jurul cetăţii (aprox. 1500 locuitori), iar în ceea ce priveşte satele, toate sursele 

documentare citează, între sec. al XVI-lea şi al XVIII-lea, cel mult 3 sate concomitent. 

Despre efectivele garnizoanelor turceşti care păzeau cetăţile Giurgiu şi Turnu se 

cunosc date din statistici şi condici bugetare otomane care indică în a doua jumătate a sec. al 

XVI-lea la Giurgiu cel mult 200 de militari plătiţi cu 3-7 aspri pe zi 1358 , iar la Turnu un număr 

de 41 de oşteni – 33 de arbaletieri şi 8 tunari 1359 . Spre sfârşitul sec. al XVII-lea, în anul 1669- 

1670, la Turnu se găseau numai 18 militari 1360 . 

În orice caz, este vizibilă diminuarea importanţei strategico - militare a celor două 

cetăţi pe măsura întăririi regimului de dominaţie otomană asupra ţărilor române, ele 

păstrându-şi în continuare importanţa ca centre comerciale şi vamale, mai ales Giurgiul, care 

făcea legătura directă dintre Bucureşti şi Istanbul. 

CONCLUZII 

Studiul istoric, oricât de limitat, privind regiunea generic denumită Sud-Vestul 

Munteniei, care de fapt reuneşte două judeţe actuale, Teleormanul şi Giurgiu, conduce la 

observaţia că aceasta a evoluat ca o expresie a stadiului în care se găseau structurile 

economice, sociale şi politice ale spaţiului românesc extracarpatic cât şi a contextului sud-est 

european şi a purtat amprenta condiţiilor concret –istorice locale. 

Primele consemnări documentare despre acest teritoriu au apărut destul de târziu în 

evul mediu, în ultimele două decenii ale sec. al XIV-lea, marcând un decalaj semnificativ 

1355 

Un ciflic era constituit, din case, grădini cu chioşc, vii, livezi, semănături şi diferite alte hangarale. La 

jumătatea sec. al XVIII-lea valoarea ciflicului numit Ciungul era de 6000 de guruşi (vezi Mihail Guboglu, 

Mustafa Ali Mehmet, op. cit., p.58). 

1356 

Un secol mai târziu, în 1778, Bauer consemnează în raiaua Giurgiu 38 de sate, cele mai multe purtând nume 

turceşti (vezi Fr. Bauer, op. cit., p.193). 

1357 

Călători străini, loc. cit. 

1358 

Mihai Maxim, Documente turceşti, nota 46, p. 193. 

1359 

N. Todorov, B. Netkov, Turski izvori za bălgarskoto istoria,vec. XV-XVI, vol. II, Sofia, 1966, p. 312-315. 

1360 

Comparativ, în acelaşi an erau plătiţi 248 oşteni în Cetatea Chiliei, 148 la Brăila, 63 la Tulcea, 622 la Oradea 

(vezi Mihai Maxim, Teritorii româneşti, p. 812).


între momentul începuturilor aşezărilor omeneşti şi organizării teritoriale şi primele 

menţionări ale existenţei acestora. 

La început izvoarele scrise sunt cele externe. În însemnările călătorilor străini, 

dincolo de inexactităţile inerente, figurează cele dintâi referiri despre localităţile pe care le-au 

întâlnit în cale în această regiune: pelerinii catolici Peter Sparnau şi Ulrich von Tennstädt 

desemnează explicit Zimnicea ca oraş şi în mod indirect Roşiorii de Vede (pe tot traseul ei 

indicând exclusiv oraşele); pentru Giurgiu există beneficiul imaginii cetăţuii sale în Codexul 

parizian şi numele pe axa de circulaţie a Itinerariului de la Bruges. Ţinând cont de insuficienţa 

datelor despre oraşele dintre Carpaţi şi Dunăre în epocă, valoarea acestor informaţii nu poate 

fi ignorată atunci când se discută statutul sau calitatea acestor centre de locuire cu atât mai 

mult cu cât problema eventualei cristalizări urbane are legătură cu o continuitate ori 

periodicitate de locuire (la Zimnicea s-au descoperit bordeie din sec X-XI şi un cuptor de 

reducere a minereului de fier, din aceeaşi epocă), sau este congruentă cu existenţa unor 

fortificaţii (turnul–donjon bizantin la Giurgiu şi posibila fază bizantină la Turnu). 

Apariţia documentelor interne, la început emise în cancelaria domnească şi mai apoi 

provenite din diverse alte surse şi coroborarea lor cu izvoarele narative - istorice, literare sau 

geografice, cu cele onomastice şi în special cu izvoarele arheologice şi numismatice, permit o 

reconstituire aproximativă a procesului de evoluţie demografică în regiune. 

Condiţionate de mecanisme de determinare reciprocă cu cadrul natural, aşezările 

umane medievale, în majoritatea lor covârşitoare sate, sunt în bună parte o continuare a 

vechilor obşti săteşti grupate pe văile râurilor sau în lunca şi bălţile Dunării. Populaţia lor 

exploata, prin ocupaţii străvechi ca pescuitul şi vânătoarea, resursele locale, uneori până la 

epuizare, aşa explicându-se dispariţia în scurt timp, prin defrişare, a arealului imensei păduri a 

Deli-Ormanului ce ocupa nord-estul regiunii şi slaba populare a stepei din interfluvii, rămasă 

aşa până astăzi. 

Cu toată precaritatea informaţiilor din documentele de arhivă, valorificarea lor 

intensivă dovedeşte că între sec. al XV-lea şi al XVII-lea şi în mod special în ultima sută de 

ani a intervalului, în judeţele Teleorman şi Giurgiu numărul satelor existente sau existente şi 

dispărute a fost mult mai mare decât s-a considerat până în prezent. De exemplu în judeţul 

istoric Teleorman s-au putut identifica astfel aproximativ 47 de sate necuprinse în harta din 

anul 2004 şi s-au putut îndrepta unele erori în localizarea care părea incertă sau greşită a unor 

sate. Se poate considera astfel că densitatea aşezărilor şi implicit numărul populaţiei din 

această zonă a câmpiei joase depăşeşte toate estimările de până acum.

212 


Cât priveşte ocupaţiile locuitorilor acestor aşezări, din analiza materialului 

documentar şi arheologic prezentat de noi rezultă că agricultura era îndeletnicirea de bază. 

Fertilitatea crescută a solului, clima adecvată, suprafeţele mari de luciu de apă au determinat 

păstrarea acestei ocupaţii arhaice, în condiţiile în care proximitatea porturilor cu schele pentru 

export le ofereau posibilitatea unei mai bune valorificări a produselor. Producţia agricolă este 

astfel determinată nu numai de nevoile proprii ci şi de cererea pieţei, aşa cum rezultă din 

regulamentele vamale ale porturilor. Se cultivau în special cerealele, atât pentru hrana 

oamenilor cât şi pentru furaje, se creşteau animale, în mod deosebit oile, masiv cumpărate de 

către musulmanii din Imperiul Otoman datorită obiceiurilor lor alimentare, se practica 

stupăritul pentru miere şi ceară. Acestea nu au exclus altfel de culturi de plante sau creşterea 

şi a altor animale, exemplul cel mai elocvent fiind viţa de vie, larg cultivată, probabil doar 

pentru asigurarea nevoilor personale şi a vitelor mari, folosite ca animale de povară şi uneori 

ca monedă de schimb. Din ansamblul acestor îndeletniciri de bază au rezultat şi altele conexe, 

cum ar fi morăritul - vadurile de moară şi morile fiind o realitate constantă aproape în fiecare 

sat sau pescuitul în apele curgătoare şi mai ales în bălţi şi heleştee. Majoritatea meşteşugarilor 

valorificau de fapt rezultatele acestor activităţi agricole: măcelarii, cojocarii, abagii, cizmarii 

etc. 

Şi comerţul, local sau exterior, nu face altceva decât să pună în valoare produsele 

agricole specifice regiunii. În legătură cu comerţul, o ocupaţie foarte pragmatică de altfel, ni 

se pare relevant faptul că el este practicat, după cum se menţionează în documente, de toate 

categoriile sociale, nu numai de târgoveţi: de boieri, de mănăstiri şi chiar de ţărani. Ca o 

consecinţă a unei intense circulaţii a mărfurilor, locale şi de tranzit, regiunea era străbătută în 

tot evul mediu de o reţea de drumuri, unele adevărate căi europene - Drumul Sibiului prin 

Turnu şi Calea de la Bucureşti la Istanbul, prin Giurgiu, altele care legau provinciile 

româneşti, cum erau Drumurile Oilor, aşa cum am putut demonstra pe baza datelor 

arhivistice. 

O contribuţie majoră în încercarea de clarificare a trăsăturilor specifice ale vetrelor 

de locuire medievale în sud-vestul Munteniei o are cercetarea arheologică. Cu toată 

insuficienţa şi lipsa de amploare a investigaţiilor, unele rezultate sunt concludente: toate 

aşezările se încadrează în tipul deschis, beneficiind uneori de protecţia naturală –râpe sau 

zone mlăştinoase ca în cazul celor de la Zimnicea şi Răreanca-Bragadiru, sau de protecţia 

unor fortificaţii mai vechi şi dezafectate, ca la Poiana-Flămânda şi Frumoasa; toate aceste 

contexte de locuire au avut o existenţă relativ scurtă, databilă, cu monede, cel mai probabil în 

intervalul cu limita inferioară la jumătatea veacului al XIV-lea şi cea superioară la începutul


celui de-al XV-lea, nu au cunoscut faze succesive de existenţă şi au suferit distrugeri totale 

bruşte, unanim asociate cu expediţiile otomane la nordul Dunării în timpul domniei lui Mircea 

cel Bătrân. Construcţiile din aceste aşezări se potrivesc unei arhitecturi de paiantă. 

Locuinţele, cel puţin în stadiul actual al cercetării, neprezentând diferenţieri formale faţă de 

statutul urban sau rural al aşezării şi nici în funcţie de starea materială a locuitorilor, sunt în 

majoritatea lor covârşitoare bordeie semiîngropate şi sunt constituite dintr-o singură încăpere. 

Acelaşi tip de locuinţă va fi utilizat şi în secolele următoare, aşa cum s-a demonstrat cu 

aşezările mai recente, din sec. XVI-XVII, de la Udeni şi Gogoşari. 

Materialul arheologic rezultat din excavaţiile arheologice şi din descoperirile 

întâmplătoare nu conţine nici el elemente care să delimiteze sfera vieţii urbane de cea 

sătească. În toată perioada analizată în inventarul aşezărilor ceramica ocupă locul principal, 

tipul de bază rămânând ceramica de uz comun, nesmălţuită, răspândită în locuinţe şi gropi 

menajere. Ceramica smălţuită, numeric mult mai redusă, denotă pe lângă o remarcabilă reuşită 

artistică şi un proces de pătrundere a produselor de calitate superioară în medii tot mai 

diverse. Ceramica smălţuită şi sgraffitată din complexul medieval de la Zimnicea, care se 

evidenţiază prin repertoriul de forme şi motive decorative caracteristic întregului areal al 

ceramici bizantine şi post bizantine, relevă o altă poartă de pătrundere a influenţei culturale 

bizantine şi sud-dunărene în societatea românească, în epoca imediat următoare formării şi 

consolidării statului feudal. 

Poziţia geografică strategică, de graniţă, a regiunii şi proximitatea Imperiului 

Otoman, care la sfârşitul sec. al XIV-lea ocupase deja malul drept al Dunării, au constituit 

premizele încadrării structurilor locale de apărare în sistemul defensiv al întregii ţări, iniţiat de 

Mircea cel Bătrân. Astfel arhitectura de apărare, materializată prin cele două cetăţi de zid, 

Turnu şi Giurgiu şi fortificaţia de pământ de la Frumoasa (faţă de încadrarea cronologică în 

perioadă a celor de la Roşiorii de Vede şi Frăteşti având rezerve) şi-a îndeplinit funcţiunea o 

perioadă de timp scurtă, de câteva decenii, până la ocuparea definitivă de către turci a liniei de 

nord a Dunării, după care cetatea Frumoasa a fost abandonată, iar cetăţile Turnu şi Giurgiu 

vor intra pentru patru veacuri în sistemul defensiv al Imperiului turcesc. 

Arhitectura civilă din regiune este ilustrată în sec. al XVII-lea de reşedinţele 

nobiliare, veritabile ansambluri de arhitectură de zid, care răspundeau unor necesităţi şi 

funcţiuni complexe cum erau cele de locuire şi religioase, fără a avea şi un rol defensiv. 

Numărul lor este redus şi probabil că în epocă exista o motivaţie pentru acesta, iar faptul este 

întărit de lipsa totală a reşedinţelor domneşti, cu toate că o bună parte din acest teritoriu a 

făcut parte din domeniul domnesc. Aceste curţi boiereşti, puternic influenţate de modele

214 


aduse atât din Răsărit cât şi din Apus, erau compuse din două cadre principale. Casele, care 

nu dispuneau de incinte fortificate, erau ridicate pe pivniţe ample, cu foişoare pentru 

belvedere (Balaci, Dobreni), acoperite cu olane (Dobreni), amintind de palatele 

constantinopolitane cu turnuri şi cupole (Coiani-Mironeşti), sau cu aspect de palat occidental 

placat cu piatră şi cu ancadramentele profilate şi decorate cu blazonul familiei (Hereşti), unele 

aveau chiar pretenţii de lux prin amenajările peisagistice. Bisericile de curte, corespunzătoare 

programului arhitectonic al epocii, de dimensiuni medii (Dobreni, Coiani-Mironeşti) sau 

aulice (Balaci), îndeplineau şi rolul de lăcaş de cult al comunităţii săteşti locale, motiv pentru 

care erau întotdeauna amplasate într-o incintă diferită de cea a caselor. 

Şi arhitectura religioasă are reprezentativitate cronologic târzie, majoritatea 

edificiilor de cult - ansambluri sau biserici mănăstireşti şi lăcaşuri de mir – au fost fondate în 

decursul sec. al XVII-lea, căruia îi aparţin din punct de vedere stilistic, atât prin rezolvările 

constructive şi planimetrice cât şi prin expresia plastică, excepţiile fiind cele două ctitorii din 

sec. al XV-lea, mănăstirile Comana şi Babele, Comana cunoscând o reîntemeiere şi la 

sfârşitul sec. al XVI-lea, când est posibil să fi fost ridicată şi biserica de lemn de la Plăviceni. 

Din punct de vedere constructiv două din ansamblurile mănăstireşti, Comana şi Plăviceni au 

deţinut şi o funcţiune defensivă, datorită fortificaţiilor cu care au fost prevăzute: ziduri înalte 

cu ferestre de tragere, turnuri de poartă şi clopotniţă masive, cu atribuţii de pază şi 

supraveghere, mănăstirea Comana fiind dotată în plus şi cu turnuri de colţ, destinate folosirii 

artileriei. 

În urma discuţiei despre arhitectura medievală în sud-vestul Munteniei, concluzia 

este că arhitectura civilă a fost în toată perioada o arhitectură dominată de construcţiile din 

paiantă, care vor coexista doar în ultimul secol al acesteia cu puţine construcţii de zid, piatra 

şi cărămida rămânând materialul de construcţie predilect al arhitecturii militare şi religioase. 

Se ridică astfel o întrebare inevitabilă: cum a fost posibil ca într-o regiune dominată de 

pădurea de stejar să nu se dezvolte o civilizaţie a lemnului, similară celei din alte zone ale 

ţării? Răspunsul ar trebui căutat mai degrabă în instabilitatea vetrelor de aşezări şi necesităţii 

reîncropirii lor rapide, decât în lipsa materiei prime care oricum era disponibilă şi de bună 

calitate. Ipoteza poate fi verificată, căci până în vremurile moderne bisericile de lemn, destul 

de numeroase, erau lucrate întotdeauna de meşteri din zona de deal şi aduse şi asamblate în 

satele din Teleorman sau Vlaşca. 

Fundamentul societăţii medievale româneşti a fost, aşa cum se ştie, întemeiat pe 

stăpânirea asupra pământului. În judeţele Teleorman şi Vlaşca (Giurgiu) marea proprietate 

funciară a fost deţinută de domnie, de mănăstiri şi de boieri. Dacă pentru sec. XV şi XVI se


constată, documentar, că aceasta era concentrată în numele domniei, suveranul fiind cel care 

dispunea distribuirea proprietăţilor, în timp s-au produs deplasări în structura acestor 

posesiuni, astfel încât pentru sec. al XVII-lea se observă regresul domeniului domnesc şi 

constituirea unor domenii boiereşti impresionante, cu atât mai mult cu cât au fost rezultatul 

acumulărilor scurte, de la puţine generaţii, instalate în dregătorii înalte, cele mai elocvente 

exemple fiind domeniile familiilor Grădişteanu şi domeniul lui Mareş Băjescu. 

Puţinele note dedicate kazalelor demonstrează că, mai ales pentru perioada de 

început a ocupaţiei turceşti asupra teritoriilor din jurul cetăţilor Turnu şi Giurgiu, istoria lor 

“rămâne a fi scrisă”, după ce turcologii vor deschide larg arhivele otomane. Până atunci doar 

constatăm că Poarta s-a străduit să păstreze relaţii cel puţin corecte cu populaţia creştină 

românească din imediata apropiere a frontierei Imperiului Otoman – nu de puţine ori prin 

intervenţia domnului direct la sultan – şi în raporturile cu domnia să-i menţină suveranului 

Ţării Româneşti privilegiile economice şi vamale pe care le deţinea prin tradiţie, dinaintea 

ocupaţiei otomane a celor două porturi dunărene.

216 


RÉSUMÉ 

L’étude historique concernant la région appelée génériquement le Sud-Ouest de la 

Munténie – qui réunit deux départements actuels, Teleorman et Giurgiu, tant limitée qu’elle 

soit, nous mène à l’observation que celle-ci a évolué comme expression de l’étape dans 

laquelle se trouvaient les structures économiques, sociales et politiques de l’espace roumain 

extra-carpatique, mais aussi du contexte sud-est européen et a porté l’empreinte des 

conditions concrètement historiques locales. 

Les premières consignations documentaires à l’égard de ce territoire ont été faites 

tardivement dans le Moyen Âge, pendant les dernières deux décennies du XIV -ième siècle, 

marquant ainsi un décalage significatif entre le moment de début des habitats humains et de 

l’organisation territoriale et les premières mentions de leur existence. 

Tout d’abord, les sources écrites sont celles externes. Dans les notes des voyageurs 

étrangers, au-delà des inexactitudes inhérentes, on trouve les premières mentions à l’égard des 

localités qu’ils ont rencontré au fil de leur chemin dans cette région. Les pèlerins catholiques 

Peter Sparnau et Ulrich von Tennstädt désignent explicitement Zimnicea en tant que ville et 

indirectement Roşiorii de Vede (sur tout leur trajet ils ont indiqué exclusivement les villes); 

pour Giurgiu il y a l’avantage de l’image de sa petite forteresse dans le Codex parisien et son 

nom sur l’axe de circulation de l’Itinéraire de Bruges. Ayant en considération l’insuffisance 

des dates à l’égard des villes situées entre les Carpates et le Danube dans l’époque, la valeur 

de ces informations ne peut être ignorée quand on prend en discussion le statut ou la qualité 

de ces centres d’habitat, d’autant plus que le problème de l’eventuelle cristallisation urbaine 

est lié à une continuité ou périodicité d’habitation (on a découvert à Zimnicea des huttes du X 

– XI -ième siècles et un four de réduction du minerai de fer, datant de la même époque), ou il est 

congruent à l’existence de quelques fortifications (la tour – donjon byzantine de Giurgiu et la 

possible phase byzantine de Turnu). 

L’apparition des documents internes, émis au début par la chancellerie princière et 

provenus après de différentes autres sources et la corroboration de ceux-ci avec les sources 

narratives – historiques, littéraires ou géographiques, avec celles onomastiques et 

spécialement avec les sources archéologiques et numismatiques, nous permettent une 

reconstitution approximative du processus d’évolution démographique dans la région. 

Conditionnés par des mécanismes de détermination réciproque avec le cadre naturel, 

les habitats humains médiévales, dans leur grande majorité des villages, représentent en bonne 

partie une continuation des anciennes collectivités villageoises groupées sur les vallées des


rivières ou dans la pré et les étangs du Danube. Leur population exploitait les ressources 

locales, quelquefois jusqu’à l’épuisement, pratiquant des occupations anciennes comme la 

pêche et la chasse, ce qui explique donc la disparition à bref délai, par défrichage, de la zone 

de l’immense forêt du Deli-Orman, qui se situait au nord-est de la région et aussi le faible 

peuplement de la steppe des inter-fleuves, restée ainsi jusqu’à aujourd’hui. 

En dépit de la précarité des informations provenant des documents d’archive, leur 

valorisation intensive démontre le fait qu’entre le XV -ième et le XVII -ième siècles et 

spécialement pendant la dernière centaine d’années de l’intervalle, le nombre de villages 

existants ou existants et disparus dans les départements de Teleorman et Giurgiu a été 

beaucoup plus grand que ce qu’on a apprécié jusqu’à présent. On peut considérer ainsi que la 

densité des habitats et implicitement le nombre de la population de cette zone de la plaine 

basse dépasse fortement toutes les estimations faites jusqu’à maintenant. 

En ce qui concerne les occupations des habitants de ces habitats, il résulte de 

l’analyse du matériel documentaire et archéologique présenté par nous que l’agriculuture était 

le métier de base. La fertilité accrue du sol, le climat adéquat, les grandes superficies des 

surfaces lisses d’eau ont déterminé le maintien de cette occupation archaïque, dans les 

conditions où la proximité des ports avec des passerelles pour l’exportation leur offrait la 

possibilité d’une meilleure valorisation des produits. La production agricole est ainsi 

déterminé non seulement par les besoins propres mais aussi par la demande du marché, tel 

qu’il résulte des règlements douaniers des ports. On cultivait spécialement des céréales, tant 

pour la nourriture de la population comme pour faire du fourrage, on élevait du bétail, 

particulièrement des moutons, que les musulmans de l’Empire Ottoman achetaient 

massivement dû à leurs habitudes alimenatires, on pratiquait l’apiculture pour le miel et la 

cire. Ceci n’a pas exclu d’autres types des cultures des plantes ou l’élevage d’autres animaux 

aussi, le meilleur exemple étant la vigne, largement cultivée, peut-être juste pour assurer les 

besoins personales et du gros bétail, utilisé comme bêtes de somme et quelquefois comme 

monnaie d’échange. De l’ensemble de ces métiers de base ont résulté d’autres connexes, 

comme par exemple la meunerie – les bons gués pour les moulins et les moulins étant une 

réalité constante dans presque chaque village, ou la pêche dans les eaux courantes et 

notamment dans les marais et les étangs. La majorité des artisans valorisaient en effet les 

résultats de ces activités agricoles: les bouchers, les pelletiers, les marchands de bure, les 

cordonniers, etc. 

En même mesure le commerce, local ou extérieur, ne faisait autre chose que mettre 

en valeur les produits agricoles spécifiques à la région. Quant au commerce, un métier très

218 


pragmatique d’ailleurs, d’après les documents c’est évident qu’il était pratiqué par toutes les 

catégories sociales, pas seulement par les marchands: par les boyards, par les monastères et 

même par les paysans. Comme conséquence d’une intense circulation des marchandises, 

locale et de transit, la région était sillonnée dans tout le Moyen Âge par un réseau de chemins, 

certains d’entre eux de vraies voies européennes – La Voie de Sibiu par Turnu et La Voie de 

Bucarest à Istanbul, par Giurgiu, d’autres qui liaient les provinces roumaines, comme Les 

Chemins des Moutons, tel qu’on a pu démontrer à partir des dates archivistiques. 

La recherche archéologique apporte une contribution majeure aux essais de 

clarification des traits spécifiques des habitats médiévaux du sud-ouest de la Munténie. 

Malgré l’insuffisance et le manque d’ampleur des investigations, certains résultats sont 

concluants: tous les habitats investigués s’encadrent dans le type ouvert, ayant parfois le 

bénéfice de la protection naturelle – escarpements ou zones marécageuses, comme dans le cas 

de ceux de Zimnicea et de Răreanca-Bragadiru, ou celui de la protection de quelques 

fortifications plus anciennes et désaffectées, comme ceux de Poiana-Flămânda et Frumoasa; 

tous ces contextes d’habitation ont eu une existence relativement courte, datable, à travers des 

monnaies, le plus probablement dans l’intervalle ayant la limite inférieure à la moitié du XIV - 

ième -ième 

siècle et la limite supérieure au début du XV siècle, n’ont pas connu des phases 

successives d’existence et ont souffert des destructions totales soudaines, unanimement 

associées aux expéditions ottomanes du nord du Danube pendant le règne de Mircea le Vieux. 

Les constructions de ces habitats se ressemblent à une architecture de murs en trellis. Les 

demeures, au moins dans le stade actuel de la recherche et puisqu’elles ne présentent pas ni 

des différenciations formelles à l’égard du statut urbain ou rural de l’habitat, ni par rapport à 

l’état matériel de habitants, sont dans leur grande majorité des huttes semi-enterrées et se 

constituent d’une seule pièce. Le même type de demeure sera utilisé pendant les siècles 

suivants, tel qu’on a démontré dans le cas des habitats plus récents, du XVI -ième – XVII -ième 

siècles, de Udeni et Gogoşari. 

Le matériel archéologique résulté des excavations archéologiques et des découvertes 

casuelles ne contient lui non plus des éléments qui délimitent la sphère de la vie urbaine de 

celle villageoise, notamment à Zimnicea. 

Pendant toute la période analysée la céramique occupe la place centrale dans 

l’inventaire des habitats, le type de base restant la céramique d’usage commun, non-émaillée, 

répandue dans les demeures et les fosses ménagères. Cette catégorie est représentée par des 

pots qui servaient à la préparation de la nourriture sur le feu, raison pour laquelle ces pots 

ont acquis, comme les marmites, une couleur grise ou même noire, sur les parties exposées le


plus souvent au feu; des pots destinés aux liquides – les cruches, les brocs, les verres; des pots 

pour servir la table – les écuelles; les pots d’usage ménager – les couvercles, les passoires, 

les petites lampes paysannes, les fusaïoles. Et le type d’usage de ces pots a déterminé et 

conditionné leurs dimensions, leur forme et leur décoration. 

La céramique émaillée découverte suite aux excavations archéologiques faites dans 

ces habitats s’inscrit dans la tradition de la céramique byzantine, qu’elle continue, à travers la 

filière bulgare du deuxième royaume tsariste, même si la technique de fabrication et les motifs 

décoratifs sont déjà différents et beaucoup simplifiés par rapport aux produits similaires du 

monde grec-oriental de l’est de la Mer Méditerranée, celle-ci s’adressant de plus en plus à 

quelques milieux sociaux plus modestes et plus éloignés de Constantinople. 

Appelée parfois artistique, cette céramique a gardé les formes horizontales, 

harmonisées esthétiquement avec ses fonctions, sa beauté provenant de la combinaison de la 

forme avec les autres trois éléments: la pâte, l’émail et le décor pictural. 

La technologie de production de la céramique émaillée médiévale correspond aux 

prétentions évidentes de ce genre aux valences artistiques et celle-ci est commune à la 

catégorie de poterie découverte dans d’autres habitats contemporains de la Valachie et de la 

Moldavie, tel qu’elle est commune, de manière générale, à la céramique d’origine byzantine 

découverte dans les pays balkaniques, notamment en Bulgarie, mais aussi en Grèce, en 

Turquie, en Syrie et en Palestine, en Égypte, tout comme au nord de la Mer Noire en même 

mesure. 

Du point de vue de la destination, la céramique émaillée était utilisée comme 

vaisselle – des assiettes, des écuelles, des bols, des tasses, des brocs, des coupes, des cruches; 

comme pièces à usage ménager – des chandeliers; ou comme objets de décoration des mûrs – 

des assiettes et des écuelles – , qui avaient des orifices d’attachement au pied. Un autre 

argument concernant l’usage pour la décoration de la demeure c’est le fait qu’un nombre de 

pots – parmi les mieux décorés, sont restaurés depuis des temps anciens, par la soi-disante 

”couture”. 

Le principal critère de classification de la céramique émaillée médiévale se base sur 

la décoration, qui constitue le trait le plus important de son esthétique. Ainsi, à base de deux 

critères – la technique de décoration et les motifs ou les combinaisons des motifs utilisées, on 

peut encadrer la poterie artistique dans quatre catégories distinctes, mais inégales en ce qui 

concerne la proportion d’englobement du matériel archéologique: la céramique sgraffite – la 

plus représentative et la plus nombreuse, la céramique Champlevée, la céramique peinte et la 

céramique monochrome, les derniers trois genres étant modestement illustrés par une petite

220 


quantité de récipients. La conception décorative est subordonnée à deux principes 

fondamentaux – central et radiaire, et d’après les principaux motifs ornementaux utilisés, la 

céramique émaillée et sgraffite du XIV -ième siècle comprend trois grands groupes de 

décoration, le décor liniaire – géométrique, le décor végétal, le décor zoomorphe et le décor 

anthropomorphe. 

La céramique émaillée et sgraffite du complexe médiéval de Zimnicea, en même 

mesure que celle provenant d’autres centres aussi – des assiettes, des écuelles, des bols, des 

coupes, des brocs, des cruches, perpétue à travers le répertoire ornemental – qui contient 

presque tout les motifs, la polychromie et les stylisations classiques de la poterie consacrée il 

y a quelques siècles dans l’Empire Byzantin. 

La position géographique stratégique, frontalière, de la région et la proximité de 

l’Empire Ottoman, qui avait déjà occupé la rive droite du Danube à la fin du XIV -ième siècle, 

ont constitué les prémisses de l’encadrement des structures locales de défense dans le système 

défensif du pays entier, initié par Mircea le Vieux. Ainsi l’architecture de défense, 

matérialisée à travers les deux citadelles de muraille, de Turnu et de Giurgiu et la fortification 

de terre de Frumoasa (envers l’encadrement chronologique dans la période de celles de 

Roşiorii de Vede et de Frăţeşti ayant des réserves) a rempli sa fonction pendant un bref délai, 

de quelques décennies, jusqu’à l’occupation définitive par les Turcs de la ligne du nord du 

Danube, après quoi la citadelle de Frumoasa a été abandonnée, et les citadelles de Turnu et de 

Giurgiu allaient faire partie pour les suivantes quatre siècles du système défensif de l’Empire 

turc. 

L’architecture civile de la région est illustrée dans le XVII -ième siècle par quelques 

résidences nobiliaires, de véritables ensembles d’architecture de muraille, qui répondaient à 

quelques nécessités et fonctions complexes comme celles d’habitation et religieuses, sans 

avoir aussi un rôle défensif. Leur nombre, connu aujourd’hui, est réduit aux cours des 

boyards de Dobreni, de Coiani-Mironeşti, de Hereşti et de Balaci, même si pendant l’époque 

il y avait peut-être d’autres, également. Cette situation est corrélée aussi avec le manque total 

de résidences princières, malgré le fait qu’une bonne partie de ce territoire avait fait partie du 

domaine princier. Ces cours des boyards, fortement influencées par des modèles apportés tant 

de l’Est comme de l’Ouest, se composaient de deux cadres pricipaux, les maisons et les 

chapelles de cour. Les maisons, qui ne disposaient pas d’enceintes fortifiées, étaient élevées 

sur des amples caves, avec des belvédères, couvertes en tuiles et rappelant des palais de 

Constantinople avec des tours et des coupoles, ou ayant l’aspect de palais occidental plaqué


en pierre et avec des encadrements profilés décorés, certains avaient même des prétentions de 

luxe dûes aux aménagements paysagés. 

Pareillement, l’architecture religieuse aussi indique une représentativité 

chronologiquement tardive, la majorité des édifices de culte – des ensembles monacaux ou 

des monastères et des églises – ont été fondés pendant le XVII -ième siècle, auquel ils 

appartiennent du point de vue stylistique, tant par les résolutions constructives et 

planimétriques comme par l’expression plastique, sauf les deux fondations du XV -ième siècle – 

les monastères de Comana et de Babele, celui de Comana ayant connu un autre rebâtiment à 

la fin du XVI -ième siècle, quand probablement l’église en bois d’Aluniş-Plăvniceni aussi a été 

bâtie. Du point de vue constructif deux ensembles des monastères, celui de Comana et de 

Plăvniceni, ont détenu également une fonction défensive, dûe aux fortifications avec lesquelles 

ils avaient été prévus: des hautes murailles avec des fenêtres de tir, des tours de porte et 

clocher massifs, avec des attributions de défense et de surveillance, le monastère de Comana 

étant doué en plus de tours d’encoignure, destinées à l’usage de l’artillerie. Quoique fondation 

princière, le monastère de Drăgăneşti a eu une vie monacale restreinte et il est devenu église, 

comme les ermitages de Strâmbu et de Dideşti, tandis que des locaux comme les monastères 

de Bolintin et de Flocoşani ont perdu leurs traces matérielles, au fil du temps. Les églises de 

cour de Dobreni, de Coiani-Mironeşti, de Hereşti et de Balaci, mais probablement de 

Baldovineşti aussi, qui correspondaient au programme architectonique de l’époque – avec des 

dimensions moyennes ou celles d’une cour princière comme l’église de Balaci, remplissaient 

en même mesure le rôle de local de culte de la communauté villageoise autochtone, raison 

pour laquelle elles étaient toujours placées dans une enceinte différente de celle des maisons. 

Suite à l’analyse de l’architecture médiévale du sud-ouest de la Munténie, on peut 

tirer la conclusion que l’architecture civile – rurale ou urbaine, a été pendant toute la période 

une architecture dominée par les constructions en bousillage, qui allaient co-exister 

uniquement dans le dernier siècle de celle-ci avec les peu nombreuses constructions en mur, 

la pierre et la brique restant le matériel de construction de prédilection pour l’architecture 

militaire et religieuse. Ainsi on se pose une question inévitable: comment a-t-il été possible 

que dans une région dominée par le bois de chêne ne se développe pas une civilisation du 

bois, similaire à celle des autres régions du pays? La réponse devrait être cherchée plutôt dans 

l’instabilité des emplacements des habitats et de la nécessité de leur reconstruction rapide, que 

dans le manque de la matière première qui était de bonne qualité et disponible de toute façon. 

L’hypothèse peut être vérifiée, car jusqu’aux temps modernes les églises en bois –

222 


relativement nombreuses, étaient exécutées toujours par des artisans provenant de la zone des 

collines, apportées et assemblées dans les villages de Teleorman et de Vlaşca. 

Les fondements de la société médiévale roumaine ont été jetés – tel qu’on sait, sur le 

contrôle du territoire. Dans les départements de Teleorman et de Vlaşca la grande propriété 

fonciaire a été détenue par le règne, les monastères et les boyards. Si pour les XV -ième et XVI - 

ième 

siècles on constate, du point de vue documentaire, que celle-ci était concentrée au nom du 

règne, le souverain étant celui qui disposait de la distribution des propriétés – en 

récompensant de ce domaine avec des dons ceux qui lui apportaient des services à lui et aux 

intérêts du pays et qui douaient les monastères, notamment celles fondées par eux dans le 

pays et quelques monastères du Mont Athos, à travers le temps des déplacements dans la 

structure de ces possessions se sont produites. Ainsi, pour le XVII -ième siècle on observe le 

recul du domaine princier et la constitution de quelques domaines des boyards 

impressionnants, d’autant plus que dans certains cas ceux-ci ont été le résultat des 

accumulations brèves, provenant d’un nombre restreint de générations – installées dans des 

hautes dignités, les exemples les plus éloquents étant les domaines des familles Grădişteanu et 

le domaine de Mareş Băjescu. Mais il y a eu aussi des domaines – plus réduits, accumulés par 

de nombreuses générations des boyards, comme les familles Bălăceanu et Năsturel. 

Le nombre diminué des notes dédiées aux kazales démontre – spécialement pour la 

période de début de l’occupation turque des territoires environnant les citadelles de Turnu et 

de Giurgiu, qui a duré pendant quelques centaines d’années, le fait que leur histoire ”reste 

encore d’être écrite”, après que les chercheurs turcologues ouvrent largement les archives 

ottomanes. Jusqu’à ce moment-là, on constate juste que la Porte s’est donnée la peine de 

garder des relations au moins correctes avec la population chrétienne roumaine située dans la 

proximité immédiate de la frontière de l’Empire Ottoman – pas peu de fois à travers 

l’intervention directe du roi auprès du sultan – et de maintenir, dans les rapports avec le règne, 

les privilèges économiques et douaniers du souverain de la Valachie, que celui-ci détenait par 

tradition, avant l’occupation ottomane des deux ports danubiens.


BIBLIOGRAFIE 

Adam, Marieta, Documente inedite din Arhiva Cretzulescu, în SMIM, VI, 1973, doc.1, p. 

359-361. 

Adameşteanu, Gh.; Drăgan, Elisabeta; Poll, Ingrid; Căpăţână, Dan, Depozitul unui negustor la 

hanul Stavropoleos, în CAB, V, 2002, p. 95-125. 

Adameşteanu, Mănucu, Gh.; Căpăţână, Dan, Ceramica Curţii Domneşti din Bucureşti sec. XV 

– XIX, Bucureşti, 2002. 

Alexandrescu, Alexandrina, La nécropole du bronze récent de Zimnicea, dép de Teleorman, 

în Dacia, NS, 17, 1973, p. 77-97. 

Alexandrescu, Alexandrina, Sépultures du premier âge du Fér à Zimnicea, în Dacia, NS, 22, 

1978, p. 115-124. 

Alexandrescu, Alexandrina, La nécropole Gète de Zimnicea, în Dacia, NS, 24, 1980, p.19-26. 

Alexiev, Jordan, Formes et décoration de la céramique sgraffite de Tarnova, în Bulletin de 

l’Institute d’Archéologie de l’Academie Bulgare des Sciences, XXXVIII, 1994, 

p.92-100. 

Andreescu, Radian; Mirea, Pavel; Apope, Ştefan, Cultura Gumelniţa în vestul Munteniei. 

Aşezarea de la Vităneşti, judeţul Teleorman, în CAMNI, XII, 2004, p. 71-87. 

Andreescu, Radian; Mirea, Pavel; Torcică, Ion; Zaharia, Pompilia; Dumitru, Mădălina, 

Măgura, Punct Buduiasca, Boldul lui Moş Ivănuş, în CCA, Campania 2007, 

Bucureşti, 2008, p. 195-198. 

Angelov, Nicolai; Tarnov, Todor, Patriarhseskiat complex na Tsarevets prez XII-XIV vek, 

tom 3, Sofia, 1980. 

Babeş, Mircea; Trohani, Gh.; Spânu, Daniel; Măndescu, Dragoş, Cercetările arheologice de 

la Zimnicea-Campania 2001, în CCA, 2002, p. 344-345. 

Babeş, Mircea; Trohani, Gh.; Spânu, Daniel; Măndescu, Dragoş, Cercetările arheologice de 

la Zimnicea – Campania 2002, în CCA, 2003, p. 347-348. 

Bakirtzis, Charalambos, Didymoteichon: un centre de céramique post byzantine, în Balkan 

Studies, 21, 1, 1980, p. 147-153. 

Bachirtzis, Papanikola, Demetra, Byzantine Glazed Ceramics. The Art of Sgraffito, Athens, 

1999. 

Baraschi, Silvia, Sur la production céramique de tradition byzantine au Bas-Danube, în 

Études byzantines et postbyzantynes, Bucureşti, 1979, p. 29-37. 

Bauer, Fr., Mémoires Historiques et géografiques sur la Valachie, Frankfort et Leipzig, 1778. 

Bălăşescu, Al.; Radu, Valeriu, Raport arheozoologic preliminar asupra faunei din Cetatea 

Turnu, Turnu Măgurele-Campania 2008, în CCA, 2009, p. 225. 

Bătrâna, M., Lia, Podoabe din necropola fostei mănăstiri Comana, în B M I, an XLII, nr.1, 

1973, p. 10-18. 

Bătrâna, Lia; Bătrâna, Adrian, Evoluţia ansamblului fostei mănăstiri Comana în lumina 

cercetărilor arheologice, în RMM - MIA, nr.1, 1971, p. 16-23. 

Bărcăcilă, Alexandru, Tezaurul medieval de la Gogoşu Mehedinţi, în CNA, XIV, 1939, nr. 

113 - 114, p. 125-134. 

Bărcăcilă, Alexandru, Monede şi podoabe din metal şi fragmente ceramice de la termele 

Drobetei şi din cimitirul medieval suprapus, în Materiale, V, 1959, p. 769-785. 

Băzgan, Melentina, Judeţele Tării Romîneşti până la jumătatea sec. al XVIII-lea, Ed. Cartea 

Universitară, Bucureşti, 2004. 

Bâtcă, Cioară, Mioara; Bâtcă, Vlad, Zona etnografică Teleorman, Ed. Sport-Turism 

Bucureşti, 1985. 

Bâzu, Olga, Restaurarea Casei lui Udrişte Năsturel din Hereşti, în BMI, 4, 1971, p. 53-57. 

Berciu, Dumitru, Săpăturile de la Tangâru, în MCA, V, 1935, p. 142-143.

224 


Berciu, Dumitru, Săpăturile de la Petru Rareş, în BMJV, II, 1937, p. 1-23. 

Berciu, Dumitru, Cercetări şi descoperiri arheologice în Regiunea Bucureşti, în Materiale, II, 

1956, p. 491-563. 

Berciu, Dumitru; Mitrea, Bucur, Unele date privind necropola de la Oinacu, Giurgiu, în Ilfov. 

File de Istorie, 1978, p. 99-110. 

Bichir, Gheorghe , Quelques problèmes des XIII e et XIV siècles dans la Plaine Valaque à la 

lumière des fouilles de sauvegarde du village de Bragadiru (district de Zimnicea), în 

Dacia, NS, tom 9, 1965, p. 427-439. 

Bichir, Gheorghe , Cercetări arheologice la Udeni, jud. Teleorman, în Muzeul National, VII, 

1983, p. 31-61. 

Byzantine Glazed ceramics. The Art of Sgraffito, ed. De Demetra Papanikola – Bakirtzi, 

Athens, 1999. 

Bobceva, Ljubka, Sgraffito keramika ot Kaliakra, în IzVarna, 15, 1979, p. 125-136. 

Bogdan, Ioan, Documenete privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi cu Ţara 

Ungurească în veacurile al XV-lea şi al XVI-lea, I, Bucureşti,1905. 

Bolliac, Cezar, Mănăstirile din România: mănăstirile zise brâncoveneşti, Bucureşti, 1863, 

Tipografia CA Rosetti. 

Bolliac, Cezar, Opere vol. I-II, Ed. de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1956. 

Bolliac Cezar, Trompeta Carpaţilor., an VII, nr. 758, 1869. 

Brătianu, I. Gheorghe, O enigma şi un miracol istoric: poporul român, Bucureşti, 1940. 

Brătuleanu, Anca, Curtea din Balaci, jud. Teleorman, în BMI, IV, nr.3 - 4, 1993, p. 17-22. 

Brătuleanu, Anca, Curţi domneşti şi boiereşti în România. Valahia veacurilor al XVII-lea şi al 

XVIII-lea, Bucureşti, Ed. Simetria, 1997. 

Brătulescu, Victor; Ilie, Radu, Mănăstiri şi biserici din judeţul Ilfov, Bucureşti, 1935. 

Brezoianu, Ioan, Mănăstirile zise închinate şi călugării străini, Bucureşti, 1861. 

Bucureştiul de odinioară în lumina săpăturilor arheologice(sub red. prof. I. Ionaşcu), Ed. 

Ştiinţifică, Bucureşti, 1959. 

Budeşti, Ghika, Nicolae Evoluţia arhitecturii în Muntenia şi Oltenia, III, veacul al XVII-lea, 

în BCMI, XXV, 1932, fasc.71-74. 

Busuioc, Elena; Vâlceanu, D., Ceramica din aşezare medievală de la Basarabi-Calafat (sec. 

al XIV-lea) , în SCIVA, XXVII, 1976, p. 495-516. 

Butculescu, A. Dimitrie, Familia Butculescu, în Figuri contimporane din România, Bucureşti, 

f.a. 

Cantacuzino, Gheorghe, La grande Camp Romain situé près de la commune de Baneasa (d. 

de Teleorman), în Dacia, 1941-1944, p. 441-472. 

Cantacuzino, Gh.; Trohani, Gh., Săpăturile arheologice de la Cătalui – Căscioarele, jud. 

Ilfov, în CAMNI, III, 1979. 

Cantacuzino, Gh., Trohani, Gh., Cercetările arheologice de la Cernica – Mănăstire, în 

CAMNI, IV, 1981, p. 200-239. 

Cantacuzino, I. Gheorghe, Rădulescu, Al., Consideraţii asupra ceramicii descoperite la 

mănăstirea Putna în anul 1971, în SCIVA, 25, nr. 4, 1974, p. 527-544. 

Cantacuzino, I. Gheorghe, Cetăţile medievale din Ţara Românească, sec. XIII-XIV, Ed. 

Enciclopedică, Bucureşti, 1981. 

Cantacuzino, I. Gheorghe; Sion, Gheorghe, Ruinele Curţii feudale de la Coiani – Mironeşti 

(judeţul Giurgiu), Date arheologice şi arhitectonice, în BCMI, I, nr. 1-2, 1990, p. 62- 

69. 

Catalogul Documentelor Ţării Româneşti din Arhivele Naţionale vol. I-VIII, Bucureşti, 1947– 

2006. 

Catrina, Katiuşa, Câteva date despre tezaurul din secolele XIV–XV descoperit la Roşiorii de 

Vede, judeţul Teleorman, în CNG, 1990, p.151-161.


Călători străini despre Ţările Române, Bucureşti, vol I – 1968, vol. II – 1970, vol. III –1971, 

vol.IV – 1972, vol.V – 1973, vol. VI – 1976, vol. VII – 1980. 

Cătăniciu, Bogdan, Ioana Muntenia în sistemul defensiv al Imperiului roman, Alexandria, 

1998. 

Căpătână, Dan; Iavorschi, I., Săpăturile Arheologice de la Cetatea lui Mircea cel Bătrân, 

Giurgiu. în vol. Ilfov, File de Istorie, Bucureşti,1978. 

Căpătână, Dan, Giurgiu. Raport arheologic, campania 1997, în CCA, 1998 p. 21-22. 

Cândea, Ionel; Ţânţăreanu, Ecaterina, Nicolae Iorga în fruntea Comisiunii Monumentelor 

Istorice şi cercetările arheologice de la Cetatea Turnu – Turnu Măgurele, în vol. 

Nicolae Iorga 1871 – 1940, Studii şi Documente, III, Ed. Univ. Bucureşti, 2007, 

p.117-130. 

Cândea, Ionel, Ţânţăreanu, Ecaterina, Cercetările arheologice de la Cetatea Turnu¸ Turnu 

Măgurele, Campania 2006, în CCA, 2007, p. 325-326. 

Cernovodeanu, Paul, Ştiri privitoare la o ctitorie a lui Vlad Vodă Călugărul: Schitul Babele, 

în GB, XIX, nr. 5-6, 1960, p. 483-497. 

Cernovodeanu, Paul, Cetatea Giurgiului. Studiu istorico-militar, în SMMIM, nr. 2 - 3, (1969- 

1970), p. 76-107. 

Cernovodeanu, Paul, Bisericile din Roşiorii de Vede, în, GB, nr. 3-4, 1961, p. 287-307. 

Cernovodeanu, Paul, Mănăstirea Plăviceni-Olt, un monument genealogic vitregit, în Arh 

Gen., I, 1994, nr. 3-4, p. 43-60. 

Chevalier, Jean; Gheerbrant, Alain, Dicţionar de Simboluri,vol. I–III, Ed. Artemis, Bucureşti, 

1994–1995. 

Chihaia, Pavel, Modele răsăritene şi voievodale în Ţara Românească, în GB, an XXV, nr. 1- 

2, 1976. 

Chihaia, Pavel, Cetăţile lui Mircea cel Bătrân, monumente ale independenţei şi ale luptei de 

cruciadă, în SCIA, tom 24, 1977, p. 53-65. 

Chihaia, Pavel, Cetăţile voievodului Mircea cel Bătrân, în vol. Arta medievală, III, Ţara 

Românească între Bizanţ şi Occident, Bucureşti, 1998. 

Chircă, Haralambie, Bălan, C., O inscripţie din 1397-1398 privitoare la stăpânirea Turcească 

de la Turnu, în SMIM, III, 1959, p. 359 - 364. 

Chitescu, Lucian, Fortificaţiile din pământ şi din lemn de pe teritoriul ţărilor române în evul 

mediu, în SMMIM, nr. 2-3, 1969-1970, p. 46-62. 

Chitescu, Lucian, Conovici, N., Lungu, Radu, Păunescu, Anca, Rădulescu, Venera, Cercetări 

arheologice la Piua Pietrei (oraşul de Floci), jud. Ialomiţa, în CAMNI III, 1979, p. 

199-242. 

Christescu, Vasile, Il castro romano di Frumoasa, în Bulletino del museo del Imperio 

Romano, III, 1932, XI, p. 35-46. 

Chronique du réligieux de St.Denis contenant le régne deCharles VI, in Collection de 

documents inédits sur l’historie de France, în Histoire politique, II, Paris, 1840. 

Ciobanu, Radu, Un monument istoric puţin cunoscut: Cetatea feudală de la Hârşova, în BMI, 

XXXIX, 1970, nr. 1, p. 25-30. 

Ciobanu, Radu, Cetatea Enisala, în BMI, XL, 1971, nr. 1, p. 21-30. 

Ciocâltan, Valeriu, Competiţia pentru controlul Dunării inferioare, în RI, tom 35, nr. 11, 

1982, p. 1191-1203. 

Comşa, Eugen; Morintz, Sebastian, Cercetări arheologice în raionul Giurgiu, în SCIV, IV, 

nr. 3 - 4, 1953, p. 758-764. 

Comşa, Eugen, Cercetări arheologice în preajma Lacului Greaca, în SCIV, 1954, V, 3-4, p. 

585-593. 

Comşa, Eugen, Săpături de salvare şi cercetări de suprafaţă în Reg. Bucureşti,în SCIV, 1955, 

IV, 3 - 4, p. 411-437.

226 


Comşa, Eugen, Complexul neolitic de la Radovanu, în C.C.D.J., VIII, 1990, p. 7-126. 

Comşa, Maria, Types d'habitations de caractère rural de la région comprise êntre les 

Carpates Méridionales et le Danube au XIIIe – XVIIe, în Dacia, NS XXI, 1977, 

p.299-317. 

Comşa, Maria, Ein Begräbnis – Fundverband aus dem 9. – 10. Jhr. in Fântânele, în Dacia, 

NS, 13, 1969, p. 417-437. 

Comşa, Maria; Bichir, Gh. Date preliminare cu privire la necropola de la Păuleasca, în 

SCIV, Tom. 25, 1973, p. 317 - 320, 

Constantinescu, N. A., Întinderea raialelor. Cu deosebită privire la raiaua Giurgiului, în 

AGA, I, 1910 - 1911, p. 23-86. 

Constantinescu, N. A., Cetatea Giurgiu, originile şi trecutul ei, în AAR, Mem. Sect. Ist., SII, 

1916, p. 485-522. 

Constantinescu, Nicolae, Le Stade et les perspectives de la recherches archéologique du 

village médiéval de la Roumanie, în Dacia NS, VIII, 1964, p. 265-278. 

Constantinescu, Nicolae, Cetatea de pământ de la Frumoasa, în SCIV, tom. 16, nr. 1, 1965, p. 

731-743. 

Constantinescu, Nicolae Marinescu, Al., În problema satelor medievale de pe Vedea şi 

Teleorman: Descoperirile arheologice de la Guruieni şi Orbeasca de Jos (r. 

Alexandria), în RM, 1, 3, 1965, p.71-76. 

Constantinescu, Nicolae, Curtea de Argeş.1200 - 1400. Asupra începuturilor Ţării Româneşti, 

Ed. Academiei, Bucureşti, 1984. 

Constantinescu, Nicolae, Un tezaur feudal de monede şi obiecte de podoabă de pe Valea 

Teleormanului, SCVI, 17, nr. 3, 1966, p. 551-555. 

Constantinescu, Nicolae, Cimitirul medieval de la Guruieni, Revista. Muzeelor, 3, 1986, p. 

71-76. 

Constantinescu, Nicolae, Coconi. Un sat din Câmpia Română în epoca lui Mircea cel Bătrân, 

Ed. Academiei, Buc, 1972. 

Constantinescu, Nicolae, Fiction chronologique – destin historigraphique: Rovine, le 17 Mai 

1395 (I), în Argessis, Studii şi Comunicări, XIII, Piteşti, 2004, p.177-194; 

Constantinescu, Nicolae, Fiction chronologique – destin historigraphique: Rovine, le 17 Mai 

1395 (II), înArgessis, XIV, Piteşti, 2005, p. 301-314. 

Constantinescu, Nicolae; Ţânţăreanu, Ecaterina, Reşedinţa nobiliară de la Balaci-Teleorman 

(sfârşitul sec.al XVII- lea). Contribuţii arheologice, în BM Teohari Antonescu, an 

IX-XII, nr. 9, 2003 - 2006, p. 165-172. 

Costăchel, Valeria; Panaitescu, P. P.; Cazacu, A., Viaţa feudală în Ţara Românească şi 

Moldova în sec. XIV – XVII, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957. 

Coteţ, Petre, Mutarea gurii Oltului, în RGR, an II, fasc. I - III, 1939, p. 1-8. 

Coteţ, Petre, Câlniştea, o vale tectonică de tip Balcanic, în Revista. de Geografie, an III, nr.1- 

3, Bucureşti, 1946. 

Coteţ, Petre, Câmpia Română. Studiu de geomorfologie integrată, Ed. Ceres, Bucureşti, 1976. 

Cristea, V. Stan; Moraru, I.; Ţânţăreanu, Ecaterina; Popa, Gh.; Cristea, Gh.; Spiru, I., 

Alexandria 160 ani, Monografie, Alexandria, 1994. 

Cristea, V. Stan; Moraru, I.; Ţânţăreanu, Ecaterina; Popa, Gh.; Barabas, Titus; Cristea, Gh., 

Monografia judeţului Teleorman, Ed. Teleormanul Liber, Alexandria, 1998. 

Cristocea, Spiridon; Ţânţăreanu, Ecaterina; Mirea, Pavel, Cercetările arheologice de la 

biserica fostei mănăstiri Plăviceni, judeţul Teleorman, în Argessis, Studii şi 

Comunicări, Seria Istorie, X, Piteşti, 2001, p. 139-155. 

Cristocea, Spiridon, Din trecutul marii boierimi muntene. Marele ban Mareş Băjescu, Brăila, 

2005.


Cronici turceşti privind Ţările Române, Ed. Mihail Guboglu şi Mustafa Mehmed, I, 


Dan, Mihail, Goldenberg, Samuel, Le commerce balkano-lévantin de la Transilvnie au cours 

de la seconde moitié du XVIe siècle et au début du XVIIe siècle, în RÉSEE., V, 1967, 

1 - 2, p. 87-117. 

Dâmboviţa, Petrescu; M., Sanie, S., Sondajul din tell-ul gumelniţean de la Ciolaneştii din 

Deal ,în Arh. M., VI, 1969, p. 11-53. 

Diaconescu, Viorica, Două documente româneşti din sec. al XVII- lea, Studio Bibliologica, 

III, Bucureşti, 1969, p. 841-849. 

Diaconu, Petre; Baraschi, Silvia, Păcuiul lui Soare, Ed. Academiei, Bucureşti, 1977. 

Documente referitoare la Istoria Judeţului Teleorman 1441 - 1700, Catalog, vol. I (sub Red. 

Maria Georgescu şi Gh. Popa), Bucureşti, 1989. 

Dogaru, Maria, Heraldica românească,Bucureşti, 1994. 

Donat, Ion, Revelaţii toponimice pentru istoria neştiută a românilor. Recenzie. Ed. Ramuri, 

Craiova, 1941 (extras). 

Donat, Ion, Aşezările omeneşti din Ţara Românească în sec. XIV-XVI, în Studii, IX, 1956, 

p.75-95. 

Donat, Ion; Conea, I., Contribution à l’étude de la toponymie pétchénègue – coman de la 

Plaine Romaine du Bas - Danube, în vol. Contributions onomastiques, Bucureşti, Ed. 

Academiei, 1958, p. 139-168. 

Donat, Ion, Câteva aspecte geografice ale toponimiei din Ţara Românească,în Fonetică şi 

Dialectologie, Bucureşti, 1962, p. 101-131. 

Donat, Ion, Păstoritul românesc şi problemele sale, în Studii, vol. 19, 1966, p. 281-305. 

Donat, Ion, Domeniul domnesc în Ţara Românească, sec. XIV- XVI, Ed. Enciclopedică, 


Drăghiceanu, Virgil, Biserica din Baldovineşti – Teleorman, în ACMI, 1914, p. 84-85. 

Drăghiceanu, Virgil, Pisania mănăstirii Plăviceni-Olt, în BCMI,VII, 1914, p. 144. 

Drăghiceanu, Virgil, Inscripţii referitoare la Bălăceni, în BCMI, VII, 1914, p. 195-196. 

Drăghiceanu, Virgil, Curtea domnească din Argeş. Note istorice şi arheologice, BCMI, nr.10- 

16, 1917-1923, p. 9-76. 

Drăghicescu, Berciu, Adina, Repertoriul descoperirilor monetare otomane din teritoriile 

locuite de români, (sec. XV-XVI), în Caietul seminarului special de ştiinţe auxiliare, 

Opuscula numismatică, Bucureşti, 1989. 

Documente privind Istoria României, B,Ţara Românească, veacurile XIII – XV, Bucureşti, 

1951; veacul XVI, vol. I - IV, Bucureşti, 1951 – 1953; veacul XVII, vol. I - IV, 

Bucureşti, 1951-1954. 

Documenta Romaniae Historica, B. Ţara Românească, vol. I – XXXVII, Bucureşti, 1966- 

2007. 

Dumitrescu, Hortensia, Zâmbreasca 1947, în Studii de Preistorie, nr. 3, 2006, p. 173-198. 

Dumitrescu, Vladimir, Principalele rezultate ale campaniilor de săpături din aşezarea 

neolitică târzie de la Căscioarele, în SCIV, 16, 1965, p. 215-237. 

Dumitriu, Luminiţa, Der mittelalterliche Schmuck des Unteren Donaugebietes im 11.-15. 

Jahrhundert, Bucureşti, 2001. 

The New Encyclopedia Britanica, vol.V, Ed. The University of Chicago, Chicago, 1956 

Dolinescu-Ferche, Suzana, Raport asupra săpăturilor de la Dulceanca, jud. Teleorman (1962 

- 1967), în Materiale, IX, Bucureşti, 1970, p. 317-323. 

Dolinescu-Ferche, Suzana, Aşezările din sec. III şi VI în sud-vestul Munteniei. Cercetările de 

la Dulceanca, Ed. Academiei, Bucureşti, 1974. 

Filitti, C. Ioan, Ctitorii de la Plăviceni-Olt şi neamul Doamnei Stanca, Arh. O., VI, nr. 32 – 

33, 1927, p. 266-281.

228 


Filitti, C. Ioan, Proprietatea solului în principatele Române până la 1864, în vol. Opere 

alese, Ed. M. Eminescu, Bucureşti, 1985. 

Florescu, Grigore, Turnul antic de la Turnu Măgurele. Cercetările arheologice din 1936, 


Florescu, Grigore, Cetatea Turnu (Turnu Măgurele), în RIR, XV, 1945, p. 432-464. 

Francois, Veronique, La céramique byzantine à Thassos, în Études Thassiennes, XVI, Ed. De 

Boccard, Paris, 1995. 

Gârboviceanu, Petre, Şapte biserici cu averea lor proprie, I, Bucureşti, 1904. 

Gâştescu, Petre; Rusănescu, C.; Breier, Ariadna, Judeţul Teleorman, Ed. Academiei, 

Bucureşti, 1976 

Georgescu Pantele, Dicţionarul geografic, statistic, economic şi istoric al judeţului 

Teleorman, Bucureşti, 1897. 

Ghenadie, Episcopul, Mitropolitul Ungrovlahiei Neofit I, în BOR, an 2, 1875-1876, p. 315- 

327; Ibidem, an XIV, 8, 1890-1891, p. 718-724. 

Georgieva, Sonia, Keramikata ot Dvoretsa na tsarevets Tsarevgrad Tarnov, tom 2, Sofia, 

1974. 

Georgieva, Sonia, Grincearstvo, în vol. Srednovekoviat Cerven, tom I, Sofia, 1985, p. 133- 

165. 

Gheorghiu, Octavian Teodor, Arhitectura de apărare din România, Ed. Tehnică, Bucureşti, 

1985. 

Giurescu, C. Constantin, Harta stolnicului Constantin Cantacuzino. O descriere a Munteniei 

la 1700, în RIR, XIII, 1943, p. 1-28. 

Giurescu, C. Constantin, Principatele române la începutul sec. XIX. Constatări istorice, 

geografice, economice, statistice pe temeiul hărţii ruse din 1835, Ed. Ştiinţifică, 


Giurescu, C. Constantin, Istoria pescuitului şi a Pisciculturii în România, I, Ed. Academiei, 


Giurescu, C. Constantin, Istoria pădurii româneşti din cele mai vechi timpuri până astăzi, Ed. 

Ceres, Bucureşti, 1975. 

Giurescu, C. Dinu, Anatefterul. Condica de porunci a lui C. Brîncoveanu, în SMIM, V, 1962, 

p. 353-490. 

Giurescu, C. Dinu, Relaţiile economice ale Ţării Romaneşti cu ţările Peninsulei Balcanice din 

sec. al XIV-lea până la mijlocul sec. al XVI-lea, în Romano –Slavika, XI, Bucureşti 

1965, p. 167-200. 

Giurescu, C. Dinu, Ţara Românească în sec. XIV-XV, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973. 

Godea, Ioan, La céramique, Timişoara, 1995. 

Greceanu, Eugenia, Casa de piatră din Hereşti. Studiu arhitectonic, în MM, I, 1958, p. 131- 

148. 

Greceanu, Radu, Istoria domniei lui Constantin Basarab Brâncoveanu, Ed. Academiei, 


Greceanu, Radu, Casa de piatră din Hereşti, în MM, I, 1958, p. 119-129. 

Greceanu, Ştefan, Genealogiile documentate ale familiilor boiereşti, Bucureşti, 1913. 

Guboglu, Mihail, Catalogul documentelor turceşti, I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1960 

Guboglu, Mihail, Mehmed, Ali Mustafa, Cronici turceşti privind Ţările Române. Extrase, sec. 

XV – mijlocul sec. XVIII, I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1966. 

Hau, Venera, Une coupe d’argent de la Sèrbie médiéval. În Actes du XIIe Congrès 

International des études Byzantines III, Beograd, 1966, p. 113-118. 

Hurmuzaki, Eudoxiu, Documente privitoare la Istoria Românilor, vol. I/2 Bucureşti 1890, 

vol. XI Bucureşti, 1900.


Iakobson, A.L., Keramica i keramiceskoe proizvodstvo srednevekovoi tavrikii, Leningrad, 

1979. 

Ilieş, Aurora, Drumurile şi transportul sării în Ţara Românească în sec. XV-XIX, în SMIM, 

vol.VII, 1974, p. 224-242. 

Inalcik, Halil, Bursa and the commerce of Levant, în Journal of Economic and Social History 

of the Orient, III, 2, 1960, p. 138-139. 

Inalcik, Halil, Imperiul Otoman, Epoca Clasică, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1996 

Inscripţiile medievale ale României, Oraşul Bucureşti, I, Ed. Academiei, Bucureşti ,1965. 

Ionescu, Grigore, Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, Ed. Academiei, 

Bucureşti, 1982, 

Ionaşcu, I., Vechimea mănăstirii din Pădurea cea mare de la Bolintin, în RI, VII, 193, p. 323- 

338. 

Ionescu, Gh.T., Contribuţii la istoria românilor, Studii şi materiale, Ed. Istros, Brăila, 2004. 

Iordan, Iorgu, Dicţionar de toponimie românească, Ed. Academiei, Bucureşti, 1963. 

Iorga, Nicolae, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol. I – XXXI, Bucureşti, 

1901-1906. 

Iorga, Nicolae, Sate şi mănăstiri din România, Bucureşti, 1905. 

Iorga, Nicolae, Inscripţii din bisericile României, I – II, Bucureşti, 1905 – 1908. 

Iorga, Nicolae, Constatări istorice cu privire la viaţa agrară a românilor, Bucureşti, 1908. 

Iorga, Nicolae, Drumuri vechi, Bucureşti, 1920. 

Iorga, Nicolae, Istoria comerţului românesc, I, Bucureşti, 1925. 

Iorga, Nicolae, Drumurile de comerţ creatoare ale statelor româneşti, Bucureşti, 1928. 

Iorga, Nicolae, Crucea de la Călugăreni, în BCMI, XXII, 1929, p. 101-105. 

Iorga, Nicolae, Studii istorice bazate în parte pe documente inedite din Arhiva d-lui Gr. 

Cantacuzino, Bucureşti, 1902. 

Iorga, Nicolae, Revelaţii toponimice pentru istoria neştiută a românilor, I, Teleormanul, 


Iorga, Nicolae, Istoria românilor prin călători, Ed. Eminescu , Bucureşti, 1981. 

Istoria Ţării Româneşti, 1290 – 1690. Letopiseţul Cantacuzinesc, Ed. Critică C. Grecescu şi 

Dan Simonescu, Bucureşti, 1960. 

Istoria Românilor, De la universalitatea creştină către Europa “patriilor”, vol. IV, Ed. 

Academiei, Bucureşti, 2001. 

Istoria Românilor, O epocă de înnoiri în spirit european, vol. V, Ed. Academiei, Bucureşti, 

2003. 

Kretzulescu, Emil, Doamna Stanca Kretzulescu Basarab, Bucureşti, 1924. 

Kuleff, Ivelin, Djingova, Rumyana, Archeometric Investigation of sgraffito ceramics from 

medieval Bulgaria, în Archeologia Bulgarica, V, 2001, 3, p.71-82. 

Lapedatu, Alexandru, Vlad Vodă Călugărul, Bucureşti, 1903. 

Lapedatu, Alexandru, Mănăstirea Comana. Note istorice. Note arhitectonice şi lucrări noi, in 

BCMI, nr.1, 1908, p. 9-28. 

Laurian, T. August, Istriana sau Descrierea cetăţilor din preajma Dunării descoperite într-o 

călătorie din vara anului 1845, în Magazin Istoric pentru Dacia, II, 1846, p. 65-116. 

Leahu, Valeriu; Trohani, Gheorghe; Două morminte de călăreţi nomazi, în SCIV, tom. 29, 4, 

1978 , p. 529, 538. 

Lehr, Lia, Comerţul Ţării Româneşti şi Moldovei în a doua jumătate a sec.al XVI-lea şi prima 

jumătate a sec. al XVII- lea, în SMIM, IV, 1960, p. 245. 

Maguire, Henry, Materials Analysis of Byzantine Pottery, Washinghton DC, 1997, 

Dumbarton Oaks. 

Makarova, T. I., Polivnaja keramika v Drevnej Rusii, Moscova, 1972.

230 


Manolescu, Radu, Comerţul Ţării Româneşti şi Moldovei cu Braşovul (sec. XIV-XVI), Ed. 

Ştiinţifică, Bucureşti,1965. 

Marcu, Daniela, Fostul Schit Strâmbu, în CCA, 2006, p. 166-167 şi în CCA, 2008, p. 141- 

144. 

Martonne, Emmanuel, La Valachie. Essai sur la monographie géographique, Paris, 1902. 

Martonne, Emmanuel, Viaţa păstorească în Carpaţii Români, în Convorbiri Literare, II, an 

XLVI, 1912, p. 121-127. 

Mateescu, Corneliu; Babeş Mircea, Cercetări arheologice şi săpături de salvare la Fântânele, 

în SCIV, tom. 19, nr.2, 1968, p. 283-291. 

Mateescu, Corneliu, Un bordei din epoca lui Mircea cel Bătrân descoperit la Vădastra, în 

Materiale, IX, 1970, p. 337-343. 

Matei, D .Mircea, Geneză şi evoluţie urbană în Moldova şi Ţara Românească, Ed. Helios, 

Iaşi, 1997. 

Maxim, Liviu, L’échelle et la fortress danubienne de Turnu (Holovnik, Kulé) à la lumière des 

noveaux documents ottomans, în Romano-Turcica I, Istanbul, 2003, p. 117-125. 

Maxim, Mihai, Documente turceşti privind kazaua Giurgiului în sec. al XVI-lea, în vol. Ilfov. 

File de Istorie, 1978. 

Maxim Mihai, Regimul economic al dominaţiei otomane în Moldova şi Ţara Românească în a 

doua jumătate a sec. al XVI-lea,în RI., tom 32, nr. 9, 1979, p. 1731-1735. 

Maxim, Mihai, Teritorii româneşti sub administraţie otomană în sec. al XVI-lea, în RI, tom 

36, nr. 8, 1983, 802-817. 

Maxim, Mihai, Le statut des pays roumain envers de Porte Ottomane aux XVI-e-XVII-e 

siècles, în Revue Roumaine d’Historie, XXIV, nr. 1-2, Bucureşti, 1985, p. 29-50. 

Mazilu, Dan Horia, Cronicari Munteni – Studiu introductiv, în vol. Cronicari Munteni, 

Bucureşti 1988. 

Meteş, Ştefan, Relaţiile comerciale ale Ţării Româneşti cu Ardealul până în veacul al XVIIIlea, 

Sighişoara, 1921. 

Metes, Ştefan, Păstori ardeleni în principatele române , Arad, 1925. 

Micu, Iolanda; Lungu, Radu, Domeniul lui Matei Basarab, în RI, tom 35, nr. 12, 1982, p. 

1313-1329. 

Micu, Iolanda; Lungu, Radu, Aspecte ale patronajului cultural în timpul domniei lui Matei 

Basarab, în Mitropolia Olteniei, an XXXVI, nr. 5 – 6, 1984, p. 362-372. 

Mihai, Dana, Ceramica de Iznik descoperită la Piua Pietrii, Oraşul de Floci, com. Giurgeni, 

jud. Ialomiţa, în CAMNI, X, 1997, p. 277-290. 

Mihăilescu, Vintilă, Vlăsia şi Mostiştea. Evoluţia geografică a două regiuni din Câmpia 

Română, în BSRG, XLIII, Bucureşti, 1925 p. 1-200. 

Minea, Ilie; Boga, T. Leon, Cum se moşteneau moşiile în Ţara Românească până la sfârşitul 

sec. al XVI-lea:contribuţiuni la istoria vechiului drept în Ţara Românească, I, Iaşi, 

1933. 

Mirceşti, Constantinescu, N., Păstoritul transhumant şi implicaţiile lui în Transilvania şi Ţara 

Românească în sec. XVIII – XIX, Ed. Academiei, Bucureşti, 1976. 

Mitrea, Bucur; Preda, C., Săpăturile de salvare de la Gogoşari şi Cacaleţi, în SCIV, tom VI, 

nr. 4, 1955, p. 627-642. 

Mitrea, Bucur, Monede antice feudale de la Zimnicea, în SCIV, tom. 16, nr. 2, p. 239-260. 

Mitrea, Bucur, Un tezaur românesc vechi: Scrioaştea Jud. Teleorman, în BSNR, LXX- 

LXXIV, nr. 124 – 128, 1976 – 1980, p. 297-304. 

Moisescu, Cristian, Secolul al XV-lea un „hiatus” şi o „stagnare” în evoluţia bisericilor de 

zid din Ţara Românească?, în Ars Transsilvaniae, VII, 1997, p. 5-59. 

Moisescu, Cristian, Arhitectura românească veche, I, Ed. Meridiane, Bucureşti, 2001. 

Moisescu, Cristian, Arhitectura epocii lui Matei Basarab, I, Ed. Meridiane, Bucureşti, 2002.


Moisescu, Cristian, Arhitectura epocii lui Matei Basarab, Repertoriul edificiilor de cult, II, 

Ed. Meridiane, Bucureşti, 2003. 

Moisil, Constantin, Privire asupra antichităţilor preistorice ale României, în BCMI, III, 1910, 

p. 122. 

Moisil, Constantin, Staţiunile preistorice din România, în BCMI, III, 1910, p. 122-125. 

Morgan, Charles, The Byzantine Pottery, în Corinth, XI Cambridge, Massachusetts, 1942. 

Moscalu, Emil, Noi cetăţi traco – getice, în CAMNI, III, 1979, p. 361-371. 

Moscalu, Emil, Beda, Corneliu, Descoperirile arheologice de la Pietroşani, în CAMNI, III, 

1979, p. 375-381. 

Moscalu, Emil, Mormântul princiar de la Peretu, în Thraco – Dacica, tom VII, 1 – 2, 1986, p. 

59-70. 

Moscalu, Emil; Beda, Corneliu, Bujoru, un tumul cu cazan votiv aparţinând culturii Basarabi, 

în Thraco – Dacica, 9, 1988, p. 23-47. 

Motogna, Victor, Politica externă a lui Mircea cel Bătrân, Gherla, 1924. 

Murgescu, Costin, Drumurile unităţii româneşti, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1966. 

Nandriş, Ştefan, Documente româneşti în limba slavă de la muntele Athos, Bucureşti, 1937. 

Năsturel, P.V., Genealogia Năsturelilor, în Revista pentru Istorie, Arheologie şi Filologie, 

vol. XI, 1916, Bucureşti, p. 37-57. 

Năsturel, Şt. Petre, Întregiri la genealogia Năsturelilor, în Dorul, an V, Aalborg, Danemarca, 

1995, nr. 68, p. 23-27. 

Neamţu, Eugenia, Obiectele de podoabă din tezaurul medieval de la Cotul Morii-Popricani, 

Arh. M.,1, 1961, p. 283-293. 

Nicolae, Veniamin, Ctitoriile lui Matei Basarab, Bucureşti, 1982. 

Nestor, Ion, Săpăturile arheologice de la Zimnicea , jud. Teleorman, în Studii, anul 2, 1949, 

p. 116-125. 

Nestor, Ion, Aşezările din societatea primitivă şi sclavagistă în reg. Dunărea de Jos. Raport 

preliminar asupra campaniei de săpături arheologice de la Zimnicea, în SCIV,1, 

1950, p. 93-102. 

Nica, Marin; Deleanu, Elena, Câteva date despre aşezările din sec. VI şi XVI de la Piatra-Sat, 

punctele Nucet şi Vadul Codrii, în SCIVA, tom 45, nr. 1, 1964, p. 61-69. 

Nicolae, Eugen; Păunescu, Emil, Un tezaur din sec. al XVI-lea descoperit la Radu Vodă, com. 

Izvoarele, jud. Giurgiu, în SCN, X, 1993, p. 109-135. 

Nicolescu, Corina, Ceramica smălţuită din sec. X-XV în lumina ultimelor cercetări 

arheologice, în SCIA, an VI, 2, 1959, p. 75-102. 

Nicolescu, Corina; Popa, Radu, La céramique émaillée des XIIIe – et XIVe siècles de Păcuiul 

lui Soare, în Dacia, NS, IX, p. 337-350. 

Nicolescu, Corina; Petrescu, Paul, Ceramica românească Tradiţională, Ed. Meridiane, 


Nicolescu, Corina, Case, conace, palate, Ed. Meridiane, Bucureşti 1979. 

Nicolescu, Ştefan, Documente cu privire la istoricul mănăstirii Radu Vodă, în Bucureşti, III, 

1937, nr. 1-2. 

Nikolakopulos, Georges, Réflexion sur l’esthétique de la céramique Byzantine, în BCH, 

suppl. XVIII, 1989, p. 317-326. 

Olteanu, Ştefan, Cercetările cu privire la geneza oraşelor medievale din Ţara Românească, în 

Studii, 1963, nr. 6, p. 1255-1283. 

Olteanu, Ştefan, Meşteşugurile din Ţara Românească şi Moldova în evul mediu, Ed. 

Academiei, Bucureşti, 1969. 

Orton, C.; Tyers, P.; Vince, A., Pottery in Archaeology. Manuals in archaeology, Cambridge, 

1993. 

Ovcearov, Todor, Keramikata na vtoroto Balgarsco tsarstvo, Ed. Pan-VT, Sofia, 2000.

232 


Panait, I. Panait, Observaţii arheologice pe şantierele de construcţii din capitală, în CAB, I, 

1962, p.139-179. 

Panait, I. Panait, Şantierul arheologic Băneasa-Străuleşti. Aşezarea feudală, în CAB, II, 

1965, p. 190-222. 

Panait, I. Panait; Turcu, Mioara; Constantinescu, Iulia; Cernovodeanu, Paul, Complexul 

medieval Tânganu. Cercetări arheologice, numismatice şi istorice, în CAB, II, 1965, 

p. 240-264. 

Panait, I. Panait, Începuturile oraşului Bucureşti în lumina cercetărilor arheologice, în MIM, 

V, 1968, p. 7-24. 

Panait, I. Panait, Cercetarea arheologică a culturii materiale din Ţara Românească în sec. al 

XIV-lea, în SCIV, tom 22, nr. 2, 1971, p. 247-261. 

Panait, I. Panait, Aşezare şi locuinţă în bazinul mijlociu al Argeşului (sec. XIV-XVI), în 

Revista Muzeelor, 3, 1974, p. 238-242. 

Panait, I. Panait, Consideraţii privind demografia teritoriului ilfovean în sec. XV-XVI, în vol. 

Ilfov. File de Istorie, Bucureşti, 1978. 

Panaite, Viorel, Pace, Război şi Comerţ în islam. Ţările Române şi dreptul otoman al 

popoarelor (sec. XV-XVII), Ed. All, Bucureşti, 1997. 

Panaitescu, P., Petre, Mircea cel Bătrân, Bucureşti, 1944. 

Panaitescu, P., Petre, De ce au fost Ţara Românească şi Moldova ţări separate, în vol. 

Interpretări Româneşti, Bucureşti, 1994, p. 99-110. 

Papacostea, Şerban, Începuturile politicii comerciale ale Ţării Româneşti şi Moldovei (sec. 

XIV-XVI). Drum şi Stat, în SMIM, X, 1983, p. 9-56. 

Păunescu, Alexandru, Paleoliticul şi mezoliticul din spaţiul cuprins între Carpaţi şi Dunăre, 

Ed. Agir, Bucureşti, 2000. 

Păunescu, Anca, Ceramica descoperită la Hanul Constantin Vodă, în CAB, V, 2002, p. 79- 

94. 

Păunescu, Anca, Oraşul de Floci – un oraş dispărut din Muntenia medievală, Târgovişte, 

2005. 

Păunescu, Emil, Raport intern, Giurgiu, 2005. 

Pârvan, Vasile, Getica, O protoistorie a Daciei, Bucureşti, 1926. 

Pârvan, Katiuşa, Un mic tezaur din sec.al XVII-lea descoperit la Stăneşti, jud. Giurgiu, în vol. 

Chişinău 13-15 mai 2001. Comunicări, Studii şi Note, Bucureşti, 2002, p. 203-208. 

Perianu, Radu, Raiaua Turnu. Un plan topografic al raialei. în RIR, vol. XIII, Fasc. I, 1943, 

p.52-59. 

Petrescu, Paul; Nicolescu, Corina, Ceramica românească tradiţională, Ed. Meridiane, 


Petrescu, Paul, Imaginea omului în arta populară românească, Ed. Meridiane, Bucureşti, 

1969. 

Pillat, Cornelia, Pictura murală în epoca lui Matei Basarab, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1980. 

Pletinov, V., Bitovata keramikata viv Varna XV – XVIII vek, Ed. Spavena, Varna, 2004. 

Poncea, Traian, Geneza oraşului medieval românesc în spaţiul extracarpatic, Ed. Biblioteca 

Bucureştilor, Bucureşti, 1999. 

Popa, Radu, Culture urbaine et culture villageoise au Bas Danube aux XIIIe et XIVe siècles, 

în Actes du Ie Congrès International des Études du Sud-Est Européen, tom II, 

Athènes, 1972, p. 423-434. 

Popa, Traian, Descoperiri din perioada La Téne în campaniile de la Malul Roşu (Giurgiu), în 

BMJG, nr. 1, 1995, p. 9-19. 

Popescu, Anca, Circumscripţii vamale otomane în zona Pontului Stâng şi a Dunării de Jos, în 

Naţional şi universal în istoria românilor. Studii oferite prof. Şerban Papacostea, 

Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 112-125.


Popescu, Anca, Circulaţia mărfurilor la Dunărea de Jos reflectată în kanunname-le (a doua 

jumătate a sec. al XVI–lea), în RI, tom VI, nr. 3-4, 1995, p. 255-278. 

Popescu, Mihail, Cetăţile turceşti dimprejurul Principatelor Române, în BCMI, tom 52, 1927, 

p. 76-87. 

Popescu, Radu, Istoriile domnilor Ţării Româneşti, Ed. critică C. Grecescu, Bucureşti, 1963. 

Popescu, M. Marin, Obiecte de podoabă sud-dunărene, în RM, IV, 1967, p. 53-56. 

Popescu, M. Marin, Podoabe medievale din Ţările Române, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1970. 

Popescu, Oana Mădălina, Teleormanul medieval. Cercetări de istorie socială, toponimie şi 

onomastică, secolele XIV – XVII, Ed. Universităţii Bucureşti, Bucureşti, 2008. 

Popp, Mara, Drumuri şi ocupaţiuni vechi în Ţările Româneşti, în BSRG, LVII, 1938, p. 271- 

287. 

Popp, Nicolae, Bazinul Dunării, natură şi om, Ed. Litera, Bucureşti, 1988. 

Postică, Gh., Românii din Codrii Moldovei în evul mediu timpuriu, Ed. Universitară, 

Chişinău, 1994. 

Preda, Constantin, Un nou aspect al începuturilor epocii La Tène în Dacia. Descoperirea de 

la Alexandria, în SCIV, XI, nr. 1, 1960, p. 25-38. 

Preda, Constantin, Geto-dacii din bazinul Oltului Inferior, Dava de la Sprâncenata, 

Bucureşti, 1986, Ed. Academiei. 

Preda, Constantin, Contribuţii la cunoaşterea civilizaţiei Geto–dacice. Aşezarea de la 

Pleaşov, jud. Teleorman, în Thraco-Dacica, tom VII, nr. 1-2, Bucureşti, 1986, p. 71- 

100. 

Puşcaşu, Voica; Dumitrescu, Ion, Biserica din Baldovineşti, în BMI, XLI, nr. 4, 1972, p. 58- 

60. 

Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt, vol I 1866, vol. II-1889, vol. III-1896. 

Rădulescu, G., Ionescu, M., Descoperiri arheologice în raionul Giurgiu, în SCIV, tom V, 1-2, 

1954, p. 325-332. 

Rădulescu, Toma; Predoi, Veronica, Tezaurul moneter de la Drăgăneşti-Vlaşca, sec. XV – 

XVII, în Oltenia Studii şi Comunicări, Arheologie-Istorie, XV, Craiova, 2004, p. 47- 

51. 

Rădulescu, Toma; Predoi, Veronica, Tezaurul moneter de la Frăsinet, sec. XVII – XVIII, în 

Oltenia Studii şi Comunicări, Arheologie-Istorie, XV, Craiova, 2004, p. 47-51. 

Rezachevici, Constantin, Domeniul boieresc al lui Radu Şerban, în Studii, tom. 23, nr. 3, 

1970, p. 469-491. 

Rezachevici, Constantin, Constantin Brâncoveanu – Zărneşti,1960, Bucureşti 1989. 

Rezachevici, Constantin, Implicarea Giurgiului în relaţiile lui Mircea cel Bătrân cu Polonia, 

în Revista Istorică, tom XIII, 3-4, 2002, p. 149-159. 

Rezachevici, Constantin, Mormântul lui Vlad Ţepeş – Cea mai plauzibilă ipoteză, în vol. 

Închinare lui Petre Şt. Năsturel la 80 de ani, Ed. Istros, Brăila, 2003, p. 245-264. 

Rice, Talbot, David, The Pottery of Byzantium and the Islamic World, în Studies in Islamic 

Art and Architecture in Honor of Prof. K.A.Creswell, Cairo, 1965, p. 195-220. 

Romanescu, M., Tezaurul de la Covei, în RIP, 16, 1, 1946, p. 19-39. 

Rosetti, D.V., Tezaurul de podoabe medievale de la Olteni şi elementele lor bizantine, în 

BMI, 41, 4, 1972, p. 3-14. 

Rosetti, Radu, Pământul, sătenii şi stăpânii în Moldova de la origini până la 1834, tom. 1, 


Schuster, Cristian; Popa, Tr., Cercetările privind epoca bronzului în jud. Giurgiu, în BMJG, 

1995, p. 26-30. 

Sebastyen, Gh., Renaşterea, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1982. 

Sinigalia, Tereza, Arhitectura civilă de zid din Ţara Românească în sec. XIV-XVIII, Ed. 

Vremea, Bucureşti, 2000.

234 


Sinigalia, Tereza, Repertoriul arhitecturii în Ţara Românească 1600 – 1680, I, Ed. Vremea, 

Bucureşti, 2002 

Siruni, H. Dj., Acte turceşti privitoare la hotarele dunărene ale Ţării Româneşti, RA, V, 1, 

1942, p. 127-165. 

Slătineanu, Barbu, Ceramica românească, Bucureşti, 1938. 

Slătineanu, Barbu, Ceramica feudală românească, , Ed. de Stat pentru Literatură şi 

artă, Bucureşti, 1958. 

Snagov, I. Dumitriu, Ţările Române în sec. al XIV-lea în Codex Latinus Parisinus, Ed. Cartea 

Românească, Bucureşti, 1979. 

Spieser, Jean Marie, La céramique Byzantine médiévale în vol. Hommes et richesses dans 

l’Empire Byzantin, tome 2, VIIIe – Xve siècles, Paris, 1991, p. 249-260. 

Spiru, Ion, Aşezări străvechi în raionul Roşiorii de Vede, în Materiale, V, 1958, p. 695-699. 

Spiru, Ion, Tezaurul monetar feudal de la Ulmeni – Teleorman, în BSNR, LXVII–LXIX, 

1973–1975, p. 171-174. 

Spiru, Ion, Informaţii asupra circulaţiei monetare în judeţul Teleorman în sec. XIV – XIX, în 

BSNR, LXX–LXXIV, 124–128, 1976–1980, p. 651-655. 

Spiru, Ion; Rusenescu Constanţa, Evoluţia limitelor administrative ale judeţului Teleorman, în 

Studii şi Cercetări de Geologie, Geofizică, Geografie, tom XXVI, Bucureşti, 1979, p. 

97-103. 

Spânu, Daniel, Istoricul şi stadiul actual al cercetărilor arheologice efectuate pe situl 

„cetate”de la Zimnicea, în CAMNI, 13, 2005, p. 189–212. 

Stahl, Henri, Studii de sociologie istorică, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972. 

Stăncescu, Scarlat, Din trecutul oraşului Giurgiu, Bucureşti, 1935. 

Steinherr, Beldiceanu, Irène; Beldiceanu, Nicoară, Act du règne du Selime I concernant 

quelques échelles danubienne de Valachie, de Bulgarie et de Dobroudja, în Südost – 

Forschungen, XXIII, München, 1964, p. 96-108. 

Stoicescu, Nicolae, Curteni şi slujitori, Contribuţii la istoria armatei române, Ed. Militară, 


Stoicescu, Nicolae, Bibliografia localităţilor şi monumentelor din România, I, Ţara 

Românească, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1970. 

Stoicescu, Nicolae, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova, Ed. 

Enciclopedică, Bucureşti,1971. 

Stolnici, C.Bălăceanu, Cele trei săgeţi: Saga Bălăcenilor, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1990. 

Ştirbu, Constanţa, Noi tezaure monetare intrate în patrimoniul muzeului de istorie al RSR, în 

CN,1, 1978, p. 91. 

Ştirbu, Constanţa; Velter, Ana Maria, Tezaurul de la Pietrele, Bucureşti, 1996. 

Ştirbu, Constanţa, Documente inedite din sec. al XIX- lea privind unele descoperiri monetare, 

în CN, 1, 1978, p. 152-154. 

Teodoru, Gheorghe, Tezaurul feudal timpuriu de obiecte de podoabă descoperit la Voineşti 

Iaşi, în Arh. M., 1, 1961, p. 246-263. 

Theodorescu, Răzvan, Câteva observaţii asupra unor piese de argintărie din veacul al XIV- 

lea în jurul continuităţii artistice balcano-dunărene, în SCIA, 14, 2, 1967, p. 145- 

153. 

Theodorescu, Răzvan, Sur les débuts de l’art populaire médiéval roumain,în Revu Roumain 

d’Histoire d’Art, serie Beaux-Arts, VII, Bucureşti, 1970, p. 3-12. 

Theodorescu, Răzvan, Bizanţ, Balcani, Occident la începuturile culturii româneşti (sec. X- 

XIV), Ed. Academiei, Bucureşti, 1974. 

Theodorescu, Răzvan, Civilizaţia românilor între medieval şi modern, II, Ed. Meridiane, 


Tocilescu, Grigore, Dacia înainte de romani, Bucureşti, 1880.


Tocilescu, Grigore, Fouilles et recherches archéologiques en Roumanie, Bucureşti, 1900. 

Tocilescu, Grigore, Monumente epigrafice şi sculpturale, Bucureşti, 1902. 

Todorov, N., Netkov, B., Turski izvori za balgarskoto istoria, vek. XV-XVI, vol. II, Sofia, 

1966. 

Trajanescu, D. Ion, Biserica din Popeşti – Vlaşca, în BCMI, V, 1911, p. 115-118. 

Trohani, Gh.; Oancea, Al., Cercetări arheologice pe Valea Glavaciocului, în CAMNI, IV, 

1981, p. 19-29. 

Tudor, Dumitru, Matroşenco, A., Sucidava, în MCA, V, 1961, p. 473-404. 

Ţvetkova, Bistra, Regimul schimbului economic dintre teritoriile de la nord şi sud de Dunăre 

în sec. al XVI, în vol. Relaţii româno-bulgare de-a lungul veacurilor (sec. XII-XIX), 

Bucureşti, 1971, p. 105-150. 

Ţvetkova, Bistra, Actes concernante la vie économique des villes et ports balcanique au XV-e 

et XVI-e siècles, în REI, XL, 2, 1972, p. 345-390. 

Tunusli, fraţii, Istoria politică şi geografică a Ţării Româneşti de la cea mai veche a sa 

întemeiere până la anul 1774, trad. de G. Sion, Bucureşti, 1836. 

Ţânţăreanu, Ecaterina; Beda, Corneliu, Date preliminare asupra tezaurului de la Balta 

Sărată, com. Crângeni, jud. Teleorman, în CN, V, 1983, 1983, p. 83-84. 

Ţânţăreanu, Ecaterina; Predoi, Veronica, Cercetările de la Biserica „Sf. Nicolae”, Roşiorii de 

Vede, Campania 2001, în CCA, 2002, p. 262-263. 

Ţânţăreanu, Ecaterina, Consideraţii istorice, arhitectonice şi arheologice despre biserica „Sf. 

Dumitru” a fostei mănăstiri Drăgăneşti, jud. Teleorman, în BO, an VI, nr. 1, 2004, 

Alexandria, p. 176-184. 

Ţânţăreanu, Ecaterina, Mirea, Pavel, Cercetările arheologice din incinta mănăstirii Aluniş- 

Plăviceni, în Argessis, Studii şi Comunicări, XIV, 2005, p. 243-258. 

Ţânţăreanu, Ecaterina, Date despre locuirea medievală din castrul roman de la Poiana- 

Flămânda, jud. Teleorman, în CCDJ, vol. In honorem Silvia Marinescu-Bâlcu, 

Călăraşi, 2005, p. 459-640. 

Ţânţăreanu, Ecaterina, Un aşezământ monahal mai puţin cunoscut din judeţul Teleorman – 

Mănăstirea Flocoşani, în vol. Pagini de istorie bisericească teleormăneană, 


Ţânţăreanu, Ecaterina, O ctitorie de la cumpăna veacurilor XVII şi XVIII. Biserica 

„Adormirea Maicii Domnului” a fostului schit Dideşti, Jud. Teleorman, în BCMI, 

XVII, nr. 1-2, 2006, p. 100-104. 

Ţânţăreanu, Ecaterina, Observaţii asupra ceramicii medievale de uz comun de la Zimnicea, 

jud. Teleorman, în BMJT, Seria Arheologie, 1, 2009, p. 159-174. 

Ţânţăreanu, Ecaterina, Observaţii asupra ceramicii smălţuite – artistice de la Zimnicea, în 

BMJT, Seria Arheologie, 2, 2010, p. 163-171. 

Urechia, V.A., Istoria Românilor, I – XIV, Bucureşti, 1891–1902 

Ujváry, I., Geografia apelor României, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972. 

Vâlcu, Aurel; Păunescu, Emil, Trei tezaure monetare descoperite în judeţul Teleorman, în 

Meandre, An 3, nr. 2(5) Alexandria, 2000, p. 29-30. 

Vâlcu, Aurel, Păunescu, Emil, Un tezaur monetar din sec. XVI – XVII descoperit la Viişoara, 

jud. Teleorman, Chişinău, 28-30 mai 2000, în Comunicări, Studii şi Note, Bucureşti, 

2001, p. 169-195. 

Vâlsan, George, Câmpia Română. Contribuţiuni de geografie fizică, în BSRG, XXXVI, 


Veliman, Valeriu, O condică turcească referitoare la populaţia nemusulmană din Giurgiu şi 

împrejurimile sale la sf. Sec. al XVII-lea, în Ilfov. File de Istorie, 1978. 

Veress, Andrei, Păstoritul ardelenilor în Moldova şi Ţara Românească (până la 1821), în 

AAR, Mem. Secţ. Ist. Bucureşti, 1927, p. 127-240

236 


Velter, Ana Maria, Un tezaur monetar din sec. XV-XVI descoperit la Ghimpaţi, jud. Giurgiu, 

în CN, 4, 1982, p. 133-139. 

Vilov, Vilo, Razkopkii na Kaleto v gr.Sviştov, în Arheologia, nr. 4, 1962, p.7-15. 

Voinea, Valentina, Ceramica complexului cultural Gumelniţa-Karanovo VI, Fazele A1 şi A2, 

Constanţa, 2005. 

Vulcănescu, Romulus, Dicţionar de etnologie, Ed. Albatros, Bucureşti, 1979. 

Vulpe, Alexandru, Săpăturile de la Popeşti, în CAMNI, X, 1997, p. 163-171. 

Vulpe, Radu, Aşezările getice din Muntenia, Bucureşti, 1966. 

Xenopol, A.D., Istoria Românilor din Dacia Traiană, I-XIII, Iaşi, 1896–1912. 

Yenişehirlioglu, Filiz, La céramique glaçurée de Gülpinar, în BCH Suppl, XVIII, 1989, p. 

303-315. 

Zalesskaya, Vera, La céramique Byzantine des XIIe-XIIIe siècles de Chersonèse, în BCH, 

Suppl XVIII, 1989, p. 143-149. 

Zimmermann, Fr., Das Register der Johanes Bruderschaft in Archiv des Vereins für 

Siebenbûrgische Landeskunde, Hermanstadt, 1880 (XVI). 

Zimmermann, Fr.; Wern, C.; Müller, Fr.; Gündisch, G., Urkundenbuch zur Geschichte der 

Deutschen in Siebenbürgen, Sibiu – Bucureşti, 1881-1891.


SURSELE ILUSTRAŢILIILOR 

Pl. II – III Fig. 1, 2. D. Dem. Dimăncescu, Atlas de facsimile, 1935. 

Pl. IV Fig. 1 Stolnicul Cantacuzino, Harta Ţării Româneşti, 1700, B.A.R. H 1165. 

Fig. 2 Jos. Ruhedorff, Mappa Specialis Walachiae, B.A.R. H 983. 

Pl. V Fig. 1 Fr. Specht, Harta 1790 – 1791, B.A.R. H 1003 DXXVII 6 

Fig. 2 Harta Rusă 1935, B.A.R. H III 461 

Pl. XII Veronique Francois, La céramique byzantine à Thassos, 1995; Ivelin Kuleff, 

Rumiana Djingova, Archeometric Investigation off sgraffito ceramics from 

Medieval Bulgaria, în Arheologia Bulgarica, 2001; Ionel Cândea, Brăila – 

origini şi evoluţii până la jumătatea sec. al XVI-lea, 1995; Radian Andreescu 

et al., Măgura, Punct Buduiasca, Boldul lui Moş Ivănuş, în CCA, campania 

2007, 2008 

Pl. XIII Daniel Spânu, Istoricul şi Stadiul actual al cercetărilor arheologice efectuate 

pe situl „Cetate” de la Zimnicea, în CAMNI, 13, 2005, p. 212. 

Pl. XV Idem, Raport intern. 

Pl. XVI Fig. 1 Fr. Specht, Harta 1790 – 1791, B.A.R. H 1003 D XXVII 6. 

Fig. 2 C. Danielescu, B.A.R. H 3227 C cv 46. 

Pl. XVII Fig. 1, 2 Gh. Bichir, Quelques problèmes des XIII – XIV siècles dans la 

Plaine Valaque à la lumière des fouilles de sauvegarde du village de 

Bragadiru, în Dacia, NS, 9, 1965. 

Pl. XVIII Suzana Dolinescu-Ferche, Raport asupra săpăturilor de la Dulceanca, jud. 

Teleorman, în Materiale, IX, 1970. 

Pl. XIX Fig. 1 Ioana Bogdan Cătăniciu, Muntenia în sistemul defensiv al Imperiului 

Roman, 1998. 

Fig. 2 Idem, Raport intern. 

Pl. XX C. Danielescu, B.A.R. H 3227 C cv 49. 

Pl. XXI Fig. 1 Grigore Florescu, Cetatea Turnu (Turnu Măgurele), în RIR, XV, 1945. 

Fig. 2 Gh. I. Cantacuzino, Cetăţile medievale din Ţara Românească, sec. 

XIII–XIV, 1981. 

Pl. XXII Fig. 1 Pascu Bolborici, Turnu Măgurele, consemnări istorice şi 

memorialistice, 2006. 

Pl. XXIII Fig. 1 D.A.N.I.C., R 3c 228 – 231. 

Fig. 2 D.A.N.I.C., R 89c 351 – 354. 

Pl. XXIV Fig. 1 Fr. Specht, B.A.R., H. 1003 D XXVII 6. 

Fig. 2 D.A.N.I.C., Planuri, Teleorman, nr. 81.

238 


Pl. XXV Fig. 1 Arh. Gh. Sion, Raport intern. 

Fig. 2 Oficiul Naţional de Cadastru şi Publicitate Imobiliară. 

Pl. XXVI Fig. 1 Ing. M. Rada, N. Constantinescu, fotografie inedită. 

Fig. 2 Muzeul Naţional de Istorie a României. 

Pl. XXVII Fig. 1 I. Dumitriu Snagov, Ţările Române în sec. al XIV-lea în Codex Latinus 

Parisinus, 1979. 

Fig. 2 Arh. Gh. Sion, Raport intern. 

Pl. XXVIII Fig. 1 Ing. C. Danielescu, B.A.R. H 3227 C cv 47. 

Fig. 2 N. Constantinescu, Cetatea de pământ de la Frumoasa, în SCIV, 16, 

1965. 

Pl. XXIX Fig. 1 Fr. Specht, B.A.R., H. 1003 D XXVII 6. 

Pl. XXX Fig. 1 Cristian Moisescu, Arhitectura epocii lui Matei Basarab, vol. I. 2002. 

Fig. 2 Idem, Arhitectura epocii lui Matei Basarab. Repertoriul edificiilor de 

cult, XXXII vol. II, 2003. 

Pl. XXXI Fig. 1 Cristian Moisescu, Arhitectura epocii lui Matei Basarab, vol. I. 2002. 

Fig. 2 Idem, Arhitectura epocii lui Matei Basarab. Repertoriul edificiilor de 

cult, XXXII vol. II, 2003. 

Pl. XXXVII Fig. 1, 2 Arhiva Institutului Naţional al Patrimoniului. 

Pl. XXXVIII Cristian Moisescu, Secolul al XV- lea un „hiatus” şi o „stagnare” în evoluţia 

bisericilor de zid din Ţara Românească?, în Ars Transsilvaniae, XII, 1997. 

Pl. XXXIX Fig. 1, 2 Al. Lepădatu, Mănăstirea Comana. Note istorice, note arhitectonice 

şi lucrări noi, în BCMI, 1, 1908. 

Pl. XL Fig. 1 Cristian Moisescu, Plan inedit. 

Pl. XLI Fig. 1, 2 Idem, Repertoriul edificiilor de cult, 2003. 

Pl. XLVI Fig. 2 Arh. Mihai Opreanu, Mănăstirea Plăviceni, jud. Teleorman, Proiect de 

consolidare şi restaurare, 1998. 

Pl. XLVII Fig. 1 – 3 Arhiva Institutului Naţional al Patrimoniului 

Pl. XLIX Fig. 1, 2 Ibidem 

Pl. L Fig 5 Suzana Dolinescu-Ferche, Raport asupra săpăturilor de la Dulceanca, 

jud. Teleorman, în Materiale, IX, Bucureşti, 1970. 

Pl. LI Fig. 14 N. Constantinescu, Cetatea de pământ de la Frumoasa în SCIV, tom. 

16, nr. 1, 1965 

Pl. LII Fig. 7 Ibidem.


Pl. LIII Fig. 10 – 13 Gh. Bichir, Quelques problèmes des XIIIe et XIVe siècles dans la 

Plaine Valaque à la lumière des fouilles de sauvegarde du village de 

Bragadiru (district de Zimnicea), în Dacia, NS, tom 9, 1965. 

Pl. LXVI Nikola Angelov, Teodor Tarnov, Patriarhseskiat complex na Tsarevets prez 

XII - XIV vek, tom III, 1980. 

Pl. LXXXI Fig 1-4 Sonia Georgieva, Keramikata ot dvoretza na tsarevets. Tsarevgrad 

Tărnov, tom II, 1974 

Fig. 5 Eadem, Grincearstvo, în vol. Srednovekoviat Cerven, tom I, 1985. 

Pl. LXXXVII Fig. 1 – 3 N. Constantinescu, Al. Marinescu, În problema satelor de pe 

Vedea şi Teleorman: Descoperirile arheologice de la Guruieni şi Orbeasca 

de Jos, în RM, 1, 3, 1965. Luminiţa Dumitriu, Der mittelalterlieche Schmuck 

des unteren Donaugebietes im 11. – 15. jahrhundert, 2001. 

Pl. LXXXVIII D. V. Rosetti, Tezaurul de podoabe Medievale de la Olteni şi elementele lor 

bizantine, în BMI, 41, 4, 1972; Luminiţa Dumitriu, Der mittelalterlieche 

Schmuck des unteren Donaugebietes im 11. – 15. jahrhundert, 2001.

240 


INDICE GENRAL 

Ada-Kaleh, insulă 209 

Adam, Marieta 83, 139, 179 

Adameşteanu-Mănucu, Gh. 180 

Adămeşti, sat 47, 85, 203 

Adrianopol, oraş 21, 100, 116, 120 

Adunaţii Copăceni, sat 72 

Afumaţi, sat 87 

Alb vistier 92 

Albaşi, sat 200, 201 

Albele, sat 85 

Albeni, sat 47, 85 

Albeşti, sat 39, 48, 85, 91 

Albu comis 191, 192 

Albu, întărit la Blejeşti 49, 66, 73 

Albul, întărit în Cămineşti 73 

Aldeasca, moşie 196 

Aldeşti, sat 48, 57, 85, 199, 203 

Alexandrescu, Alexandrina 28, 40 

Alexandria, oraş 12, 13, 28, 29, 30, 32, 39, 48, 

49, 50, 57, 103, 105, 140, 203 

Alexandru Aldea, domn al Ţării Româneşti 87, 

94 

Alexandru Coconul, domn al Ţării Româneşti 

50, 59, 60, 62, 64, 69, 89, 135, 145, 189, 190 

Alexandru Iliaş, domn al Ţării Româneşti 48, 

52, 57, 72, 73, 78, 79, 95, 133, 145, 190, 191 

Alexandru Mihnea, domn al Ţării Româneşti 

208 

Alexandru Mircea, domn al Ţării Româneşti 

44, 48, 50, 56, 57, 58, 59, 61, 65, 71, 72, 73, 

74, 75, 76, 78, 79, 80, 145, 187, 189, 195 

Alexandru Scarlat Ghica, domn al Ţării 

Româneşti 46 

Alexiev, J. 171, 173 

Alfonso Visconti, călător 18 

Aluniş, topic 139 

Aluniş-Plăviceni, mănăstire 32, 33, 83, 130, 

139, 140, 141, 142, 144, 179, 221 

Aluta, vezi Olt 

Anca din Coiani, bunica lui Radu Şerban 51, 

54, 55, 123, 124, 189, 191 

Anca, fiica lui Radu Şerban 33, 123, 134 

Andreescu, Radian 39, 164 

Andrei călugărul, fost ban 191 

Andrei Taranowski, sol polonez 15 

Andrieşescu, I. 27 

Angelov, Nikola 170, 171, 174 

Anghelina, fiica lui Cazan Năsturel 198 

Aninoasa, sat 91 

Antim Ivireanu, mitropolit al Ţării Româneşti 

144 

Anton Verancsics, călător 38, 107 

Antonie Grama, dăruit cu Budenii 191 

Antonie vodă din Popeşti, domn al Ţării 


Antoninus Pius împărat 38 

Antonio Lafreri, călător 25 

Apostol mare paharnic 59, 60, 62, 69, 190 

Arad, oraş 106 

Ardeal 15, 17, 24, 93, 94, 111, 116, 126, 206 

Argeş, râu 9, 12, 27, 36, 37, 39, 40, 41, 42, 43, 

45, 46, 79, 83, 89, 91, 106, 108, 124, 125, 145, 

192; ~ judeţ 45; ~ oraş (capitală) 14, 70, 183, 

206; ~ mănăstire 55, 62, 63, 66, 68, 69, 74, 

135, 187; ~ episcopie 136 

Armeanca, întărit în Cămineşti 73 

Arsache, sat 79 

Asia Mică 13 

Aşîk Paşa Zade, cronicar turc 20 

Atanasie egumen 145 

Atârnaţi, sat 104 

Atena, oraş 109, 170 

Austria 104 

Ayşe-Sultan, prinţesă 17 

Babele, mănăstire 130, 134,135, 136, 214, 

221; ~ sat 71, 86 

Babeş, Mircea 28, 40, 47 

Baciu, sat 96 

Badea Bălăceanu mare vornic 127, 150, 153, 

195 

Badea Ciutin, întărit la Turci 67, 70, 90, 189 

Badea clucer 23 

Badea logofăt 60 

Badea Oţelea, întărit la Căpoteşti şi Nanoţi 73, 

78 

Badea vătaf 195 

Badea, din Şuici 53, 56 

Badea, întărit la Ioneşti 77 

Badea preot 56 

Baiazid I, sultan 17, 20, 31, 105, 108, 177, 

205, 206 

Baiazid al II-lea, sultan 21, 105, 184 

Baico, tatăl lui Micu 50 

Baicu logofăt 54 

Bakirtzyis, Ch.163 

Balaci, sat 33, 48, 61, 84, 96, 122, 123, 127, 

128, 129, 130, 150, 194, 195, 214, 220, 221 

Baldovineşti, sat 85, 130, 133, 152, 153, 221 

Balea, logofăt 79 

Balomireşti, sat 85, 201 

Balosin, sat 48 

Balotă, martor din Piatra 61 

Baloteşti, sat 196, 197 

Balta Bercelui 83, 84, 99 

Balta Criva 80 

Balta Doamnei 41, 89, 145 

Balta Greaca 41, 45, 89


Balta lui Calotă 89 

Balta Romoleţ 41 

Balta Sărată, sat 103 

Balta Suhaia 38, 43, 89, 90, 94 

Bar, oraş 104 

Baraschi, Silvia 31, 159, 163, 169, 170, 171, 

172, 173, 175 

Barbu Bălăceanu mare clucer 195 

Barbu Urdăreanu mare paharnic 47 

Barbu, din Netezeşti 149 

Barbu, întărit la Dobrogostea 46 

Barbu, întărit la Duşani 75 

Barbu, întărit la Găvăneşti 56 

Barbu, întărit la Mârşa 77 

Barbu, vinde la Aldeşti 48 

Barbuleşti, sat 71, 85 

Barnea, Ion 34, 119, 179 

Basarab cel Bătrân Laiotă, domn al Ţării 

Româneşti 44, 47, 52, 56, 57, 63, 73, 89, 145, 

186 

Basarab cel Tânăr Ţepeluş, domn al Ţării 

Româneşti 46, 81, 94, 145, 188 

Basarabia 206 

Basarabi-Calafat, topic 111, 112, 170, 171, 

172, 175 

Basea, tatăl lui Tudor iuzbaşa 52 

Băbiciu, sat 195 

Băcăleşti, sat 48, 102 

Băcilă, rumân din Drăgăneşti 54 

Bădiceşti, sat 48, 85 

Bădineşti, sat 71 

Băduleasa/Bădileasa, sat 48, 66, 68, 190 

Băduleşti, sat 45 

Băjeşti, sat 122, 205 

Bălaci, vezi Balaci 

Bălan, C. 207 

Bălaşa, doamna lui Constantin Şerban 147 

Bălăceanu Stolnici, C. 194, 196 

Bălăceanu, familie 33, 127, 128, 194, 196, 222 

Bălănoaia, sat 154, 156, 158, 160, 161, 162, 

164, 166, 168, 173, 175 

Bălăria, sat 71, 85 

Bălăşescu, Adrian 178 

Bălcescu, Nicolae 96 

Băleşti, sat 71 

Bălţaţi, sat 48, 85, 86 

Băneasa, sat 29, 38, 66 

Băneasa-Străuleşti, sat 109, 159 

Băneşti, sat 79, 85 

Băneştii de la Ruia, sat 188 

Bărăgan, câmpie 12, 36, 40, 106 

Bărbăteşti, sat 48, 86, 193 

Bărboşi, sat 49, 86 

Bărcăcilă, Al. 170, 183, 184 

Băseşti/Băseani, sat 49, 86, 104 

Bătrâna, Adrian 34, 35, 131, 132, 133, 149 

Bătrâna, Lia 34, 35, 131, 132, 133, 149 

Băzgan, Melentina 44, 45 

Bâcâieni/Bâcâianca/Băcuieni, sat 49, 203 

Bârcă pitar 79 

Bârlad, oraş 116 

Bâscoveni/Bâţcoveni, sat 49, 203 

Bâtcă, Vlad 13 

Bâtcov, sat 88 

Bâzu, Olga 126 

Beciu, sat 104 

Beda, Corneliu 39, 40, 103 

Beiu, sat 50 

Belciugata, sat 95 

Beldiceanu Steinherr, Irène 98 

Beldiceanu, Nicoară 98 

Belgia 104 

Belitori, sat 49, 86, 195 

Berbecari, sat 71 

Berceni/Berceani, sat 71, 85 

Berciu, D. 40 

Bereşti, sat 72 

Berteşti, sat 85 

Bianu, I. 126 

Bichir, Gh. 12, 31, 39, 103, 108, 110, 111, 114, 

115, 176 

Bistreani, sat 49, 84 

Bizanţ 164, 183, 205, 207 

Blăjani, sat 101 

Blejeşti/Blejăi, sat 40, 49 

Blotori, sat 49, 50, 86, 192 

Boari/Bouari, sat 72, 85, 191 

Boba, întărit la Cămineşti 73 

Bobceva, Ljubka 174 

Bobe, boier hotarnic 57 

Bodineşti, sat 72, 85 

Boga, L. T. 186 

Bogdan Cătăniciu, Ioana 12, 32, 38, 40, 110, 

114 

Bogdan logofăt 80 

Bogdan, I. 94, 97 

Bojica, întărit la Nenciuleşti 60 

Bolintin din Vale, sat 71 

Bolintin, mănăstire 46, 72, 78, 87, 89, 91, 145, 

188, 221; ~ sat 44, 45, 72, 188 

Bolliac, Cezar 27, 29, 30, 118, 133, 137, 145 

Borobeică, sat 72 

Boteni, sat 201 

Botoroaga, sat 68 

Bracea, sat 49 

Bradu, mănăstire132 

Bragadiru, sat 31, 32, 64, 96 

Bran, întărit la Câlceşti 73 

Braşov, oraş 91, 92, 94, 97, 101, 102, 205 

Brata, martor din Băseşti 49

242 


Bratilov, sat 39, 84 

Bratul negustor 101 

Brazda lui Novac de Sud, topic 95 

Brădăşani, sat 50 

Brădet, mănăstire 135 

Brăgleze/Brăgleaze, sat 50 

Brăila, oraş 25, 30, 46, 93, 94, 131, 178, 180, 

201, 204, 206, 209, 210 

Brăniştari/Brăniştar, sat 72, 75, 85, 91 

Brătuleanu, Anca 33, 122, 124, 129 

Brătulescu, Victor 148, 200 

Brânceni, sat 50 

Brâncoveanca, sat 55, 146 

Brâncoveni, mănăstire 122; ~ sat 139 

Brebina/Brebine/Brebinari, sat 50 

Brezoianu, I. 35, 130, 131, 133 

Bria, întărit la Ciolăneşti 52, 190 

Bruges, oraş 14, 118, 211, 216 

Brusa, oraş 98, 100 

Buciumeni, sat 50, 133 

Bucovul, pârâu 31 

Bucşani, sat 23, 44, 71, 72, 73, 145, 188 

Bucşanii de Jos, moşie 79 

Bucur, din Dideşti 53, 58 

Bucureşti, oraş 15, 16, 17, 18, 20, 22, 23, 24, 

27, 28, 32, 40, 41, 46, 59, 72, 85, 89, 90, 96, 

97, 104, 105, 107, 113, 133, 139, 140, 150, 

180, 188, 189, 190, 196, 197, 209, 210, 212, 

218; ~ sat 50, 144, 199; ~ mosie 49 

Buda, martor 69 

Buda, oraş 14 

Budeni, sat 85, 133, 191, 201 

Bujoru, sat 39, 40 

Bulbucata, sat 81 

Bulgaria 13, 15, 16, 18, 24, 25, 26, 38, 94, 98, 

117, 126, 159, 163, 164, 169, 205, 219 

Bullaciani, toponim în Serbia 194 

Bunea Grădişteanu mare armaş 199, 201, 203 

Bunea-Vâlcu Grădişteanu mare vistier 63, 95, 

199, 200, 201, 202, 203 

Burdea, pârâu 37, 39, 83 

Burnas, câmpie 12, 13, 36, 37, 76 

Busuioc, Elena 32, 112, 171, 173 

Butculescu, D. A. 46, 190 

Butculescu, familie 33, 46, 190 

Butea, stăpân în Merişani 58, 61 

Buteşti/Butişti, sat 44, 50, 53, 88 

Buturugeni, sat 75, 78 

Buzău, oraş 101, 132 

Cacaleţi, sat 72, 96 

Cairo, oraş 162 

Calafat, oraş 93 

Calea Albinelor 95 

Calea de la Bucureşti 212 

Calea Giurgiului 96, 97 

Calea lui Berivoi 97 

Calea Oii vezi Drumul Oii 

Calea Prundului 78 

Calofireasca, moşie 196, 201 

Calomfireşti/Calofireşti, sat 50, 64, 85, 198 

Calotă, martor din Sitişeşti 65 

Cambridge, oraş 154, 168 

Cantacuzini, familie 23, 121, 130, 141, 198 

Cantacuzino, G. Gr. 198 

Cantacuzino, Gh. 29, 180 

Cantacuzino, Gh. I. 11, 29, 30, 35, 116, 117, 

120, 125, 177, 205 

Caplea jupâneasa, din Brăniştari 72, 75 

Caracal, oraş 189 

Caravaneţi, sat 86 

Cazacu, A. 88 

Cazan Năsturel postelnic 125, 197, 198 

Cazan preot 56 

Căcănău, sat 50, 51, 63, 187, 189, 191 

Călăreşti, sat 51 

Călian, întărit la Stănislăveşti 80 

Călineşti, sat 72 

Călmăţui, pârâu 37, 38, 41, 44, 47, 52, 54, 56, 

57, 58, 62, 63, 64, 65, 66, 69, 83, 84, 89, 90, 

94, 95, 186, 187, 189, 191 

Călmăţuiul Sec, pârâu 44, 52, 56 

Călugăreni-Coţopeneşti, sat 73, 74, 79 

Călugăreni, sat 18, 20, 21, 22, 23, 24, 51, 72, 

78, 86, 92, 96, 101, 123, 131, 153, 154, 186, 

187 

Călugărul, sat 86 

Cămineşti, sat 73, 191 

Căpăţână, Dan 34, 179, 180 

Căpoteşti, sat 73 

Căptoreşti/ Căptăreşti, sat 73, 85 

Căscioarele, mănăstire 65, 73; ~ sat 41, 73, 76, 

Cătălui-Căscioarele, topic 180 

Cătun, sat 51, 92, 192, 198 

Cătunul de Sus, moşie 102 

Căzăneşti, sat 51, 68, 73, 76, 85, 92 

Câineni, sat 200 

Câlceşti, sat 73, 85 

Câlniştea, râu 20, 34, 36, 37, 39, 83, 84, 90, 

92, 130, 191 

Câmpia Boianului 36, 37 

Câmpia Burdea 36, 37 

Câmpia Burnazului 12, 13, 28, 36, 37, 84 

Câmpia Dunării 12, 13, 105, 126 

Câmpia Găvanu-Burdea 36, 37 

Câmpia Iminogului 37 

Câmpia Română 9, 13, 31, 34, 36, 37, 39, 41, 

90, 108, 130, 179 

Câmpia Teleormanului 37 

Câmpia Urluiului 37


Câmpul Morţilor, topic la Zimnicea 28 

Câmpulung, oraş 14, 96, 192, 204 

Cânda medelnicer 55, 64, 68, 196 

Cândea Balotescu postelnic 197 

Cândea pârcălab 189, 196 

Cândea, Ionel 30, 117, 178, 180 

Cârligaţi, sat 50, 51, 63, 85, 146, 186, 190 

Cârstea clucer 51, 192, 198 

Cârstea Popescu mare vistier 151 

Cârstea, fiul lui Dumitru grecu 82 

Cârstea, întărit la Popeşti 78 

Cârstea, întărit la Severin 79 

Cârstian, martor din Lăceni 57 

Cârstian, martor din Văgiuleşti 68 

Cârstina, sora lui Mihnea Turcitul 189 

Cârtojani/Cărtojani/Cărtăjani/Crătojani/Cartoja 

ni, sat 51, 76, 80, 191 

Cernat, martor din Scrioaştea 64 

Cernica, întărit la Vrăneşti 69 

Cernica, mănăstire 180 

Cernovodeanu, Paul 34, 135, 141, 146, 205 

Cerven, oraş 164, 169, 170, 171, 172, 173, 

174, 176 

Cervenia/Cervenie, sat 51, 59, 84, 85, 92, 101, 

203 

Cetatea Albă 205, 206 

Cetatea Cazacilor 116, 120, 121 

Chersonez, port 167, 174 

Chevalier, J. 171 

Chiajna, doamna lui Mircea Ciobanul 23 

Chicago, oraş 9 

Chihaia, Pavel 118, 126, 205 

Chilia, cetate 30, 99, 205, 206, 207 

China 17 

Chira, jupâneasa lui Pătraşcu Bălăceanu 195, 

196 

Chircă, Haralambie 207 

Chirculeşti, sat 73, 74 

Chiriac vornic 80 

Chiriva, lac 208 

Chişinău, oraş 104, 105, 154 

Chiţescu, Lucian 116, 180 

Chivereşti, sat 51, 85 

Christescu, Vasile 29 

Cioara/Ciora, sat 43, 52, 101, 186, 187, 189 

Cioară, Mioara 13 

Ciobanu, Radu 206 

Ciocăneşti, sat 85 

Ciocâltan, Valeriu 111, 207 

Ciolăneşti Deal, sat 39 

Ciolăneşti, sat 39, 52, 53, 64, 67, 85, 190, 204 

Ciupa Mare, sat 45 

Ciupa, sat 14 

Ciupag, sat 84 

Ciuperceni, sat 40, 208 

Clăniţa, pârâu 37, 39, 41, 44, 45,188 

Clejani, sat 23, 135 

Clement episcop 136 

Clocociov, mănăstire 90, 136, 137, 188 

Coastă, sat 201 

Coconi, sat 31, 32, 108, 109, 110, 112, 113, 

155, 163, 169, 170, 171, 172, 175, 177 

Codreşti/Codrişeşti/Codrişăşti, sat 55, 73, 85 

Codrii Vlăsiei, pădure 40, 42, 82, 90 

Coiani, sat 17, 23, 51, 54, 55, 73, 86, 123, 124, 

125, 131, 191, 214, 220 

Coiani-Mironeşti, topic 35, 85, 122, 123, 124, 

130, 148, 149, 214, 220, 221 

Colentina, râu 109 

Colfeşti, sat 52, 53, 57 

Collownich, Cholownus, Colownik, Cholonic, 

Culla vezi Turnu 

Coluneşti, sat 44 

Coman, întărit la Severin 79 

Coman, martor din Răzmireşti 63 

Comana, mănăstire 17, 34, 35, 122, 130, 131, 

132, 133, 134, 152, 214, 221; ~ sat 34, 74, 84, 

88, 90 

Comanca, sat 52, 57, 58, 64, 84, 95, 186, 187, 

188 

Comăneşti, sat 52, 84, 192, 201 

Comişani, sat 52, 85 

Comişi, sat 52, 85, 200 

Comoara, sat 59 

Comşa, Eugen 40, 41, 121 

Comşa, Maria 12, 39, 40, 112, 113 

Conea, I. 83 

Constantin Bălăceanu mare agă 24, 33, 123, 

127, 129, 130, 150, 153, 193, 195 

Constantin Brâncoveanu, domn al Ţării 

Româneşti 24, 33, 48, 106, 127, 137, 151, 153, 

195, 197, 202, 203 

Constantin Cantacuzino, domn al Ţării 


Constantin Cantacuzino mare postelnic 17, 35, 

68, 77, 121, 123, 124, 130, 148 

Constantin Cantacuzino mare stolnic 148 

Constantin Cantacuzino stolnicul 25, 44, 45, 

82 

Constantin cel Mare, împărat 30 

Constantin Chiuciubaşa 92 

Constantin, martor din Lăceni 57 

Constantin ot Balaci 194 

Constantin Şerban, domn al Ţării Româneşti 

48, 50, 53, 61, 123, 130, 147, 192, 193, 195, 

197, 199, 204 

Constantin Vodă, han 180 

Constantinescu Mirceşti, C. 106, 107 

Constantinescu, N. 11, 29, 31, 33, 103, 105, 

107, 108, 109, 110, 112, 113, 116, 120, 128,

244 


151, 155, 158, 159, 163, 169, 170, 171, 172, 

175, 179, 183, 185, 194, 206 

Constantinescu, N. A.. 34, 116, 118, 119, 205 

Constantinopol, oraş 15, 16, 17, 20, 98, 124, 

127, 162, 163, 168, 169, 174, 189, 203, 219, 

220 

Constantinus al II-lea, împărat 184 

Constanţa, oraş 168 

Conţeşti/Coceşti, sat 52 

Copăceni, sat 74, 85, 191 

Corbii Ciungi, sat 74, 85 

Corbii Mari, sat 10 

Corinth, oraş 168, 169 

Costăchel, Valeria 88 

Costea chehaia 192 

Costea, întărit la Roata 79 

Costea, martor din Vătăşani 68 

Coşeri/Coşerie/Coşări, sat 53, 86 

Coşoaia, sat 53 

Coşoteni, sat 32 

Coşoveni, sat 84, 77 

Coteni, sat 67 

Coteţ, Petre 36, 37, 38, 39 

Cotmeana, mănăstire 48, 62, 87, 92, 188; ~ 

piemont 36, 38, 39, 48; ~ râu 39, 90 

Cotmeniţa, pârâu 39 

Cotnari, sat 183 

Cotroceni, mănăstire 87, 92 

Cotul Morii, sat 183 

Covei, sat 183 

Covens, L. 25 

Cozia, mănăstire 73, 192 

Cozmeşti, sat 53 

Craiova, oraş 12, 38, 94, 96, 105 

Craioveşti, familie 51, 124, 187, 189, 191 

Crăciuna, cetate 116 

Crângeni/Crangeani, sat 44, 52, 53, 58, 64, 85, 

87, 95, 103 

Crângu, sat 60 

Cretzulescu, familie 83, 139 

Creţeşti, sat 131 

Creţulescu, biserică din Bucureşti 139; ~ eforie 

139 

Creva, sat 71 

Crevedia/Crivădeni/Crivădiia, sat 74, 89 

Crevenic/ Crevenicu/Crevenici, sat 52, 53, 57, 

84, 97, 191 

Cristea, Gh. 13 

Cristea, Stan V. 13 

Cristocea, Spiridon 11, 33, 141, 142, 204, 205 

Criva de Sus, sat 65 

Crovu, sat 75 

Cucuieţi, sat 49, 50, 52, 53, 59, 67, 192 

Cucuruzu/Cucurezi, sat 74, 85 

Cupele/Cupeni, sat 73, 74, 79 

Curăteştii de Sus, sat 74, 85 

Curmătura, sat 189 

Curta, sat 191 

Curtea de Argeş, oraş 159, 183 

Cutlumuz, mănăstire 38, 41, 43, 44, 45, 47, 48, 

49, 50, 52, 56, 57, 58, 59, 61, 62, 63, 64, 65, 

67, 68, 88, 89, 91, 94, 186, 187 

Dacia Inferior 12 

Dadilov/Deadilov/Dedilov, sat 63, 74, 84, 92, 

97, 131 

Daia, sat 25, 80, 81 

Daica, fiica lui Oprea 60, 61 

Damian iuzbaşa, din Bădineşti 71, 192 

Damian, Oana 11 

Dan al doilea vistier 198 

Dan I, domn al Ţării Româneşti 103 

Dan al II-lea, domn al Ţării Româneşti 94, 119 

Dan Danilovici al doilea vistier 198 

Dan, din Frăsenet 55 

Dan, din Vătăşani 68 

Dan pârcălab 76, 189 

Dan vistier 198 

Dan, Mihail 98 

Danciu armaş 76 

Danciu Gogoaşe 189 

Danciu ispravnic 71 

Danciu, întărit la Găojani 65, 75 

Danciu postelnic 76 

Danielescu, Petre 118 

Danovici, familie 199 

Danzig, ducat 103, 104 

Dara, vărul lui Şuica vornic 54, 62 

Datco logofăt 60 

Dănciuleşti, sat 74, 85 

Dăneşti, sat 186 

Dărăşti, sat 75, 85 

Dâmboviţa, judeţ 45, 132, 196, 200, 201; ~ râu 

25 

Dâmbrovnic, pârâu 37, 39,81, 83, 84 

Dârstor, cetate/vad 46, 93, 94, 205 

Dealu, mănăstire 50, 56, 80 

Deli-Orman, pădure 83, 211, 217 

Deparaţi/Dăpăraţi, sat 53 

Depusa, sat 53, 190 

Desegari/Desăgeşti/ Desăgari, sat 75, 78 

Despina, soţia lui Năsturel postelnic125, 149 

Diaconescu, Viorica 198 

Diaconu, Gh. 31 

Diaconu, Petre 159, 169, 170, 171, 172, 173, 

175 

Dibăceşti, sat 75, 85, 101 

Dideşti, schit 130, 144, 152 

Dideşti/Dădeşti, sat 53, 64, 85, 144, 145, 153, 

199, 221


Diego Galàn, călător 18 

Diicu Buicescu mare spătar 49, 67, 130, 136, 

137 

Diicu, ţigan din Socoteşti, 72 

Diiului, vad la Dunăre 93 

Dimăncescu, D. Dem. 25 

Dîrjov, pârâu 38 

Dobra, întărit la Buciumeni şi Trudeşti 50, 67 

Dobre, martor din Udeni 67 

Dobreni, sat 122, 123, 130, 147, 148, 214, 220, 

221 

Dobrogea 13, 98, 105, 106, 175, 205, 206, 207 

Dobrogostea/Dobrogoşti, sat 54 

Dobromir mare ban 139, 189 

Dobromir, rumân din Romanaţi 63 

Dobrotă, înfrăţit la Tămăşeşti 66 

Dobroteşti, sat 59, 84 

Dobruşa postelnic 68 

Dobruşa, din Letca 77 

Doiceşti, sat 196 

Dolinescu Ferche, Suzana 12, 30, 39, 115, 155 

Dolj, judeţ 139 

Dominicus Custodis, călător 25 

Donat, I. 12, 42, 43, 82, 83, 107, 124, 185, 

188, 189, 191, 192 

Dragnea, martor din Racoviţa 79 

Dragomir, din Dibăceşti 75 

Dragomir, fiul Neacşei 62 

Dragomir, fratele doamnei Stanca 139 

Dragomir, întărit la Dulceni 190 

Dragomir logofăt 195 

Dragomir mare vornic 32, 33, 83, 130, 139, 

141, Dragomir popa 78 

Dragomir postelnic 62 

Dragomireşti-Vale, sat 127 

Drăcşani/Drăgşani/Drăgăşanii, sat 54, 86, 106, 

192 

Drăgan, nepotul lui Onica 77 

Drăgăneşti de Vede, sat 54, 85, 87, 137 

Drăgăneşti-Vlaşca, sat 54, 105, 155 

Drăgăneşti, mănăstire 32, 130, 136, 137, 138, 

221 

Drăghiceanu, Virgil 139, 150, 152, 183 

Drăghicescu-Berciu, Adina 104 

Drăghici Cantacuzino mare spătar 127 

Drăghici, fiul lui Danciu Gogoaşe, 189 

Drăghici mare vornic 136 

Drăghici portar 76 

Drăghici, socrul lui Neagomir din Plăviceni 61 

Drăghici spătar 69 

Drăghineşti, sat 54 

Drăgoi portar 67 

Drăgşani, sat 54, 86, 106 

Drăguşenel, pârâu 95 

Drăguşin Deleanu mare paharnic 130, 136 

Drugăneşti, sat 75, 85 

Drumul Banului 96, 207, 208 

Drumul Băseştilor 95 

Drumul Bercenilor 97 

Drumul Bercenilor 97 

Drumul Cerii 96 

Drumul Curmeşat 97 

Drumul Foametei 95 

Drumul Găuriciului 56, 94 

Drumul Hânsăreştilor 95 

Drumul lui Oană 95 

Drumul lui Traian 111 

Drumul Marmurei 95 

Drumul Nicopolei 95 

Drumul Oii 95, 146, 212, 218 

Drumul Olacului sau al Craiovei 96 

Drumul Plăsceanei 94 

Drumul Ploscei 95 

Drumul Prejbei 97 

Drumul Răposatului Mircea Voievod 97 

Drumul Romanaţilor 95 

Drumul Ruşilor 95 

Drumul Săpeţii 64, 95 

Drumul Sării 96, 97 

Drumul Scheostrei 95 

Drumul Stupinilor 95 

Drumul Şiştovului 94 

Drumul Teleormanului 95 

Drumul Tolceştilor 95 

Drumul Ţintei 96 

Drumul Untului 96 

Duca, înfrăţit la Tămăşeşti 66 

Ducna, sat 54, 84, 189, 191 

Dudeasca, moşie 74 

Dudu, sat 32 

Dulceanca, sat 12, 30, 31, 39, 115, 155 

Dulceni/Dulceani, sat 53, 54, 62, 86, 190, 192, 

195 

Dulcenii de Jos, sat 54 

Dumitraşco logofăt 51, 198 

Dumitrescu, Hortensia 39 

Dumitrescu, I. 152 

Dumitrescu, Vladimir 41 

Dumitriu, Luminiţa 110, 183, 184, 185 

Dumitriu-Snagov, I. 118 

Dumitru ban, din Duşani 75 

Dumitru ban, din Roşia 79 

Dumitru, din Băleşti 71 

Dumitru, din Cepturi 199 

Dumitru, din Dideşti 53 

Dumitru, din Duşani 75 

Dumitru grecu 82 

Dumitru mare vornic 81 

Dumitru neguţător 102 

Dumitru Popa, oier 106

246 


Dumitru Zenţea vornic 76, 200 

Dunărea, fluviu 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 

18, 19, 20, 21, 22, 23, 25, 26, 27, 28, 32, 34, 

36, 37, 38, 39, 40, 41, 42, 43, 44, 45, 46, 47, 

83, 89, 90, 93, 94, 95, 96, 97, 98, 100, 101, 

102, 103, 106, 108, 109, 111, 112, 115, 116, 

126, 130, 145, 162, 163, 177, 180, 183, 185, 

186, 192, 205, 206, 207, 208, 209, 211, 213, 

216, 217, 218, 220 

Duşani, sat 75 

Duşăştii de Sus, sat 201 

Duşeşti/Duşăşti, sat 54, 66, 87, 92, 200, 202 

Edirne, vezi Adrianopol 

Efrosin egumen 145 

Egipt 163, 219 

Elena, soţia lui C. Cantacuzino 124, 198 

Elena, soţie de preot din Dobreni 123 

Elhoveţ/Ilhoveţ, sat 75, 84, 85 

Elina doamna, soţia lui Matei Basarab 51, 63, 

71, 125, 130, 149, 197, 198 

Elina, fiica lui Radu Şerban 123 

Elina, soţia lui Dragomir mare vornic 32, 139 

Embden, ducat 104 

Enache postelnic 191 

Enisala, cetate 21, 205, 206, 207 

Epureşti, sat 85 

Europa 23, 40, 97, 206 

Evlia Celebi, călător 17, 209, 210 

F. Jos. Ruhedorff, cartograf 26 

Fântânele, sat 40, 54, 55, 63, 65, 94, 96, 101, 

187, 189, 191, 192 

Fârtat, întărit la Islaz 57, 89 

Fârtat vornic 189 

Ferdinand I, împărat 142 

Ferdinand, duce 18, 19 

Fiera al doilea vistier 153 

Fiereşti vezi Hereşti 

Filip al IV-lea, rege 104 

Filipeştii de Pădure, sat 122, 123, 141 

Filippo Pigafetta, călător 18, 19 

Filitti, I. C. 139, 186, 193 

Flămânda vezi Poiana-Flămânda 

Flocoşani, mănăstire 87, 145, 146, 221; ~ sat 

55, 86, 87 

Florescu, Gr. 30, 116, 177, 205 

Floreşti, sat 75, 136 

Florica, fiica lui Mihai Viteazul 190 

Foeşti, sat 55 

Francois, Veronique 163, 165, 169, 173, 174, 

175 

Frankfurt, oraş 83, 206 

Franţa 15 

Frăcea, vinde la Netoţi 60 

Frăsinet/Frăsenet, sat 55, 85, 105 

Frăteşti, cetate 116, 121, 213; ~ sat 85, 154, 

156, 158, 159, 160, 161, 162, 164, 166, 168, 

173, 175 

Friedrich Bauer, cartograf 83, 125, 210 

Friedrich Schwantz, cartograf 26, 83 

Frumoasa, cetate 29, 31, 32, 44, 110, 111, 116, 

120, 156, 168, 178, 179, 212, 213, 218, 220; ~ 

sat 55, 84, 86, 110 

Furculeşti, sat 38 

Futeşti/Foteşti, sat 55, 196, 197 

Gabor vezi Gabrov 

Gabrov/Gabruv/Gabrova 55, 67, 82, 84, 85, 

95, 198, 199 

Ganea, din Lisa 58, 59 

Gâlcă iuzbaşa 192 

Gâlmeele, mănăstire 68 

Gârboviceanu, P. 46 

Gârcov, sat 195 

Gârdeşti/Gărdişti, sat 51, 56, 70, 87 

Gârla Mare, baltă 89 

Gâscă clucer 76 

Gâştescu, Petre 41 

Gâşteşti, sat 75, 85, 105 

Gavril Movilă, domn al Ţării Româneşti 49, 

52, 53, 54, 55, 57, 62, 64, 187, 190, 191, 200 

Găguleşti, sat 195 

Găiseni, sat 71, 101, 136 

Gălăşeşti, sat 75, 133 

Găleteni, sat 55 

Găojani/ Găujani, sat 65, 75, 101 

Găureni, sat 75, 85 

Găuriciu/Găuriceni, sat 56, 85, 96, 191 

Găvăneşti, sat 56, 82, 85, 88, 91, 196, 199, 201 

Găvăneştii de Jos, sat 88 

Georgescu, Pantele 12, 96, 152 

Georgieva, Sonia 155, 159, 164, 169, 170, 171, 

172, 173, 174, 176 

Gerard Mercator, cartograf 25 

Gerardus de Jode, cartograf 25 

Gheerbrant, A.171 

Ghenadie episcop 127, 134, 135, 150 

Gheorghe abagiu 92 

Gheorghe căpitan 192 

Gheorghe Duca, domn al Ţării Româneşti 136 

Gheorghe, fiul domnitorului Şerban 

Cantacuzino 24, 153 

Gheorghe logofăt 74 

Gheorghe Rácóczi al II-lea, principe 21 

Gheorghiu, Teodor Octavian 116 

Gherghe ceauş 68 

Gherghe clucer 55 

Gherghe, înfrăţit cu Tudoran mare clucer 92


Gherghe, întărit la Toporu 81 

Gherghe Parpală, din Novaci 92 

Gherghina, din Păhuleşti 61 

Ghica negustor 52 

Ghidu comis 151 

Ghika-Budeşti, N. 140, 150, 153 

Ghimpaţi, sat 92, 104 

Ghimpeni, sat 85 

Ghine postelnic 48 

Ghioca neguţător 38, 56, 87, 102 

Ghionea postelnic 146 

Ghiuraproca, întărit la Balaci 195 

Ghiurghiuvelele, sat 187 

Giacomo Cantelli 25 

Giacomo Luccari 194 

Gialapi, întărit la Balaci 195 

Giurescu, C. C. 26, 39, 41, 45, 83, 89, 90 

Giurescu, Dinu C. 43, 81, 86, 88, 93, 106, 109, 

164 

Giurgiu, cetate 13, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 

22, 23, 25, 34, 70, 96, 97, 107, 115, 116, 118, 

119, 120, 164, 168, 179, 205, 207, 208, 210, 

211, 213, 215, 216, 220, 222; ~ drum 96, 97, 

212, 218; ~ judeţ 9, 11, 12, 27, 34, 35, 36, 40, 

44, 70, 83, 84, 85, 86, 93, 104, 105, 107, 111, 

115, 116, 118, 121, 122, 123, 124, 125, 127, 

130, 134, 136, 147, 148, 149, 153, 162, 168, 

185, 186, 187, 188, 190, 193, 194, 210, 211, 

216, 217; ~ kaza 10, 22, 23, 26, 44, 45, 96, 

106, 116, 128, 205, 207, 208, 209, 210; ~ oraş 

11, 14, 16, 18, 20, 27, 28, 34, 40, 70, 71, 91, 

96, 102, 104, 118, 126, 130, 136, 209, 210; ~ 

vad/schelă/vamă 46, 47,93, 96, 97, 98, 100 

Giurgiu/Gheorgova/Ghiurghev/Ghiurgev, sat 

56, 57, 58, 64, 84, 95, 186, 187, 188 

Glavacioc, mănăstire 10, 16, 45, 49, 50, 51, 

57, 59, 66, 67, 70, 74, 79, 81, 89, 90, 92, 94, 

97, 87, 102, 134, 186, 188; ~ moşie 44; ~ râu 

17, 37, 39, 40, 41, 52, 71, 83, 84, 89, 97 

Gloşivul/Gluşov, sat 76, 84, 189 

Glupavi, sat 23, 72, 76, 77, 192 

Godea, I. 163 

Goettingen, oraş 104 

Gogoşari, sat 72, 111, 115, 154, 213, 218 

Gogoşu, sat 183, 185 

Goldemberg, Samuel 98 

Gomenii de Sus/Gornenii de Sus/Goruneni, sat 

73, 76 

Gorga preot 77 

Gorgeşti, sat 199 

Gorgota, sat 132 

Gorj, judeţ 152, 153 

Gornenii de Sus, sat 76 

Gratia, sat 56, 87, 92, 93 

Grădinari, sat 80 

Grădiştea/Grădişte, sat 56, 76, 80, 84, 85, 188, 

200 

Grădiştea de Jos, sat 201 

Grădiştea de Sus, sat 200 

Grădiştea din Vale, sat 76 

Grădişteanca, sat 104 

Grădişteanu, familie 200, 203, 204, 215, 222 

Grădiştioara, moşie 200 

Greaca, sat 40, 76, 84, 89 

Greceanu, Radu 24, 125, 126, 149 

Greceanu, Şt. 144, 194, 196 

Greci, sat 76, 84 

Grecia 17, 145, 163, 169, 171, 174, 219 

Gresia, sat 38 

Grigore Bălăceanu 150 

Grigore Dimitrie Ghica, domn al Ţării 


Grigore Grădişteanu mare logofăt 201, 202, 

203 

Grigore I Ghica, domn al Ţării Româneşti 191, 

195, 198 

Gropeni, sat 192 

Groza, întărit la Dulceni 190 

Grozeşti, sat 56, 201, 202 

Guboglu, Mihail 20, 208, 209, 210 

Guillaume Blaeuw, cartograf 25 

Gurbanu, sat 80, 189, 208 

Gurguiaţi, sat 56, 85, 187, 192, 193 

Gurobodii, sat 56, 84, 87, 102 

Guruieni/Gruiani/Gruieni/Guniani/ Groiani, sat 

44, 56, 57, 83, 103, 183, 184, 190 

Güssefeld, F.L., cartograf 26 

Guzeni/Gozieni/Guzeani/Guziani, sat 57 

Guzeani, moşie 199 

Guzeanii de Sus, sat 196 

Guzinca din Răduleşti 63 

Gülpinar, topic în Turcia 169 

H. Jaillot, cartograf 25 

Hadrian, împărat 38 

Hau, Vera 183 

Hânsăreşti/Hănsăreşti/Hăsăreşti/Însăreşti, sat 

57, 86, 95 

Hârlău, pârâu 86 

Hârşova, cetate 99, 205, 206 

Heisler, general 24 

Henric al IV-lea, rege 16 

Hera logofăt, 197 

Hereşti, sat 55, 68, 122, 123, 125, 126, 130, 

149, 150, 196, 197, 198, 214, 220, 221 

Hermanstadt vezi Braşov 

Hinteşti, sat 45 

Hodivoaia, sat 76, 188 

Holovnic vezi Turnu 

Hrizan postelnic 199

248 


Hrizea mare logofăt 79 

Hulubeşti/Culubeşti, sat 73, 76, 80, 85 

Hurezi/Hurez/Huhurezi, sat 57, 65, 88, 192, 

204 

Hurmuzaki, Eudoxiu 70, 106, 133 

Iacob, din Cătun 92 

Ialomiţa, judeţ 180 

Ianache, fiul lui Manea din Pădureţi 61 

Iancu de Hunedoara, voievod 14 

Iane, din Negreni 60 

Iane grecu 82 

Iane preot 146 

Iane vistier 145, 146, 190 

Iaroslăveşti, sat 57, 85 

Iaşi/Iaşă, sat 46, 76, 85, 183, 186, 191 

Ibrahim Pecevi, cronicar turc 22 

Idris Bitlisi, cronicar turc 21 

Ieremia căpitan 83, 191 

Ierkökÿ vezi Giurgiu 

Ierusalim, oraş 200 

Ilarion mitropolit 134 

Ileana, fata Voicăi din Balosin 48 

Ilfov, judeţ 34, 40, 148, 180, 207, 209 

Ilie, Radu 148 

Ilieş, Aurora 96 

Ilinca Ghidu, fiica lui Pană Pepano 151 

Ilinca, soţia lui Constantin Cantacuzino 

postelnic 148 

Imperiul Otoman 10, 19, 20, 22, 25, 44, 96, 97, 

98, 99, 103, 104, 111, 129, 205, 207, 212, 217, 

220, 222 

Imperiul Romano-German 195 

Inalcik, Halil 98, 100, 205, 206, 207 

India 17 

Ioan Albert, rege 111 

Ioan Bălăceanu, graf al Imperiului Romano- 

German 195 

Ioan Sracimir, ţar 103, 108, 184 

Ioan Tzimnisces, împărat 27 

Ioannes Sambucus, cartograf 25 

Ion croitoru 92 

Ion, din Miroslăveşti 59 

Ion, din Muţi 59 

Ion preot 72 

Ionaşcu, I. 140, 145 

Ionescu, Gh. T. 206 

Ionescu, Grigore 153 

Ionescu, M. 121 

Ioneşti, sat 15, 76, 77 

Iordache Cantacuzino mare stolnic 153 

Iordache mare cămăraş 148 

Iordan, Iorgu 82, 83 

Iorest vezi Udrişte Năsturel 

Iorga, Nicolae 11, 12, 13, 15, 16, 30, 35, 39, 

82, 93, 94, 97, 106, 117, 123, 125, 131, 133, 

147, 149, 153, 185, 198, 208 

Iosif Naniescu episcop 136 

Ipoteşti, sat 38 

Isaccea, cetate 21 

Islaz, sat 57, 82, 84, 85, 87, 89, 96, 98, 99, 

189, 190 

Istanbul, oraş 121, 126, 192, 209, 210, 212, 

218 

Ivan Alexandru, ţar 103, 108, 110 

Ivan clucer 70 

Ivan mare vornic 80, 81, 191 

Ivan Şişman, ţar 103 

Ivan vornic 59 

Ivanco, feciorul lui Dumitraşco logofăt 51 

Ivaneţ/Ivaneţi sat 57, 84, 95 

Ivaşcu Băleanu clucer 144 

Ivaşcu postelnic 52, 197 

Iviri/Iveri, mănăstire la Muntele Athos 66, 72, 

187 

Iznik, oraş 180, 182 

Izvârta, sat 81, 92, 188 

Izvoară, vezi Izvorul 

Izvoarele, sat 42, 45, 77, 85, 105 

Izvorul, sat 69, 72, 74, 79, 85 

Jacop Gastaldo, cartograf 25 

Jaques Bongars, călător 16 

Jean Blaeuw, cartograf 25 

Jehan de Wawrin, cronicar 14 

Jeney maior, cartograf 26 

Jirnov, pârâu 84, 111 

Kara Celebi Zade Abdul Aziz Efendi, cronicar 

turc 22 

Kazanlâk, oraş 98 

Kiuciuk Piri cadiu, din Kazanlâk 98 

Kodja Husein, cronicar turc 21 

Kretzulescu, Emanuel 139 

Kulé vezi Turnu 

La Carieră, topic la Ciuperceni 31 

Lada, sat 85 

Laiova/Laova/Laiovu/Laiovu de Jos/Laiovu de 

Sus/Laiovu lui Stroe, sat 57, 61, 64, 84, 87, 88, 

186, 187 

Lapedatu, Al. 131, 135 

Laurian, August Treboniu 27, 29, 30 

Lazăr Corenici episcop 133 

Lazăr paharnic 54 

Lazăr, martor din Sârbi 64 

Lăceni/Lănceani/Lătceane/Lătceani/Lătceni, 

sat 44, 55, 56, 57, 68, 85, 92, 93, 103, 200, 202


Leahu, Doina 40 

Leahu, Valeriu 12, 39 

Lehr, Lia 102 

Leipzich, oraş 83 

Lemnos, insulă 173 

Leon Tomşa, domn al Ţării Româneşti 190 

Leopold I, împărat 127 

Letca/Letca Veche, sat 72, 77, 79 

Leunclavius, cronicar 206 

Licostomo, port 206 

Liegnitz-Brieg, ducat 104 

Liica, martor din Zâmbresca 69 

Limes Alutan 38, 93 

Limes Transalutan 29, 32, 38, 40, 95, 111 

Lipia vezi Grozeşti 

Lipovul, mănăstire 139 

Lisa/Liseni, sat 58, 106 

Lişteava, pârâu 84 

Lituania 70, 103, 104 

Liţa, sat 38, 208 

Lorena, ducat 104 

Ludăneşti/Ludeneşti/Ludăneasa, sat 50, 58, 69, 

86, 195, 199, 200, 202 

Ludovic al XIV-lea, rege 142 

Lungu, Radu 137, 192 

Lutărie, topic la Udeni 111 

Macarie al III-lea, patriarh al Antiohiei 16, 

121 

Macedonia 183 

Maciej Strykovski, călător 15 

Maguire, Henry 171, 172 

Mahamet turcul, martor 82 

Mahâru, lac 208 

Mahmud Paşa 119 

Maia, vinde ocină la Slăviteşti 190 

Malu Roşu, sat 40 

Malu/Malu Spart, sat 77, 85 

Mamant vataf 149 

Manca, întărit în Zărneşti 69 

Manea Checica 64 

Manea clucer 71 

Manea, din Brebini 50 

Manea, fiul lui Costea din Roata 79 

Manea, fiul lui Neagul din Pădureţi 61 

Maniţa, sat 58, 84, 97 

Manolescu, Radu 101, 102 

Marco Danovici mare armaş 199 

Marco Kraljevič, principe 194 

Marco, vinde la Prisăceni 51, 63, 78 

Marcu, Daniela 136 

Marea Adriatică 183 

Marea Mediterană 106, 162, 219 

Marea Neagră 14, 40, 94, 115, 162, 219 

Mareş Băjescu mare vistier 47, 65, 70, 88, 91, 

92, 192, 204, 205, 215, 222 

Marga cea bătrână 189 

Marga, fiica lui Oprea 60, 61, 53 

Marga, jupâneasa lui Lazăr 54, 192 

Marga, jupâneasa lui Sima grecu 82 

Marga jupâniţa, din Caracal 189 

Maria din Coiani, mama lui Radu Şerban 

123, 124, 189, 191 

Maria, fiica lui Dan Danilovici 198 

Maria, fiica lui Radu Craiovescu 124 

Maria, fiica Ancăi din Coiani 189, 191 

Maria jupâneasa, din Drăgăneşti 63 

Maria jupâneasa, vinde la Şipote 66 

Maria jupâniţa, întărită la Dănciuleşti 74 

Maria jupâniţa, întărită la Gabrov 67 

Maria, soţia lui Constantin Bălăceanu 127, 150 

Maria, soţia lui Şerban Cantacuzino 150, 153 

Maria, soţia lui Vâlcu logofăt 199, 201 

Maria, soţia lui Vintilă paharnic 196 

Maria, văduva banului Pavalachi 135 

Maria vorniceasa 74 

Marica clucereasa 144 

Marin, întărit la Dulceni 190 

Marinescu, Al. 103, 105, 183, 185 

Marinescu-Bîlcu, Silvia 11 

Marmura, sat 200 

Martin Gasner, cizmar 91 

Martonne, Emmanuel de 42, 106 

Mateescu, Corneliu 40, 112, 113 

Matei Balotescu 197 

Matei Basarab, domn al Ţării Româneşti 32, 

43, 48, 49, 51, 54, 56, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 

68, 71, 77, 82, 83, 87, 89, 90, 95, 102, 122, 

123, 125, 126, 130, 133, 135, 136, 137, 139, 

140, 141, 146, 149, 153, 154, 187, 188, 191, 

192, 197, 198, 199, 201, 204 

Matei Bălăceanu, fiul lui Pătraşco 196 

Matei Corvinul, rege 104 

Matei Grădişteanu, fiul lui Grigore mare armaş 

203 

Matei mare agă, fiul lui Constantin 

Cantacuzino 148 

Matei, martor din Flămânda 55 

Matei, Mircea D. 46, 70 

Matei Năsturel, frate cu Cazan şi Udrişte 197 

Matei postelnic, dăruit cu satul Mârzăneşti 193 

Mathias I, rege 111 

Matroşenco, A. 31 

Maxim, Liviu 209 

Maxim, Mihai 100, 207, 208, 209, 210 

Maximilian al II-lea de Habsburg, împărat 138, 

142 

Mazilu, Dan Horia 23 

Măceşti/Măneşti, sat 58

250 


Măgura, sat 164 

Măgurele, sat 85, 190 

Măicăneşti, sat 109, 113 

Măldăreşti, sat 77, 85, 97 

Mălineşti, sat 97 

Mănăilă, negustor din Ruşii de Vede 101 

Măneşti, sat 58, 85, 196 

Măniceşti/Mănceşti/Mărceşti, sat 55, 58, 87, 

95 

Mănici, de la Belitori 49 

Mărghia, sat 58 

Mărgineni, sat 122 

Mâine postelnic 66 

Mândra, sat 106 

Mârşa, sat 77, 86, 88, 91 

Mârzăneşti, moşie 95 

Mârzăneşti/ Mărzăneşti, sat 54, 55, 58, 85, 95, 

193 

Megene, martor din Şipote 66 

Mehmed I, sultan 17, 20, 21, 119, 210 

Mehmed al VI-lea, sultan 207 

Mehmed bin Mehmed, cronicar turc 21, 22 

Mehmed Celebi, sultan 21 

Mehmed Neşri, cronicar turc 20 

Mehmet, pretendent la tronul Ţării Româneşti 

23 

Mehmet, Mustafa Ali 20, 209, 210 

Mereni, sat 58, 85 

Merişani, sat 58, 60, 61, 85, 87 

Meteş, Şt. 94, 106 

Micu, din Brânceni 50 

Micu, Iolanda 137, 192 

Micu, întărit la Ioneşti 77 

Micu, megieş din Săceni 64, 

Mihai comis, din Sărata 62 

Mihai, Dana 180 

Mihai mare spătar, fiul lui Constantin 


Mihai, martor din Gabrov 54 

Mihai, martor din Sârbi 64 

Mihai Pătraşcu, fiul lui Nicolae Pătraşcu 134 

Mihai Raţ, dăruit cu Dulcenii 54, 190, 192 

Mihai Viteazul, domn al Ţării Româneşti 18, 

19, 20, 21, 22, 23, 24, 41, 46, 48, 56, 58, 63, 

69, 75, 76, 79, 80, 81, 104, 120, 125, 139, 146, 

187, 188, 190, 191, 192, 196, 198, 199, 209 

Mihai Vodă, mănăstire 188 

Mihail I, domn al Ţării Româneşti 145, 207 

Mihail I, ţar bulgar 103, 108, 110 

Mihail, martor din Mitreşti 59 

Mihail Roşu căpitan 190 

Mihalachi spătar 71 

Mihăeşti/Mihăileşti/Mihăleşti, sat jud. 

Teleorman 49, 59, 61, 85, 87, 203 

Mihăilă, întărit la Poeni 62 

Mihăilescu, Vintilă 13, 36, 37, 34 

Mihăileşti/Mihăeşti, sat, jud. Giurgiu 77 

Mihnea Turcitul, domn al Ţării Româneşti 24, 

41, 48, 50, 51, 54, 55, 60, 65, 67, 72, 74, 76, 

77, 78, 79, 80, 82, 88, 89, 187, 188, 189, 191, 

192, 198, 208 

Mihu al doilea spătar 153 

Mihu mare spătar 189 

Milcovăţ, pârâu 39, 72, 77, 84 

Milcovăţul, sat vezi Ruşi 

Milcoveni, sat 77, 86 

Milea postelnic 48 

Miloş Obrenovici, principe 150 

Mimiş aga 208 

Minea, I. 186 

Mirău/Mirăul/Mierăul, sat 75, 76, 77 

Mircea cel Bătrân, domn al Ţării Româneşti 

10, 21, 30, 31, 34, 38, 44, 51, 52, 70, 71, 81, 

89, 94, 96, 103, 107, 108, 109, 112, 115, 118, 

119, 134, 185, 186, 187, 194, 205, 206, 207, 

213, 218, 220 

Mircea Ciobanul, domn al Ţării Româneşti 23, 

55, 64, 67, 68, 75, 77, 68, 79, 187, 189, 196, 

197, 207 

Mircea Voievod vezi Mircea cel Bătrân 

Mirceşti, sat 44, 45, 59, 85, 88, 101, 202 

Mirea, Pavel 11, 33, 140, 141, 142, 182 

Mirileşti, sat 59 

Mirlea, jurător din Blotori 49 

Miroslăveşti, sat 59, 85 

Mislea, mănăstire 89 

Mitrea, Bucur 28, 40, 103, 108, 111, 115 

Mitreşti, sat 51, 59, 192, 198 

Mitropolia Ţării Româneşti 136, 144, 188 

Modena, oraş 104 

Moga logofăt 73 

Mogoşeşti, sat 46, 72, 78, 85, 200 

Mohamed al II-lea, sultan 184 

Moise Movilă, domn al Ţării Româneşti 75, 76 

Moisescu, Cristian 119, 122, 124, 125, 126, 

130, 132, 135, 136, 137, 148, 149, 205 

Moisil, C. 27, 29 

Moldova 16, 23, 46, 88, 91, 93, 97, 100, 101, 

102, 103, 116, 123, 136, 154, 163, 186 

Moraru, I. 13 

Morgan, Ch. 168, 169, 171, 172, 173 

Morintz, Sebastian 121 

Mortier, C. 25 

Moscalu, Emil 39, 40 

Mostiştea, lac 13 

Moş, întărit la Balaci 195 

Moşteni, sat 53, 55 

Motogna, Victor 207 

Moţea, înfrăţit cu Radomir vornic 51, 58 

Moţoc, din Bâţcoveni 49


Movileşti, familie 198 

Mozac, pârâu 84 

Muntele Athos 43, 52, 56, 57, 63, 89, 186, 187, 

195, 222 

Muntenia 9, 12, 14, 25, 27, 36, 37, 39, 40, 42, 

43, 90, 93, 102, 106, 122, 129, 140, 147, 163, 

164, 175, 210, 212, 214, 216, 218, 221 

Munţii Balcani 102, 

Munţii Bucegi 106 

Munţii Carpaţi 29, 38, 102, 105, 106, 107, 112, 

180, 211, 216 

Munţi Făgăraş 39, 106 

Murad al II-lea, sultan 208 

Murad al IV-lea, sultan 17 

Murgescu, Costin 106 

Muscel, judeţ 200, 201 

Mustafa al III-lea, sultan 208 

Mustafa Cepal, vinde vie 188 

Muşa, vinde la Gârdeşti 56 

Muşat, întărit la Uieşti 81 

Muşeteşti/Muşăteşti, sat 59, 85 

Muţi, sat 59, 86 

München, oraş 98 

N. Sanson, cartograf 17 

Nan ceauş 80 

Nandris, Şt. 187 

Nanoţi/Năneşti, sat 78, 84, 201, 202, 203 

Nanov/Nănoveni, sat 52, 59, 60, 66, 101, 197 

Năsturel, familie 89, 125, 126, 149, 196, 197, 

198 

Năsturel, Petre Şt. 126, 131 

Năsturel, Petre V. 197 

Năvrap, se vinde rumân 43 

Neacşa, mama lui Dragomir din Pleaşov 54 

Neacşa Vlădeasca 203 

Neacşu, din Dărăşti 67 

Neag, întărit la Dideşti 45 

Neagoe Basarab, domn al Ţării Româneşti 43, 

45, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 58, 

61, 62, 64, 65, 66, 67, 68, 69, 71, 72, 73, 77, 

78, 79, 80, 81, 89, 92, 94, 136, 184, 186, 187, 

188, 189 

Neagoe, din Cârligaţi 51, 55 

Neagoe logofăt 50, 50 

Neagoe mare ban, căsătorit cu Anca din Coiani 

124 

Neagoe Secuianu mare postelnic 48, 192, 193 

Neagoe vornic 57 

Neagomir, întărit la Pietroşani 53 

Neagra, sat 97 

Neagu, asociat cu Tudoran mare clucer 84 

Neagul, din Pădureţii de Sus 53 

Neagul Murariul 84 

Neajlov, pârâu 14, 17, 20, 23, 37, 39, 71, 81, 

83, 84, 90, 92, 111, 153,186, 188 

Neamţu, Eugenia 183 

Necşeşti/Necşaşti/Nicşaşti, sat 59, 77 

Necula logofăt 40 

Necula vistier 192 

Neculeşti, sat 188 

Nedelco abagiu 84 

Nedelco Hagiu vătaf 192 

Nedelco, întărit în Codrişeşti 47 

Negoeşti, sat 60, 77 

Negraşi/ Negraşii de Sus, sat 37 

Negreasca, moşie 51, 196, 203 

Negreni, sat 60, 77 

Negri, martor din Coşoaia 45 

Nemoşteni, sat 60, 85, 203 

Nenciuleşti, moşie 54; ~ sat 56, 60, 68, 87, 90, 

92, 191, 198, 203 

Neniul, martor din Racoviţa 71 

Neofit mitropolit 127, 134, 135, 150 

Nerx vezi Argeş 

Nestor, I. 27, 28, 86, 91, 108, 109 

Netezeşti, sat 149 

Netkov, B. 210 

Netoţi, sat 60, 86, 202 

Nica Grădişteanu mare armaş 124, 201, 203 

Nica neguţătorul 94 

Nica postelnic, ginerele Ancăi din Coiani 50, 

54, 187, 189 

Nicolae Mavrocordat, domn al Ţării 


Nicolae Mavrogheni, domn al Ţării Româneşti 

98 

Nicolae Pătraşcu, domn al Ţării Româneşti 53, 

191 

Nicolae Pătraşcu, ginerele lui Şerban 


Nicolae, Eugen 105 

Nicolae, Veniamin 154 

Nicolescu, Corina 28, 126, 129, 170, 172, 174 

Nicolescu, Ştefan 190 

Nicopole, port/cetate 15, 23, 24, 25, 46, 93, 94, 

98, 99, 102, 108, 115, 116, 205, 206, 207, 208, 

209 

Nicopolul Mic/Nicopolis Minor vezi Turnu 

Niculi Budişteanu logofăt 153 

Nieuwemere vezi Piteşti 

Nikolakopoulos, G.163 

Nil, fluviu 9 

Nişandyi Başâ, cronicar turc 11 

Northeim, ducat 96 

Novaci, sat 60, 84, 85, 84 

Nucet, mănăstire 89 

Nuwestad vezi Piteşti

252 


Oană, din Singureni 80 

Oană, întărit la Ioneşti 77 

Oancea, Al. 40 

Oancea din Frumoasa 55 

Oancea Găojani, din Cucuruzu 74 

Oanea, din Berbecariu 71 

Obraz Lat, tatăl lui Stanciu grămătic 75 

Ocnele Mari, salină 96 

Odobescu, Al. 125 

Oescus, castru roman 30, 177 

Ogrezeni/ Ogrăzeni, sat 78, 81, 86, 188 

Oinacu, sat 40 

Oldemburg, ducat 104 

Ologi, sat 60, 86 

Olt, râu 9, 12, 13, 16, 19, 26, 27, 36, 37, 38, 

41, 42, 43, 82, 83, 89, 90, 93, 94, 95, 98, 106, 

116, 196, 208; ~ judeţ 13, 26, 44, 96, 136, 139, 

141, 186 

Olteanu, Şt. 46, 91 

Olteni, sat 182, 183, 184, 185 

Oltenia 13, 26, 38, 43, 83, 105, 127, 137, 140, 

183 

Olteniţa, sat 106, 144 

Onica, bunicul lui Oană 77 

Oprea, fiul Stancii din Albeni 47 

Oprea, întărit în Găojani 75 

Oprea, întărit în Letca 77 

Oprea logofăt 75 

Oprea postelnic 65, 76 

Oprea sluger 189 

Oprea, tatăl lui Marga şi Daica 60, 61 

Oradea, oraş 178, 210 

Oraşul de Floci, oraş 147, 180 

Orbeasca de Jos, sat 183, 184, 185 

Orbeasca de Sus, sat 39, 201 

Orbeasca/Orbească/Orăbască/Orbesca, sat 52, 

60, 101, 103, 105, 199 

Oroşani, sat 60, 192 

Orşova, oraş 13, 27 

Ortelius Abraham, cartograf 25 

Orton, C. 154 

Orudj Bin Adil, cronicar turc 20 

Osam, râu 38, 116 

Ostra, sat 61, 69, 82, 84, 85, 87, 95, 145, 198 

Ovcearov, Todor 159 

Paisie ieromonah 135 

Pâlcov, mănăstire 72 

Palestina 163, 219 

Panait negustor 102 

Panait, Panait I. 11, 40, 42, 105, 107, 109, 112, 

113, 159, 180 

Panaite, Viorel 98 

Panaitescu, Petre P. 81, 88, 185, 186, 205, 206 

Pană, întărit la Aldeşti 48, 57 

Pană mare vornic 191 

Pană Pepano 151 

Panonia 13, 119 

Pantocrator, mănăstire la Muntele Athos 73 

Papacostea, Şerban 93, 101 

Papanikola-Bakirtzis, Demetra 170, 171, 174 

Para postelnic 56 

Parapani/Paraipani, sat 78, 82, 87, 90, 188, 208 

Parasca, soţia lui Marco 78 

Pârâul Câinelui 37, 39, 205 

Paris, oraş 42, 98, 163 

Pârlita, sat 61 

Partenie egumen 62, 92 

Pârvan din Gâşteşti 75 

Pârvan, Katiuşa 103, 105 

Pârvan, Vasile 11, 27 

Pârvu ban 55, 189 

Pârvu Cantacuzino, boier hotarnic 209 

Pârvu Craiovescu mare ban 51, 54 

Pârvu Craiovescu, tatăl Ancăi din Coiani 51, 

54, 55, 191 

Pârvu Creţulescu postelnic 153 

Pârvu mare armaş, tatăl lui Pârvu postelnic 58 

Pârvu, martor la Ştorobăneasa 66 

Pârvu postelnic, fiul lui Pârvu mare armaş 58 

Pârvu, vinde la Zimnicea 197 

Paul de Alep, călător 16, 35, 121, 122, 123, 

124, 125, 130, 132, 136 

Pavalachi ban 135 

Pavel Kiseleff, general 26, 34 

Păcuiul lui Soare, oraş/cetate 31, 169, 170, 

171, 172, 173, 175, 183 

Pădureni, sat 75 

Pădureţii de Sus, sat 61 

Păpuşari/Păpuşar/Păpuşarul lui Zlatco, sat 61 

Pătraşcu Bălăceanu mare şetrar 195 

Pătraşcu cel Bun, domn al Ţării Româneşti 78, 

195 

Pătrăreşti, sat 50 

Pătru logofăt 51 

Păucescu, Gr. 12 

Păuleasca/Păhuleşti, sat 12, 39, 56, 61, 94 

Păuna, jupânesa lui Drăghici Cantacuzino 127 

Păunescu, Al. 38, 40 

Păunescu, Anca 11, 147, 180 

Păunescu, Emil 11, 104, 105, 136 

Pencea abagiu 92 

Peninsula Balcanică 13, 42, 93, 98, 106, 116, 

126, 154, 162, 164, 205 

Peretu, sat 39, 85, 96 

Perianu, Radu 110, 209 

Periaţi, sat 95 

Persia 17 

Pesta, oraş 96


Peter Sparnau, călător 14, 45, 46, 94, 107, 211, 

216 

Petrescu, Paul 170, 171, 174 

Petrescu-Dâmboviţa, M. 39 

Petru I Muşat, domn al Moldovei 103 

Petru Bogdan Bakšić, călător 16 

Petru cel Tânăr, domn al Ţării Româneşti 23, 

49, 56, 57, 58, 59, 60, 61, 66, 67, 68, 69, 72, 

76, 145, 187 

Petru Cercel, domn al Ţării Româneşti 187 

Petru cupeţul 56, 87, 102 

Petru Eremitul 15 

Petru, fiul lui Mircea Ciobanul 23, 48 

Petru Rareş, domn al Moldovei 40 

Piatra/Piatră, sat 61, 85, 96, 93, 101 

Pierre Lescalopier, călător 15 

Pietrele/Pietri/Pietre, sat 63, 71, 74, 78, 85, 97, 

104, 108, 198 

Pietrosul, sat 85 

Pietroşani, sat 40, 45, 61, 85 

Pilea logofătul 145 

Pileşti, sat 188 

Pillat, Cornelia 141, 148 

Pirgos vezi Turnu 

Piscul Danciului, sat 131 

Piscul, sat 62 

Pităreasca, moşie 205 

Piteşti, oraş 14, 32, 33, 36, 39, 44, 70, 94, 95, 

96, 108 

Piua Pietrii vezi Oraşul de Floci 

Plapcea, pârâu 83 

Plăviceni vezi Aluniş-Plăviceni 

Plăviceni, moşie 139; ~ topic 61, 85, 88, 139, 

Pleaşov/Pleşov, sat 38, 57, 62, 84, 85, 146 

Pleaşovul de Jos, sat 190 

Pleaşovul de Sus, sat 92, 190 

Pleşia, Dan 139 

Plopi, sat 62, 85, 105 

Plosca, moşie 48, 199 

Plosca, sat 59, 62, 85, 91, 193, 196 

Plumbuita, mănăstire 122, 140 

Poeni, sat 62, 85, 88 

Poeni/Poiana lui Stângă, sat 78 

Poiana-Flămânda, castru roman 24; ~ sat 31, 

32, 38, 40, 44, 55, 91, 110, 114, 154, 156, 160, 

161, 212, 218 

Poienari, sat 62, 85, 202 

Polcouţi, sat 62 

Polonia 15, 17, 70, 71, 103, 104, 206 

Poncea, Traian 47 

Popa, Gh. 13 

Popa, Radu 109, 172 

Popa, Traian 11, 40 

Popescu, Anca 11, 97, 100, 101 

Popescu, Marin M. 183, 184 

Popescu, Mihail 119, 120 

Popescu, Oana Mădălina 83, 194 

Popeşti, sat 40, 62, 78, 85, 125, 126, 151, 193 

Popp, Mara 96 

Popp, N. 13 

Porcia, moşneni din Băduleasa 48 

Poroschia, sat 84 

Porumbeni, sat 85, 191 

Postică, Gh. 154, 165 

Potlogi, sat 37 

Praga, oraş 96 

Prahova, judeţ 121 

Prahova, vamă 94 

Preajba/Preajva/Prejbă/Prejvă, sat 54, 62, 65, 

75, 84, 189 

Preda Brâncoveanu 61, 66 

Preda, C. 34, 38, 39, 111, 115 

Preda, feciorul lui Dumitraşco logofăt 51 

Preda postelnic 190 

Preda sluger 63 

Predoi, Veronica 34, 103, 105 

Prigoriţi/Prigoriţ/Prigoriţa, sat 62, 90, 190 

Prilep, mănăstire în Serbia 194 

Principatele Române 16, 20 

Prisăceni/Presăcene/Preseceni, sat 51, 63, 78, 

86 

Prislop/Prislog, sat 38, 57, 58, 63, 64, 85, 95, 

186, 187 

Procopius din Cezareea 30 

Prooroci, sat 139 

Prund, sat 78, 85 

Prusia 103, 104 

Purani, sat 63, 94 

Puşcaşu, Voica Maria 152 

Putinei, sat, jud. Vlaşca 23, 78 

Putineiu, sat, jud. Teleorman 38, 63, 68, 85, 

101, 192 

Puţintei, sat 63, 92, 104 

Racoviţa, sat 79, 84 

Rada, soţia lui Marco Danovici 199 

Radislav, negustor 101 

Radomir vornic 51, 58 

Radoslav logofăt 65 

Radovanu, moşie 82; ~ sat 40 

Radu I, domn al Ţării Româneşti 103 

Radu ban 59 

Radu Bădica, domn al Ţării Româneşti 189 

Radu cel Mare, domn al Ţării Româneşti 44, 

45, 51, 53, 56, 70, 74, 78, 79, 81, 87, 90, 102, 

130, 136, 186, 188 

Radu clucer, din Prooroci 139 

Radu cojocaru 92 

Radu Craiovescu postelnic 124, 192 

Radu Creţulescu mare logofăt 139

254 


Radu de la Afumaţi, domn al Ţării Româneşti 

23, 49, 58, 59, 60, 61, 66, 73, 74, 89, 136, 145, 

187 

Radu, din Cozmeşti 53 

Radu, din Găurici 50 

Radu, din Glupavi 77 

Radu, din Stupari 75 

Radu, feciorul Oancii Găojani 74 

Radu, fiul lui Costea din Roata 79 

Radu Greceanu Logofătul 24 

Radu, întărit la Codrişeşti 55 

Radu, întărit la Letca 77 

Radu, întărit la Măniceşti 58 

Radu Leon, domn al Ţării Româneşti 48, 90, 

188, 193 

Radu logofăt, din Bouari 191 

Radu logofăt, din Calomfireşti 50 

Radu logofăt, întărit la Duşani 75 

Radu mare ban 153, 198 

Radu, martor din Sminov 80 

Radu Mihnea, domn al Ţării Româneşti 52, 67, 

68, 88, 133, 187, 189, 190, 191, 192 

Radu Năsturel postelnic 125, 149, 196, 197 

Radu Năsturel spătar vezi Toma Radu Năsturel 

Radu Paisie, domn al Ţării Româneşti 48, 50, 

51, 55, 58, 62, 63, 66, 68, 69, 72, 73, 75, 76, 

79, 80, 92, 94, 124, 189 

Radu pitar 68 

Radu Popescu, cronicar 24 

Radu postelnic, din Roşia 79 

Radu Şerban, domn al Ţării Româneşti 35, 60, 

74, 75, 77, 123, 124, 130, 131, 134, 148, 190, 

191, 192 

Radu Şintescu, din Popeşti 125, 126 

Radu, Valeriu 178 

Radu vistier, stăpân la Romoleţ 41 

Radu Vodă, mănăstire 76, 82, 87, 90, 105, 

145, 188, 189, 190, 193; ~ sat 105 

Radu vornic, întărit la Bâţcoveni 49 

Raguza, oraş 104 

Râioasa, sat 86 

Râmnicu Vâlcea, oraş 94, 96 

Râncăciov, mănăstire 70, 188 

Răceni, sat 79, 86 

Rădulescu, G.121 

Rădulescu, Toma 105 

Răduleşti, sat 63 

Răreanca-Bragadiru, topic 31, 44, 86, 91, 103, 

108, 110, 113, 154, 156, 160, 162, 168, 176, 

212, 218 

Răzmireşti, sat 45, 58, 63, 66, 196 

Rezachevici, C. 71, 124, 131, 191, 194 

Riga, oraş 103, 104 

Roata, sat 76, 79, 85, 88, 91 

Roma 12, 21 

Romanaţi, judeţ 13, 26, 82, 96, 118, 196 

Românaţi/Romanaţi, sat 12, 63, 196, 200, 201 

Romanaţii de Jos, sat 82, 85 

Romanaţii de Sus, sat 82, 85 

Romanescu, M. 183 

România 27, 29, 33, 35, 37, 38, 46, 116, 125, 

127, 133, 147, 152, 153 

Romoleţ, sat 41, 63 

Rosay/Rossi vel Jargo vezi Giurgiu 

Rosetti, D.V. 183 

Rosetti, Radu 186 

Roşia/Roşiia, sat în Jud. Vlaşca 79, 85 

Roşiia/Roşii/Roşiiani, sat în jud Teleorman 64, 

85, 199 

Roşiorii de Vede, oraş 14, 33, 34, 44, 45, 46, 

57, 64, 82, 84, 90, 91, 92, 93, 94, 95, 96, 101, 

102, 103, 107, 116, 120, 121, 146, 190, 192, 

211, 213, 216, 220 

Rovine, topic 108, 194, 206 

Rucăr, sat 96, 97 

Rucăr-Bran, pas 38 

Rudolf al II-lea, împărat 111 

Rumelia, provincie 207 

Rusănescu, Constanţa 44 

Rusciuc vezi Ruse 

Ruse, oraş 14, 23, 24, 97, 100, 118, 126 

Rusia 16 

Rusin, întărit la Berceni şi Sămăileni 59, 71, 79 

Rusmark/Russenart vezi Roşiorii de Vede 

Ruşeţu, sat 79, 77 

Ruşi, sat în jud Vlaşca 79, 85 

Ruşii de Vede vezi Roşiorii de Vede 

S. Kamenscoy, cartograf 118 

Saac, judeţ 201 

Sa'Adeddin Mehmed Hodgia Effendi, cronicar 

turc 21 

Sabar, pârâu 45,192 

Saelele, sat 186 

Sâi, pârâu 26, 57, 69, 84, 146 

Samuel Twardowski, călător 20 

San Francisco, oraş 25 

Sanie, Silviu 39 

Sârbeni/Sârbi, sat 64 

Sârbi, sat în jud. Teleorman 64, 84, 87, 92, 

101, 198 

Sârbi, sat în jud. Vlaşca 79 

Satu-Vechi, sat 59 

Sava egumen 145 

Săceni/Seceni, sat 64 

Sămăileni, sat 71, 79 

Săpata de Jos, sat 21 

Săpata, sat 29, 45, 64, 95 

Sărata, sat 62 

Sărăcineştii de Jos, sat 199


Scăeşti, sat 64, 85, 196 

Scheau/Skaun vezi Pleaşov 

Scheii Braşovului, cartier 106 

Schela, sat 53 

Schitu Poienari vezi Poienari 

Scrioaştea/Scheostre/Scheostra/Scheostri/Sche 

oas-trea, sat 38, 64, 84, 85, 103 

Scurta, vezi Pleaşov 

Scurtu, sat 65, 85 

Seaca, mănăstire 71 

Seaca/Saca, sat 64, 65, 85, 95, 186, 187 

Sebastian Münster, cartograf 25 

Sebestyen, Gh.126 

Secara/Secăreşti/Sichir/Sichira/Săcure, sat 64, 

89, 94 

Segarcea, sat 84, 96, 208 

Selim I, sultan 98, 105 

Selim al II-lea, sultan 208 

Serbia 134, 175, 183 

Severin, cetate 115, 205, 207 

Severin, port 25, 92 

Severin, sat 79 

„Sf. Nicolae" Pâlcov, mănăstire 72 

„Sf. Nicolae", biserică din Roşiorii de Vede 

33, 34, 146 

„Sf. Nicolae" vezi Mihai Vodă 

„Sf. Troiţă", biserică din Moscova 9 

„Sf. Troiţă" vezi Radu Vodă 

„Sf. Spiridon", mănăstire 46, 190 

Sfinţeşti/Finţeşti, sat 65, 87, 201 

Sibiu, oraş 91, 94, 98, 102, 212, 218 

Sigismund Bathory, principe 18, 23 

Sigismund al III-lea Wasa, rege 20 

Sigismund de Luxemburg, rege 206, 207 

Silistra, cetate 14, 99, 205, 208 

Siliştea, sat 64, 65, 75 

Silvio Piccolomini, călător 18, 19 

Sima grecu 82 

Simion Movilă, domn al Ţării Româneşti 67, 

191, 196, 198 

Simo-Petra, mănăstire la Athos 145 

Simtion, întărit la Depusa şi Prigoriţi 53, 62 

Sinan Paşa, general 18, 19, 21, 22, 23 

Singureni, sat 80 

Sinigalia, Tereza 33, 122, 123, 126, 127, 129, 

148 

Sion, Gh. 35, 96, 119, 125 

Siria 163 

Siruni, H. Dj. 105, 111, 208 

Sitişăşti, sat 65 

Slam, judeţ 201 

Slatina, oraş 16, 36, 38, 94, 96, 137 

Slătineanu, Barbu 28, 158, 159 

Slăveşti/Sluveşti, sat 65, 85 

Slăveştii de Jos, sat 95, 204 

Slăveştii de Sus, sat 92 

Slăviteşti/Slăvileşti/Slediţi, sat 65, 85, 190 

Slobozia, sat 

Slobozia Mândra, sat 61, 67 

Smârdioasa, sat 84, 85 

Sminov/ Siminov, sat 80, 133 

Snagov, mănăstire 81, 89, 140, 188 

Socetu, sat 60 

Socol logofăt 191 

Socoteşti, sat 80 

Sofia, oraş 155, 159, 164, 170, 210 

Soliman al II-lea Magnificul, sultan 184 

Sora, întărită la Bouari 72 

Spania 104 

Spată, întărit la Balaci 195 

Spânu, Daniel 11, 47 

Spieser, J. M. 163 

Spiru, I. 44, 103, 121 

Sprâncenata, sat 38 

Staico, întărit la Gloşivul 76 

Stan Băzoe, din Dănciuleşti 74Stan clucer 50 

Stan, din Băleşti 71 

Stan, din Fiereşti 55, 64, 68, 196 

Stan, din Lăceni 57 

Stan, din Putinei 63 

Stan, din Şuleşti 66 

Stan, întărit la Balaci 195 

Stan, întărit la Blejeşti 41 

Stan, întărit la Popeşti 78 

Stan Lupu, martor din Şipote 66 

Stan, martor din Comişi 52 

Stan, martor din Coşerie 53 

Stana, din Letca 77 

Stana, mama Sorei din Bouari 72 

Stanca, din Letca 77 

Stanca, doamna lui Mihai Viteazul 139, 190 

Stanca, soţia lui Badea logofăt 60 

Stanca, soţia lui Şerban Ştirbei 144 

Stanca, soţia lui Udrişte sluger 78 

Stanciu, din Căzăneşti 68 

Stancu, din Gratia 56 

Stanciu grămatic 75 

Stanciu grecu 82 

Stanciu logofăt 73, 76 

Stanciu preot 69 

Stancu, se vinde rumân 58 

Stanciu, socrul lui Stan din Găleteni 55, 66 

Stanislav, întărit la Popeşti 78 

Stavrescu, Mala 178 

Stavropoleos, han 180 

Stăncescu, Scarlat 34 

Stăneşti, sat 23, 80, 85, 104, 105, 192, 208 

Stănilă, întărit la Necşeşti 59 

Stănimir, martor din Sminov 80 

Stănislăveşti, sat 80, 85

256 


Stejaru, sat 40 

Stejerei, sat 65, 85 

Stelea spătar 72, 78, 79 

Sterea vezi Dănciuleşti 

Sthal, Henri 41, 90 

Stobi, localitate în Serbia 183 

Stoborăşti, sat 65 

Stoeneşti, sat 23, 53 

Stoia, fratele lui Cârstea 79 

Stoia, martor din Poienari 62 

Stoian, fără drept la Conţeşti 52 

Stoica croitorul 92 

Stoica, întărit în Mihăileşti 77 

Stoica logofăt 55 

Stoica Ludescu, cronicar 23 

Stoica spătar 64 

Stoica preot 54 

Stoica, ţigan din Măniceşti 50 

Stoicea ban 87 

Stoicescu, N. 38, 46, 123, 127, 136, 139, 151, 

195, 198, 202, 203 

Stoichiţă spătar 193 

Stoico logofăt 46 

Stoico, primeşte mori la Ruşii de Vede 92 

Stoico vornic 189 

Stoieneşti, sat 85 

Stoileşti, sat 195 

Stoinea portar 60 

Strâmba, sat 80, 85 

Strâmbu, mănăstire 89, 136, 221 

Străuleşti-Măicăneşti, sat 109, 112, 159 

Stroe mare vistier 61 

Sucidava, cetate 31 

Suhaia, sat 43, 50, 52, 59, 61, 63, 65, 68, 84, 

85, 89, 101, 187, 188 

Suhat, pârâu 84 

Suleiman I, sultan 105 

Suppa vezi Ciupa 

Sura/Suraia, sat 43, 65, 101, 186, 187 

Şerb, martor din Bucureşti 48, 50 

Şerban al doilea logofăt 153 

Şerban ban, dăruit cu Fântânele 189 

Şerban Cantacuzino, domn al Ţării Româneşti 

24, 33, 35, 102, 127, 133, 134, 150, 151, 152, 

153, 154, 192, 193, 195, 198, 202 

Şerban Cantacuzino mare paharnic 133 

Şerban căpitan de lefegii 153 

Şerban, întărit la Uieşti 81 

Şerban, martor din Purani 63 

Şerban Năsturel postelnic 125, 149, 197 

Şerban Ştirbei sluger 130, 144 

Şerbu iuzbaşa 48 

Şerpăteşti/Şirmăneşti, sat 20, 23, 80, 85, 191 

Şipote, sat 66, 85 

Şiştov/Podu Şiştovului/Sviştov, 

oraş/vad/schelă la Dunăre 14, 38, 41, 46, 47, 

89, 93, 94, 107, 186, 187 (vezi şi Zimnicea) 

Şoimari, sat 80, 85 

Şovărăşti, sat 66, 199, 202, 203 

Şovârcu, sat 80, 133, 191 

Ştefan Bălăceanu mare armaş 150 

Ştefan cihodaru, socrul lui Pătraşco Bălăceanu 

196 

Ştefan, din Sluveşti 65 

Ştefan Racoviţă, domn al Ţării Româneşti 110 

Ştibor, voievod 206 

Ştirbu, Constanţa 104 

Ştiubeiele, sat 61, 66, 85 

Ştorobăneasa/Ştoroban/Ştorobani/Şturuban, sat 

50, 65, 66, 84, 85 

Şuica paharnic 74, 78 

Şuica vornic 54, 62, 92 

Şükrülah bin Sehabeddin Ahmed, cronicar turc 

21 

Şuleşti, sat 66, 191 

Şviştov, port la Dunăre în Bulgaria 46 

Talbot-Rice, David 162, 167, 168, 169, 174 

Tânganu, sat 180 

Tangâru, sat 40 

Târgovişte, oraş 22, 48, 70, 96, 118, 135, 147, 

188, 202 

Târnava, pârâu 52, 84, 97 

Târnovo, oraş 14, 98, 155, 164, 169, 170, 171, 

172, 173, 174, 175 

Tatu, frate cu Dragomir 75 

Tatu logofăt, frate cu Marco Danovici 52, 199 

Tatu, martor în Coşerie 53 

Tatul, întărit la Uieşti 81 

Tămăşeşti, sat 66, 197 

Tănase mare armaş 153 

Tănasie al doilea portar 43, 82, 192 

Tătarii de pe Vâjişte, sat 55, 62, 63, 66, 68, 69, 

84, 187 

Tătărăşti, sat 49, 57, 60, 66, 101 

Tătărăştii de Sus, sat 49, 67 

Tecuci/Tecuceanii de Jos/Ticuceanii de Jos, sat 

56, 60, 61, 66, 83, 95, 199 

Teişoru, sat 75 

Telega, salină 96 

Teleorman, judeţ 9, 11, 12, 13, 17, 25, 26, 27, 

28, 29, 30, 31, 32, 33, 36, 37, 38, 39, 41, 42, 

43, 44, 45, 49, 51, 55, 57, 58, 59, 63, 67, 82, 

83, 84, 85, 86, 87, 88, 90, 91, 92, 93, 96, 101, 

102, 103, 104, 105, 106, 107, 108, 116, 118, 

120, 122, 127, 129, 136, 137, 139, 140, 144, 

145, 146, 150, 152, 168, 182, 185, 186, 187, 

188, 190, 191, 192, 193, 194, 195, 197, 198, 

199, 200, 201, 202, 203, 204, 205, 210, 211,


214, 216, 217, 222; ~ râu 12, 17, 36, 37, 39, 

44, 45, 49, 51, 53, 54, 55, 57, 66, 67, 68, 90, 

96, 164, 185, 186, 205 

Teleormănel, pârâu 39 

Teodoru, Gh. 183 

Teodosie călugărul 196 

Teofan, patriarhul Ierusalimului 200 

Teschen, ducat 104 

Thassos, insulă 163, 169, 173, 175 

Theodor De Bry 119 

Theodorescu, Răzvan 125, 126, 159, 183, 205 

Theophilos călugăr 163 

Thessalonic, port 170, 172 

Tihuleşti, sat 81, 85, 191 

Timişoara, oraş 118, 163 

Tinoasa, pârâu 37, 39 

Tocilescu, Gr. 29, 30, 205 

Todorov, N. 210 

Toma Radu Năsturel, fiul lui Udrişte 197,198 

Tomşani, sat 45 

Tomuleşti, sat 73, 81 

Toporu/Topol/Topora/Toporiul, sat 79, 81, 85, 

97, 191 

Torpan, topic 111, 208 

Toscana, ducat 19 

Traianu, sat 65 

Trajanescu, I. D. 151 

Transilvania, 13, 14, 15, 16, 18, 19, 23, 38, 42, 

96, 98, 103, 104, 105, 106, 116, 184 

Trestenic/Trestenici/Tristinic, sat 81, 84, 85, 

97, 191 

Tripoli, oraş 16 

Trivalea, mănăstire 20 

Trivalea Moşteni, sat 53, 60 

Trohani, Gh. 12, 39, 40, 180 

Troianu, sat 38, 49, 53, 95 

Trudeşti, sat 67, 198, 202 

Tudor abagiu 92 

Tudor cămăraş 58 

Tudor căpitan, fiul lui Marco Danovici 199 

Tudor, D. 23 

Tudor, din Adămeşti 47 

Tudor, din Belitori 49 

Tudor, fiul lui Fârtat 189 

Tudor iuzbaşa 52 

Tudor logofăt 62 

Tudor paharnic 62 

Tudor pescarul 90 

Tudor, rumân din Berbecari 71 

Tudoran diac 76 

Tudoran pitar 191 

Tudoran Vlădescu clucer 91, 92, 196 

Tudosca Baloteasca, mama lui Vintilă 

Balotescu 197 

Tulcea, oraş 210 

Tunsa, sat 67 

Tunusli, fraţii 96 

Turci, sat 67, 84, 189 

Turcia 94, 163, 169, 219 

Turnu, cetate 10, 13, 15, 16, 17, 19, 20, 21, 25, 

26, 29, 30, 32, 44, 47, 93, 94, 95, 96, 97, 98, 

99, 106, 107, 110, 111, 115, 116, 117, 118, 

129, 156, 168, 177, 178, 205, 206, 207, 208, 

209, 210, 211, 212, 213, 215, 216, 218, 220, 

222; ~ niabet otoman 112, 124, 135, 210, 211, 

213, 215; ~ oraş 19, 25, 104, 215, 216; ~ 

vad/port 99, 100, 101, 102, 103, 104, 105, 218, 

216 

Turnu Măgurele, oraş 29, 30, 40, 116, 117, 178 

Turnu Roşu, vamă 94 

Turnu Severin, oraş 170, 175, 184 

Turtucaia, cetate 14, 15 

Turturea paharnic 191 

Tutana, mănăstire 89 

Tutăneşti, sat 67 

Tyers, P. 154 

Ţalapi diac, din Balaci 48 

Ţara Bârsei 106 

Ţara Făgăraşului 106 

Ţara Românească, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 

18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 28, 29, 31, 

33, 34, 35, 38, 42, 43, 44, 46, 52, 54, 70, 72, 

81, 82, 86, 88, 89, 91, 92, 93, 94, 96, 97, 98, 

99, 100, 101, 102, 103, 105, 106, 107, 108, 

109, 111, 112, 115, 116, 120, 121, 122, 123, 

124, 126, 130, 133, 134, 144, 145,148, 154, 

159, 163, 164, 186, 187, 188, 190, 193, 195, 

196, 204, 205, 206, 207, 208, 209, 215 

Ţarevgrad vezi Târnovo 

Ţarigrad, vezi Istanbul 

Ţările de Jos 104 

Ţările Române 14, 15, 17, 20, 96, 98, 100, 105, 

106, 118, 184 

Ţânţăreanu, Ecaterina 13, 30, 32, 33, 34, 103, 

114, 117, 128, 138, 140, 141, 142, 145, 146, 

151, 162, 178, 182, 194 

Ţigăneşti, sat 51, 59, 67 

Ţigăneşti, sat dispărut 67 

Ţimbru, vad 46, 93 

Ţintea armaş 189 

Ţvetkova, Bistra 98, 99, 100 

Uda Clocociov, sat 67 

Uda, sat 67, 83, 85, 87, 88, 187, 188 

Udeni, sat 31, 67, 85, 111, 114, 115, 154, 213, 

218 

Udrişte Beceriu 196 

Udrişte, feciorul lui Stan din Fiereşti 64, 68

258 


Udrişte mare vistier 69 

Udrişte Năsturel logofăt 125, 126, 149, 197 

Udrişte slugerul 78 

Udrişte spătar 193 

Ueşti, sat în jud. Teleorman 51, 67, 62, 204 

Uieşti, sat în jud. Vlaşca 43, 47, 80, 81, 82, 88, 

192 

Ujváry, J. 30 

Ulmeni, sat 38, 68, 85, 103 

Ulmenii de Sus, sat 198, 201 

Ulmuleţ, sat 68, 85, 94, 187, 189, 196,197 

Ulrich von Tennstädt, călător 14, 45, 46, 94, 

107, 211, 216 

Uluiţii, sat 195 

Ungaria 16, 98, 103, 104, 105, 111, 178, 205, 

206 

Ungro-Vlahia 82, 127, 134, 150 

Urbino, ducat 104 

Urechia, V. A. 139, 179 

Urlui, pârâu 37, 38, 41, 53, 56, 61, 62, 83, 84, 

94 

Ursăteşti, mănăstire 89 

Uzigani, sat 81 

Uzunu, vezi Uzigani 

Vadul Sării, sat 131 

Vadulat, sat 96 

Valachie 42, 83, 98, 106, 219, 222 

Valahia 12, 15, 16, 25, 33, 42, 43, 94, 98, 106, 

117, 219, 222 

Valentinus carnifex 92 

Vanciu, martor din Comişani 52 

Varăşti, sat 187 

Varna, port 14 

Varşani, topic 17 

Vasile meşter, din Cătun 92 

Vasilie negustor, din Nicopole 102 

Văcăreasca, moşie 137 

Văcăreşti, mănăstire 137 

Vădastra, sat 112 

Vădeni, sat 152, 153 

Văgiuleşti, sat 68 

Văraş/Vieraş, sat 68 

Văselaţi, sat 68, 84 

Vătăşani/Vătăşeşti, sat 51, 68 

Vâjişte, pârâu 39, 55, 66, 84, 187 

Vâlcan, întărit la Uieşti 81 

Vâlcan, din Popeşti 62 

Vâlceanu, D. 112, 171, 173 

Vâlceni/Vâlceani, sat 68, 71, 192 

Vâlcu, Aurel 11, 104 

Vâlcu, din Foeşti 55 

Vâlcu logofăt din Orbeasca, tatăl lui Bunea- 

Vâlcu Grădişteanu 199, 201 

Vâlcu logofăt, din Tunsa 67 

Vâlcu logofăt, întărit cu moşia Zârnă 58, 69 

Vâlcu Mogoşescu mare vistier 202 

Vâlsan, George 13, 36, 37 

Vânători, sat 50, 86 

Vânătorii Mici, sat 40, 73, 79 

Vârjoghie logofăt, fiul lui Stan din Fiereşti 64, 

68, 69, 196 

Vârjoghie sluger 69, 89, 196 

Vârtoape/Vârtop/Vârtopul/Vârtopi/Vatrup, sat 

68, 69, 85, 186 

Vedea, râu 31, 36, 37, 38, 39, 44, 45, 48, 49, 

50, 51, 52, 55, 59, 64, 66, 67, 68, 69, 78, 90, 

95, 102, 103, 110, 136, 188, 190, 192, 193, 

196, 198, 203 

Vediţa, pârâu 39, 44 

Velea, sat 14, 81, 92, 188 

Veliman, Valeriu 209 

Velter, Ana Maria 104 

Veneţia, oraş 104, 134, 207 

Vereş, Andrei 106 

Videle, oraş 37, 51, 53, 66 

Vidin, port/oraş 98, 99, 126 

Viena, oraş 17, 96, 123, 127, 134 

Vieroş, mănăstire 61, 66 

Viespari, sat 69 

Viforâta, mănăstire 56, 187 

Viişoara, sat 63, 69, 85, 103, 104, 187, 189, 

191, 192 

Vilae jupâneasa, din Dragomireşti 127 

Vince, A. 154 

Vintilă Balotescu clucer 197 

Vintilă comis, văr cu Drăghici spătar 69 

Vintilă iuzbaşa 197 

Vintilă mare logofăt 68 

Vintilă paharnic, ginerele lui Cândea pârcălab 

196 

Vintilă Vodă Menedic, mănăstire 132 

Visarion egumen 134 

Vişa, mama lui Gâscă clucer 76 

Vişina, sat 97 

Vităneşti, sat 39, 61 

Vlad călugăr 77 

Vlad Călugărul, domn al Ţării Româneşti 46, 

55, 88, 92, 102, 130, 134, 135, 186, 187, 188 

Vlad cel Tânăr (Vlăduţ), domn al Ţării 

Româneşti 69, 89, 187, 188, 196 

Vlad cizmarul 93 

Vlad Cocorescu mare logofăt 153 

Vlad Dracul, domn al Ţării Româneşti 14, 15, 

44, 45, 50, 59, 67, 70, 87, 88, 90, 97, 145, 189 

Vlad Înecatul, domn al Ţării Româneşti 136, 

187, 188, 189, 194 

Vlad, martor din Băseşti 49 

Vlad Ţepeş, domn al Ţării Româneşti 35, 72, 

78, 81, 130, 131


Vlad Uzurpatorul, domn al Ţării Româneşti 

206 

Vlad Vintilă, domn al Ţării Româneşti 50, 52, 

59, 61, 68, 69, 76, 88, 89, 187 

Vlada, soţia lui Bria 52, 190 

Vladislav al II-lea, domn al Ţării Româneşti 

75, 77, 79, 81, 88, 145, 188 

Vladislav al III-lea, domn al Ţării Româneşti 

56 

Vladislav Iagello, rege 70 

Vlaico, întărit în Găvăneştii de Jos 80 

Vlaicu pârcălab 52 

Vlaicu Vladislav, domn al Ţării Româneşti 82, 

94, 103, 108 

Vlaşănul, sat 84 

Vlaşca, judeţ 9, 10, 12, 13, 25, 26, 40, 43, 44, 

45, 51, 70, 82, 83, 84, 87, 88, 90, 91, 93, 96, 

97, 101, 102, 105, 106, 127, 129, 151, 187, 

191, 192, 199, 200, 201, 202, 203, 204, 214, 

222 

Vlăsia, pădure 12, 13, 37, 40, 42, 74 

Vodomocna, sat 84 

Voevoda, sat 60, 62, 69, 85, 95, 190 

Voevodeşti, sat 69, 89, 101, 196 

Voiceşti, sat 71 

Voico, moşnean din Bodineşti 72 

Voico străchinaru 93 

Voicu, megieş din Deparaţi 53 

Voicu negustor 101 

Voinea, Valentina 168 

Voineşti, sat 183 

Vraţa, piatră de ~ 126 

Vrămiarul, baltă 89 

Vrăneşti, sat 69 

Vulcănescu, Romulus 9 

Vulpe, Al. 40 

Wallerand de Wawrin, duce 14 

Wiliam Bery, cartograf 25 

Xenopol, A. D. 186 

Yenişehirlioglu, Filiz 169 

Yerkökü, vezi Giurgiu 

Zaharia clucer 191 

Zaharia vornic 191 

Zaina, neidentificat 145 

Zallesskaia, Vera 167, 174 

Zărnă, moşie 58 

Zărneasca, moşie 86 

Zărneşti, sat 24, 69, 86, 127, 202 

Zărneştii de Jos, sat 61 

Zăvârca/Izvârta, sat 81 

Zăvoi, sat 85,191 

Zâmbreasca/Zembreşti, sat 39, 65, 69 

Zârna/Zârnă, sat 69 

Zbaraski, duce 20 

Zbrăgleze, sat 83, 84 

Zemnicele/Zimnicele Mari/ Zimnicea Mare, 

sat 47, 70, 189, 196, 197 

Zemnicele/Zimnicele vezi Zimnicea Mare 

Zemnicelele/Zimnicele Mici 47, 70, 189 

Zimmermann, Fr. 91 

Zimnicea 10, 11, 14, 27, 28, 29, 31, 32, 40, 41, 

46, 47, 55, 68, 84, 86, 89, 91, 93, 96, 97, 103, 

106, 107, 108, 109, 110, 111, 112, 113, 154, 

155, 156, 158, 160, 161, 162, 163, 164, 167, 

168, 173, 175, 176, 177, 178, 196, 197, 211, 

212, 213, 216, 218, 220; ~ moşie 106 

Zloteşti, sat 65, 67, 70, 84, 91, 92, 189, 204 

Zmiorani/Zmieran, sat 70 

Zorga, Zorza, Zulz, Zorzo, Zorio vezi Giurgiu

I L U S T R A Ţ I E

Planşa I 

Relieful şi limitele administrative actuale ale judeţelor Teleorman şi Giurgiu.

1 

2 

Planşa II 

1. Jacop Gastaldo, Nova Tabula Poloniae, Ungariae, Boemiae, Germaniae, Rusiae, Lituae, 

1548 (detaliu); 2. Sebastian Münster, Tabula nova Europae, 1550 (detaliu). Cetatea Turnu 

este figurată cu numele de Cholownick (după D. Dimăncescu).

1 

2 

Planşa III 

1. Antonio Lafreri, Nova descriptio Moldavia et Valachia, 1560 (detaliu). Portul Colownich 

(Turnu) este singurul înregistrat între Severin şi Brăila; 2. Guillaume şi Jean Blaeuw, Tabula 

Danubii, 1640 (detaliu). Este figurat Sangeacul de Nicopole (după D. Dimăncescu).

1 

2 

Planşa IV 

1. Stolnicul Cantacuzino, Harta Ţării Româneşti, 1700 (detaliu). Judeţele Teleorman şi 

Vlaşca; 2. Ruhendorff, Mappa Specialis Walachiae, 1788, copie colorată după original 

(detaliu) (B.A.R.).

1 

2 

Planşa V 

1. Fr. Specht, Militarische Carte der Kleinen oder oestereichschen und grossen Walachei, 

1790-1791, detaliu al zonei împădurite din centrul judeţului Teleorman; 2. Karta teatra voina 

va Europa, 1835 (detaliu). Judeţele Teleorman şi Vlaşca (B.A.R.).

Planşa VI 

Situri arheologice, tezaure monetare şi de podoabe şi monumente medievale din judeţele 

Teleorman şi Giurgiu.

Planşa VII 

Drumuri medievale în judeţul Teleorman

Planşa VIII 

Localităţi în judeţul Teleorman care au făcut parte din domeniul domnesc (sec. XIV-XVII).

Planşa 

IX 

Localităţi 

în judeţul Giurgiu care au făcut parte din domeniul domnesc (sec. XV-XVII).

Planşa X 

Domenii boiereşti în judeţul Teleorman (sec. XV-XVII).

Planşa XI 

Domenii boiereşti în judeţul Giurgiu (sec. XVI-XVII).

Planşa XII 

Centre de producţie a ceramicii smălţuite medievale (sec. XIV-XV) din nordul Bulgariei şi 

din Muntenia (după Veronique Francois; I. Kuleff şi Rumyana Djingova; I. Cândea; 

R. Andreescu et al.).

Planşa XIII 

Zimnicea. Planul săpăturilor arheologice din 1948-1974, cu amplasarea bordeielor medievale 

cercetate (I.A.B.).

Planşa XIV 

Zimnicea. Detaliu de plan cu un grup de bordeie cercetate în zona de nord-est a aşezării.

Planşa XV 

Zimnicea. Planul complexelor medievale cercetate în campania din anul 2002 

(după D. Spânu).

1 

2 

Planşa XVI 

Zimnicea. 1. Detaliu din harta austriacă din 1790-1791 în care este figurat punctul „Cetate”; 

2. Planul cetăţii ridicat de ing. C. Danielescu în anul 1869, împreună cu Cezar Bolliac.

1 

2 

Planşa XVII 

Răreanca - Bragadiru. 1. Planul general al săpăturilor cu complexele medievale; 2. Planul 

bordeiului 2 (după Gh. Bichir).

Planşa XVIII 

Dulceanca. Locuinţa de suprafaţă (sec. XIV), plan (după Suzana Dolinescu-Ferche).

Planşa XIX 

Poiana - Flămânda. 1. Castrul de la Flămânda şi Limesul Transalutan, desen după fotografie 

aeriană; 2. Secţiunea IV, plan şi profil estic (după Ioana Bogdan Cătăniciu). 

1 

2

Planşa XX 

Cetatea Turnu. Plan topografic ridicat de ing. C. Danielescu în anul 1869, împreună cu 

Cezar Bolliac (B.A.R).

2 

Planşa XXI 

Cetatea Turnu. 1. Planul săpăturilor arheologice întreprinse de Grigore Florescu (după Gr. 

Florescu). 2. Planul săpăturilor arheologice din anii 1978-1980 (după Gh. I. Cantacuzino). 

1

Planşa XXII 

Cetatea Turnu. Fotografii din anii 1911 (1) şi 2007 (2). 

1 

2

1 

2 

Planşa XXIII 

Cetatea şi oraşul turcesc Turnu. 1. Planul austriac al judeţului Romanaţi de dincolo de Olt 

(sec. XVIII); 2. Planul maiorului Jenei, 1784 (D.A.N.I.C.).

1 

2 

Planşa XXIV 

Cetatea şi oraşul turcesc Turnu. 1. Harta austriacă din anii 1790-1791; 2. Planul topografic din 

anul 1831 (D.A.N.I.C.).

1 

2 

Planşa XXV 

1. Giurgiu. Cetatea din insulă, fotografie aeriană (după Gh. Sion). 2. Turnu Măgurele. Cetatea 

Turnu, fotografie aeriană , 2004 (O.N.C.P.I.).

1 

2 

Planşa XXVI 

1. Cetatea de pământ de la Frumoasa, fotografie aeriană (după ing. M. Rada şi N. 

Constantinescu); 2. Cetatea Cazacilor, Roşiorii de Vede, fotografie aeriană (M.N.I.R.).

Planşa XXVII 

1. Imaginea cetăţii cu numele Zorio aşa cum este figurată în Codex Latinus Parisinus; 

2. Planul cetăţii Giurgiu cu reconstituirea principalelor faze de construcţie (după Gh. Sion). 

1 

2

1 

2 

Planşa XXVIII 

Cetatea Frumoasa. 1. Planul topografic ridicat de ing. C. Danielescu în anul 1869 (B.A.R.); 

2. Planul schematic al săpăturilor arheologice din anii 1964-1965 (după N. Constantinescu).

1 

2 

Planşa XXIX 

Cetatea Frumoasa. 1. Figurată cu două fortificaţii pe harta austriacă din anii 1790-1791. 

2. Profilul de est cu palisada de pământ şi lemn (după N. Constantinescu).

1 

2 

Planşa XXX 

Curtea boierească de la Coiani - Mironeşti. 1. Planul primului nivel - pivniţele casei boiereşti; 

2. Secţiunea şi planul bisericii „Sf. Nicolae” (după Cristian Moisescu).

1 

2 

Planşa XXXI 

Curtea boierească de la Dobreni. 1. Planul pivniţelor casei; 2. Planul bisericii „Adormirea 

Maicii Domnului” (după Cristian Moisescu).

2 

Planşa XXXII 

Hereşti. Casele de piatră ale Năsturelilor. 1. Înainte de restaurare; 2. După restaurare 

(după Cristian Moisescu). 

1

Planşa XXXIII 

Balaci. Curtea Bălăcenilor. 1. Plan de situaţie; 2. Planul săpăturilor arheologice 2000-2002. 

1 

2

Planşa XXXIV 

Balaci. Ruinele pivniţelor casei Bălăcenilor - planul şi profilul vestic al secţiunii I.

1 

2 

Planşa XXXV 

Balaci. Ruinele pivniţelor casei Bălăcenilor. 1. Latura de vest a pivniţei mici; 2. Timpanul de 

est al pivniţei mari.

1 

2 3 

Planşa XXXVI 

Balaci. Ruinele casei Bălăcenilor. 1. Fragment din zidul parterului adăugat; 2. Detaliu de stâlp 

cruciform central din pivniţa mare; 3. Intrarea în gârlici.

4 

5 3 

Planşa XXXVII 

Balaci. Biserica „Adormirea Maicii Domnului”. 1 Plan (Arhiva I.N.M.I.); 2-5 Detalii de 

arhitectură şi plastică monumentală. 

1 

2

Planşa XXXVIII 

Mănăstirea Comana. Planul general cu etapele de construcţie (după Adrian şi Lia Bătrâna).

1 

2 

Planşa XXXIX 

Mănăstirea Comana. 1. Vedere generală înaintea restaurării; 2. Galeria chiliilor 

(după Al. Lapedatu).

2 

Planşa XL 

Biserica fostului Schit Babele. 1 Plan (după Cristian Moisescu); 2 Vedere a faţadei de vest. 

1

Planşa XLI 

1. Biserica „Sf. Dumitru” a fostei Mănăstiri Drăgăneşti. Secţiune şi plan; 2. Planul bisericii 

Mănăstirii Clocociov, jud. Olt (după Cristian Moisescu). 

1 

2

2 

Planşa XLII 

Biserica „Sf. Dumitru” a fostei Mănăstiri Drăgăneşti. 1. Înainte de restaurare; 2. După 

restaurare (2007); 3. Detaliu de pavaj în faţa intrării. 

3 

1

Planşa XLIII 

Mănăstirea Aluniş - Plăviceni. Plan general cu fazele de construcţie.

2 

1 

5 

Planşa XLIV 

Mănăstirea Aluniş - Plăviceni. 1. Planul celor două biserici; 2. Traseul fundaţiei bisericii de 

lemn; 3. Imaginea bisericii din tabloul votiv; 4. Portretele ctitorilor; 5. Ancadramentul de 

piatră al uşii cu pisania (5 după Cristian Moisescu). 

3 

4

1 2 

3 4 

5 6 

Planşa XLV 

Mănăstirea Aluniş - Plăviceni. 1-3. Aspecte ale pivniţelor casei boiereşti; 4. Capătul de vest al 

chiliilor; 5. Pridvorul iniţial al bisericii; 6. Mormânt de copil.

Planşa XLVI 

Mănăstirea Aluniş - Plăviceni. 1. Vedere generală a ruinei înaintea începerii restaurării; 

2. Propunere de reconstituire (după arh. Mihai Opreanu). 

1 

2

Planşa XLVII 

Fostul Schit Dideşti. 1.Plan de situaţie; 2. Planul bisericii „Adormirea Maicii Domnului”; 

3. Secţiune (Arhiva I.N.M.I.). 

1 

2 

3

2 

Planşa XLVIII 

Biserica „Adormirea Maicii Domnului” a fostului Schit Dideşti. 1. Vedere generală; 

2. În prim plan ruinele pivniţei casei boiereşti. 

1

1 

Planşa XLIX 

Ruinele bisericii din Baldovineşti. 1. Plan şi secţiune; 2. Vedere generală înaintea prăbuşirii 

turlei (Arhiva I.N.M.I.). 

1

5 

3 

1 2 

Planşa L 

Vase borcan: 1-4. Drăgăneşti Vlaşca; 5. Dulceanca; Străchini. 6-7. Zimnicea 

(5 după Suzana Dolinescu-Ferche). 

6 

7 

4

1 2 3 

4 5 6 7 

8 9 10 11 

12 

13 

Planşa 

LI 

Oale 

cu profilul buzei formând o linie dreaptă: 1-13. Zimnicea; 14. Frumoasa 

(14 după N. Constantinescu). 

14

1 3 

4 5 6 7 

8 9 10 11 

12 13 14 

Planşa LII 

Oale cu profilul buzei formând o concavitate în interior: 1-4. Frăteşti - Bălănoaia; 

5-6, 8-14. Zimnicea; 7. Frumoasa (7 după N. Constantinescu). 

2

1 2 3 

4 5 6 

7 8 

10 11 

Planşa LIII 

Oale cu profilul buzei formând o concavitate la interior: 1-9. Zimnicea; 10-13. Răreanca - 

Bragadiru (10-13 după Gh. Bichir). 

13 

9 

12

1 2 3 

4 5 6 

Planşa LIV 

Oale cu buza teşită, Zimnicea. 

7 8 

9 

10

1 2 3 4 

5 6 7 

8 9 10 

11 12 13 

Planşa LV 

Oale cu profilul buzei formând o linie dreaptă, Zimnicea.

1 2 3 

4 

5 

7 8 9 

10 11 12 

Planşa LVI 

Oale cu profilul buzei formând o linie dreaptă, Zimnicea. 

6

1 2 3 

4 5 6 

7 8 9 

10 11 

Planşa LVII 

Oale cu profilul buzei formând o linie dreaptă, Zimnicea. 

12 

13

1 2 3 4 5 

6 7 8 9 

10 11 12 13 

14 15 16 

17 

Planşa LVIII 

Oale cu profilul buzei formând o concavitate în interior: 1-17. Zimnicea; 

18. Frăteşti - Bălănoaia. 

18

1 2 3 

5 

6 8 

7 

9 10 11 

Planşa LIX 

Oale cu profilul buzei teşit la margine (1-8) şi cu buza în formă de streaşină (9-11), Zimnicea. 

4

1 2 3 4 

6 

7 

8 

4 

9 10 

11 12 

13 14 15 

16 17 18 19 

Planşa LX 

Diferite tipuri de căni: 1-5. Zimnicea; 6-7. Frumoasa; 8-12. Frăteşti - Bălănoaia; 

Ulcele: 13-19. Zimnicea (7 după N. Constantinescu).

1 2 3 4 5 

6 7 8 

11 12 13 14 

15 16 17 

Planşa LXI 

Căni: 1-5. Frăteşti; 6-10. Zimnicea; Ulcele: 11-17. Zimnicea. 

9 

10

1 2 3 

4 

5 

8 9 

7 10 

Planşa LXII 

Ulcioare, Zimnicea. 

6

11 

8 

1 

Planşa LXIII 

Ulcioare, Zimnicea. 

5 

2 3 4 

6 7 

9 

12 13 

10

1 2 

3 4 

5 6 

7 8 

9 10 

Planşa LXIV 

Capace: 1-8; strecurătoare: 9; opaiţ: 10 (1 Frăteşti - Bălănoaia; 2-10 Zimnicea).

1 2 

3 4 

5 

6 8 

9 10 

Planşa LXV 

Capace: 1-8; strecurătoare: 9; opaiţ: 10 (1 Frăteşti - Bălănoaia; 2-10 Zimnicea). 

7

Planşa LXVI 

Forme de vase şi tipuri de decor pe ceramica nesmălţuită provenită din atelierele din Târnovo, 

Bulgaria (după N. Angelov).

1 

6 

Planşa LXVII 

Farfurii smălţuite: 1-5. Zimnicea; 6. Frăteşti - Bălănoaia. 

3 

2 

4 

5

1 

5 

Planşa LXVIII 

Farfurii smălţuite: 1. Giurgiu; 2-5. Zimnicea. 

2 

3 

4

11 

1 2 

3 

5 

7 8 

9 10 

Planşa LXIX 

Diferite profile de buze de farfurii smălţuite, Zimnicea. 

12 

4 

6

1 2 3 

4 5 6 

Planşa LXX 

Farfurii smălţuite, Zimnicea. 

7 

8 9

1 

3 

5 6 

Planşa LXXI 

Farfurii smălţuite: 1-4. Zimnicea; 5. Giurgiu; 6. Frăteşti - Bălănoaia. 

2 

4

1 

4 

8 

Planşa LXXII 

Străchini smălţuite, Zimnicea. 

5 

6 

2 

9 

7 

3

Planşa LXXIII 


1 2 

3 4 

5

1 2 3 

4 5 6 

Planşa LXXIV 


7 8 9 10 11 

12 13 14

1 

3 

4 5 

Planşa LXXV 

Boluri smălţuite, Frăteşti - Bălănoaia. 

2

5 

9 

1 

3 4 

6 

7 

10 11 12 13 

Planşa LXXVI 

Ceramică smălţuită: 1-4. boluri; 5-8. cupe; 9. ceaşcă; 10-13. cănuţe (1-2, 5-13 Zimnicea; 

3-4 Frăteşti - Bălănoaia). 

2 

8

Planşa LXXVII 

Ulcioare smălţuite, Zimnicea. 

1 

2

5 

1 2 3 4 

6 7 

8 9 

10 11 

Planşa LXXVIII 

Ceramică smălţuită, Zimnicea: 1-5. căni; 6-8. cupe; 9. sfeşnic; 10-11. ulcioare.

1 

5 6 

8 9 

Planşa LXXIX 

Boluri smălţuite: 1-2. Zimnicea; 3-10. Frăteşti - Bălănoaia. 

2 

4 

7 

10 

3

1 2 

3 4 

5 7 9 10 

6 8 

15 

14 

11 12 13 16 

17 

18 19 20 

24 

22 23 25 

26 

27 28 

30 

29 

31 

Planşa LXXX 

Diferite modele de decor pe ceramica smălţuită descoperită în aşezarea de la Zimnicea (1-25) 

şi cetatea Giurgiu (26-31) (26-31 după I. Barnea). 

21

1 2 

3 4 

5 

Planşa LXXXI 

Vase din ceramică smălţuită din Bulgaria: 1-4. Palatul ţarilor din Târnovo; 5. Cerven 

(după Sonia Georgieva).

4 

1 

2 

5 

9 10 

8 11 

Planşa LXXXII 

Tipuri de elemente decorative de pe ceramica smălţuită din nordul Bulgariei: 1-7. Târnovo 

(după N. Angelov); 8-11. Şiştov (după Vilo Vilov). 

3 

7 

6

1 

2 3 4 

5 

10 12 

9 11 13 

16 17 

19 

6 7 

Planşa LXXXIII 

Vărfuri de suliţă, accesorii de îmbrăcăminte, podoabe şi piese de harnaşament, Zimnicea. 

20 

18 

21 

15 

14 

8

1 2 3 

5 6 7 8 

12 13 

14 15 16 17 

18 

22 23 24 25 

Planşa LXXXIV 

Unelte şi ustensile de gospodărie şi pescuit, Zimnicea. 

4 

9 10 

19 20 

11 

21

1 

9 

10 11 

Planşa LXXXV 

Ustensile de bucătărie şi de gospodărie, Frăteşti - Bălănoaia. 

2 

12 

7 

5 

6 

8 

4 

3 

13 14 15

1 

2 14 

4 16 

3 15 

5 

18 

6 7 17 

8 

Planşa 

LXXXVI 

Farfurii, 

străchini, tigăi şi ulcele din ceramică nesmălţuită, Mănăstirea Aluniş - Plăviceni. 

10 

9 12 

22 

19 

24 

13 

11 20 

23 

21

1 

2 

3 

Planşa 

LXXXVII 

1. Tezaurul de podoabe de la Orbeasca de Sus; 2. Cercei de la Frumoasa; 3. Tezaurul de la 

Guruieni (după N. Constantinescu şi Luminiţa Dumitriu).

Planşa LXXXVIII 

Tezaurul de podoabe de la Olteni (după D. V. Rosetti şi Luminiţa Dumitriu).

12 

22 

3 

1 

13 

5 6 

7 8 

9 

14 

4 

10 11 

15 

16 17 

19 20 21 

23 24 

Planşa LXXXIX 

Piese de podoabă din cele două necropole de la Mănăstirea Aluniş - Plăviceni. 

2 

18

7 

1 

2 3 

5 6 

8 9 

11 12 

Planşa XC 

Piese de podoabă provenite din săpăturile arheologice de la Mănăstirea Drăgăneşti (1-6) şi 

Biserica „Sf. Nicolae” din Roşiorii de Vede (7-12). 

4 

10

CUPRINS - Muzeul Judetean Teleorman

Create successful ePaper yourself

Delete template?

Save as template?